Dan Iancu - „Rime de-ngânat la masă” (Agol, 2021)

Cu un limbaj de june zbanghiu fără leac, autorul compune prin tonalități deșucheate o seamă de stihuri potrivite pentru orice amator de poeme fluviu, condimentate cu intimități lubrice și intifade beletristice. Ludicul termenilor aleși „pe sprânceană” nurlesc în inima cititorului o constelație de semne și simboluri înțelese mai mult în spiritul lor decât în literă. O lectură savuroasă, similară butadelor lui Șerban Foarță, datorată unuia dintre cei mai sinceri „golani” ai literaturii române.

 

„am roiuri d’adjective de pripas

înflegmuite (așadar) sub limbă

cum curu-ți de cocotă

              falduri plimbă

stropșite doar de-un chip pe canafas

 

visa-vor dar

              că mă vor duce ei

(hlizindu-se din plombele de minte)

spre-a scotoci în hoituri

              miez de dinte

m-oi răsuci-nspre smârcul ce mi-l vrei

 

sub rădăcini voi crește

                           bunăoară

să-ți fiu doar gaz metan

              iubită țară”                   (p. 21)

(Foto © flickr.com, chrisfriel)

Gabriel García Márquez - „Toamna patriarhului”

De fiecare dată când o recitesc mă transpun în perioada adolescenței. Fraza infinită a magicianului epico-liric îmi hrănea petulanța acelei faze psihobiologice în care grandoarea lui „a fi” poseda avantajul de moment al durabilității. Probabil că a fost lectura eliberatoare prin excelență și una dintre cele mai fascinante experiențe pe care le-am trăit citind. Habar n-aveam de teoria literară a intertextualității, de valențele nebănuite ale romanului latino-american sau de identitatea oedipală a dictatorului etern și anonim din poveste. Plăcerea creștea cu fiecare pagină parcursă din neostoita dorință de aprofundare și imitare a frumuseții deconcertante pe care inteligența creativă a marelui autor columbian o impregnase în manuscrisele tipărite ulterior. Prestanța cezarină a înșiruirii (la prima vedere obișnuită și aparent incoerentă) de cuvinte făcea ca o glandă cefalică să degaje endorfine în neștire, rezultatul fiind o beție de culori ce se metamorfozau în mii și mii de avataruri ale unui univers surreal întru care mă scufundam cu tot cu șlapii de casă și blidul cu popcorn. Însă conjuncturile sunt imprevizibile. Astfel că-n același interval tranzitoriu al „țării nimănui” (poreclă arbitrară atribuită adolescenței), am descoperit și alți temerari ai condeiului, pe care (redevabil trup și suflet primei iubiri) i-am apreciat deopotrivă.

31 decembrie 2021 – 1 ianuarie 2022

Forfota stagiunii invernale e pe cale să se sfârșească cu o tulburare hepatică și o mahmureală matinală. Indivizi grăbiți peste tot, cărucioare zincate înșirate paralel cu vitrina de mezeluri. Șampanie și panettone, murături și răchie, diaforeză și eforturi de prisos. S-au lăsat pe ultima sută de metri și, ca să nu pășească-n noul an cu frigiderele goale și burțile ghiorțăind, apasă pedala de accelerație până-n podea, nedumeriți că nu mai găsesc pește congelat și aripioare de curcan. Circulația tramvaielor se suspendă în intervalul orar vital iluzionării maselor de contribuabili cu trei floci de artificii și-un scuipat de urări de „La mulți ani!” din partea edilului-șef al urbei. Noaptea taximetriștilor își deschide larg porțile, așa cum centuristele care au renunțat la paltoanele cu gulere îmblănite în favoarea jachetelor, își crăcănează picioarele. În drum spre destinație, șterg din memoria telefonului mesajele sinistre cu „Sărbători fericite!” Lămpile electrice ce decorează înălțimile carosabilului (pergole scânteietoare pe sub care trec amețit de oboseală) mă derutează. Îl plătesc pe șofer. Entitatea numerică a serbărilor de iarnă mai absoarbe douăj’ de lei. Penele de curent se țin lanț. Ce mai contează un ornament de Crăciun în plus? Pulberea sinilie ce plutește deasupra capului iese din hogeac și intră treptat în plămâni. Lumea se încălzește și cu felicitări, nu doar cu lemne. Unii au gropițe în obraji, alții doar coșuri. Muzica este bună, dar simfonia nocturnă e ademenitoare. Substanța cosmică pare că se coagulează în fața ochilor. Cenușa din piept conturează fruntariile proxime ale unui cosmos irenic și evidențiază în mod inechivoc robustețea metafizică a lucrurilor. Paradigma cea mai elocventă a unei iminențe numinoase. Un ceva pe care l-ai așteptat dintotdeauna, însă mereu întârzie să apară.

TIMES NEW ROMAN gen (8)

Episcopii ortodocși au pus bazele planului de depopulare a planetei, nu masonii

 

 

Valurile de proteste antivacciniste tot mai vehemente din ultima perioadă au pus lumea conspiraționistă pe jar. Cum incidența afecțiunilor respiratorii provocate de SARS-CoV-2 și rata deceselor cauzate de același virus cresc vertiginos, în timp ce păzitorii adevăratei credințe creștine latră demențial în microfoanele televiziunilor pășuniste, relativizând implicațiile medico-sanitare ale maladiei secolului, gardienii internauți au ajuns la concluzia că preoții dreptslăvitori (dirijați de ierarhii lor) sunt artizanii unui amplu tablou de anihilare a devoților amărășteni care pun botul la vrăjeala propagandistică antivaccin. Motivul este de natură financiară, înmormântările pe bandă rulantă, livrate la pachet cu un arsenal de parastase și litanii contra cost, umflând conturile bancare ale sacerdoților cu 35-40 de procente mai mult decât în anii precedenți.

Recurgem la mărturia unui cleric din localitatea Pucioasa ca să redăm nealterat realitățile cu care se confruntă parohiile din provincie:

„Înainte de izbucnirea pandemiei era secetă. În clipa de față însă nu ne putem plânge, că de câteva luni încoace plouă neîntrerupt cu morți. N-apucă groparii să-nfigă bine hârlețul că hop! sosesc doi-trei răposați. Iar fiindcă nu biruie și pentru că nu-mi permit să angajez alții, îi ajut și eu cum pot. Iau lopata și arunc țărână peste coșciuge. Apoi vin slujba înhumării, pomenile și panihidele ulterioare. Localnicii nu prea au bani, dar știți cum e: mai înjunghie un porc, mai pârjolesc o găină, mai primesc ceva parale de la rudele din străinătate. Se adună. Vorba aia: Cei din urmă vor fi cei dintâi”.

Un semn de întrebare cu privire la asocierile machiavelice ale preoților răsăriteni l-a ridicat permisivitatea morală de care se bucură înaltele fețe bisericești atunci când vizează (fără probe concrete) reaua intenție și erorile de procedură „definitorii” pentru savanții occidentali (vânduți lui Bill Gates – una dintre personificările diavolului), precum și implicita nevaliditate, marja de siguranță inexactă și proprietățile maligne ale acestor vaccinuri experimentale, care duc (Atenție, deoarece nuanțele sunt importante!) la infertilitate masculină, nicidecum la o altă boală. Afirmații lansate de o șleahtă de neisprăviți racolați din rândul monahilor, deci niște indivizi care au jurat că n-o să aibă copii niciodată.

„Oare de ce le stă gândul doar la această zonă corporală considerată tabú de către domniile lor și nu la alte regiuni anatomice, de exemplu: gâtul, omoplații, zona osului sacru...?” se întreabă retoric reporterul nostru Aristide Dibuilă.

Adică Europa e pe punctul de a colapsa sub presiunea numărului tot mai mare de cazuri de contaminare cu noua tulpină de coronavirus (Delta), iar păstorii oilor pierdute ale casei lui Israel trâmbițează nonșalant că virusul e o făcătură politică, tabloidizând iresponsabil, în conformitate cu „infailibilele” cutume orientale, orice brumă de exigență medicală în studiile clinice de specialitate. Iată cum, apelând la sloganuri de genul Dumnezeu decide, vaccinul ucide, distinșii prelați și găștile lor de nevropați intoxică scena socioeconomică (dar și religioasă) a actualității mioritice. Căci, prin instigarea la nesupunere civilă și rebeliune împotriva normelor sanitare, uneltele altarelor pravoslavnice nu fac decât să îi împrumte pe credincioși, în pridvorul lăcașului de cult, cu o mână, iar când îngenunchiază lângă catapeteasmă, la spovedanie, să-i buzunărească cu două. Și ca să se justifice în fața gloatelor credule, invocă pasaje trunchiate din canoanele unei științe alternative numite Apocaliptism și le gâdilă angelic și revanșard la corazón, dând vina pe forțele oculte ale Apusului.

Problema tinde însă să se agraveze, întrucât sacerdoților ortodocși li s-au alăturat și pastorii neoprotestanți care, cu o snagă misionară similară, urlă din toți rărunchii că pe de-o parte Isus e mielul cel glorificat și ni se cuvine să mergem umili la tăiere (mai precis, la vaccinare), iar pe de alta că Mirele e pe deplin consacrat Miresei și că n-avem niciun motiv să ne îngrijorăm, fiindcă n-o să fim alungați de la ospățul nunții fiului de împărat (dacă vom proceda contrar recomandărilor epidemiologice).

Cu un bilanț al deceselor într-o continuă ascensiune, cu ambulatoriile supraîncărcate și cu secțiile de ATI în prag de implozie, sperăm ca în cele din urmă stratagema masonilor să funcționeze și până la finele anului 2021 întreaga Românie să fie vaccinată.

TIMES NEW ROMAN gen (7)

Românii care vor să se vaccineze vor primi pungi de semințe și un DVD cu aforismele lui Gică Hagi

 

 

Șocați de lenea conaționalilor în ce privește administrarea primei doze de vaccin anticovid, guvernanții de la București au implementat o nouă strategie de atragere a cetățenilor în ceea ce se vrea a fi o campanie transparentă de informare a maselor în legătură cu riscurile nevaccinării la timp și reacțiile adverse la diferitele seruri utilizate pentru inoculare.

Astfel că, în efortul specialiștilor de a imuniza o pătură consistentă a populației, senatorul USR Virgil Coateroase a propus ca participanții la maratonul de vaccinare să fie recompensați cu pungulițe de semințe („...din acelea care pocnesc când le strângi în palmă”) și cu câte-un DVD de calitate ireproșabilă, cu toate vorbele de duh pe care Maradona din Carpați le-a rostit atât de-a lungul activității sale de jucător, cât și de antrenor.

„Analizând statistic ramificațiile comportamentale ale alegătorilor, am constatat că augmentarea prezenței la urne în zilele de vot din ultimii 30 de ani a fost mereu proporțională cu mita electorală oferită de partidele politice. Drept urmare, noi, cei de la USR, ne-am gândit că ar fi de bun augur să încurajăm participarea unui număr cât mai numeros de persoane la schema completă împotriva SARS-CoV-2-ului, prin ajutoare materiale menite să-i binedispună. Iar cum românului îi place să dea din fleancă și să stea cu ochii pironiți în ecran, am socotit că acest stimulent este cel mai adecvat.”

La ieșirea din centrele de vaccinare, corespondenții noștri au intervievat câțiva indivizi, cu scopul de-a le afla opinia cu privire la acțiunea useriștilor. Iată ce au răspuns:

 

„E ok. Așa poate se redresează economia” – Alin, corporatist.

„Preferam un CD cu Nea Mărin” – Jeni, croitoreasă.

„Un flacon de vin ar fi fost mai convenabil. Sau bárem niște bere rece” – Florin, agent de securitate.

„Eu nu am DVD player” – Angelica, vânzătoare.

Levente Csender - „Odată trebuie spus” (Next Page, 2017)

Primisem cartea în prima seară a DS-ului din toamna aceasta. Organizatorul îmi înmânase o sacoșă belea (din bumbac 100% netratat, neînălbit și nevopsit), confecționată în cadrul Atelierului de Pânză. Înăuntru se găseau un pliant cu programul evenimentelor, o broșură cu datele biografice și fragmente din lecturile publice ale invitaților, un album foto, o antologie Discuția Secretă 2017 și-un plic maroniu pe care l-am omis involuntar. Deschizându-l după două săptămâni, am descoperit acest volum de proză scurtă.

Autorul (aflat într-un conflict artistic ireconciliabil) scrie cu patos și umor despre ce știe el mai bine. Și o face repurtând victorii pe care mulți „corifei” ai generației sale ar vrea să și le aroge. Ghinion! Levente Csender rupe gura târgului prin istorisiri izvorâte dintr-o grație vitriolică și un apetit visceral pentru vermina româno-maghiară pe care o descrie magistral.

Instinctiv, a fost să-i compar povestirile cu ce am mai frunzărit din Denis Johnson și Bohumil Hrabal. Lucru ce nu-i total deplasat, dacă n-ar fi și futil: toți criticii „eminenți” recurg la analogii ca la o cheie interpretativă universală. Doar că textele sale se apropie organic de urzeala beletristică a celor doi autori pomeniți mai sus. Prin urmare, nu mă sinchisesc să apelez la aceeași metodă. Și nici nu intenționez să inserez în expunerea mea pasaje din prozele csenderiene. I-aș face un deserviciu, trunchiindu-i narațiunile. Cel mai sănătos e să le parcurgi în întregime, ca părerea să fie cât de cât avizată.

„Mitologia se scrie la fel ca istoria. Și ca viața omului” – nota pe curat Attila Bartis. Levente Csender pare să conglăsuiască cu el, etalând un condei exersat și o vocație indubitabilă...

Pe buza plicului maroniu cineva își vânturase pixul: „Dacă m-ai citit și ți-am plăcut, scrie o postare despre mine ☺”

Am încercat.

http://edituranextpage.blogspot.com/2017/11/blog-post.html

Charles Bukowski - „Despre băutură” (Polirom, 2021)

Nu i-am înțeles niciodată pe cei care consumă alcool în cantități industriale, pe cei care se raliază împotriva trupului, așa cum nu i-am înțeles nici pe cei care colecționează mărci poștale, mașini sport etc. Patimile de mare anvergură mă lasă indiferent, întrucât orice tentativă de a-ți deturna libertatea și vitalitatea e un nonsens inabordabil din numeroase puncte de vedere și, deci, a-i înfiera pe etiliști mai abitir decât pe narcomani sau pe gurmanzi e fățărnicie curată.

De când lumea și pământul, umanitatea și-a făurit (din necesitatea unui dialog inexistent în sfera empirică) o serie de legături distructive, un șir de pripoane în care să-și agațe câte-un organ, câte-un obiectiv personal, în drumul ei spre țelul nobil (slăvita fantasmă) care îi născocește visele și îi dirijează experiența cotidiană. Pleiada de ortaci, devotați unui singur viciu – autosabotarea. Pahare incasabile, umplute până la refuz cu substanțe dezinhibante. Nevoia omului de a se simți la adăpost de pericolul disimulării, ferit de toxicitatea chipurilor de bebeluș ale formalităților, protejat de fețele rânjinde ale dedesubturilor ubicue. (Într-o stacană cu vin orice prestanță fariseică se diluează...) Nevoia de a-și vărsa amarul, fără să fie jenat de intervențiile combative ale interlocutorilor. Rușinea pentru care mai degrabă ar muri, decât s-o vadă cum îi înmugurește în inimă și se deschide apoi ca un boboc. Alcoolul – substitutul speranțelor oricum deșarte. O pledoarie pentru fericire, ținută (din banca acuzaților) într-un tribunal al Hadesului. Un recviem pentru decență, intonat la finele unui film porno.

Nicicând nu am reușit să pătrund epiteliul acestei cârdășii de inși „degenerați”. Am lăsat lucrurile să curgă de la sine, așa cum lași o tulburare endocrină să-ți modifice valorile normale ale parametrilor biotici. Nimic dezumanizant, ba chiar pro evoluție. Căci mutațiile social-culturale sunt resimțite mereu la nivel individual. A generaliza denotă o temere – teama de a lua taurul de coarne, somați fiind să participăm la o coridă interminabilă (în calitate de toreadori), lipsiți de instructajul elementar. Destule motive să vrei să uiți, nu? Destule indicii că ar fi cazul să bei.

Închin un pahar spre lauda traducătorilor acestui grupaj de texte bukowskiene, taman de ziua Înălțării Sfintei Cruci. A filosofa de pe fotoliu e facil și firesc. Când viața îți dă lămâi, te apuci și-ți prepari o limonadă – spune o veche zicală. Ce te faci însă când nu-ți oferă nici măcar atât?

 

„[...] nimeni nu-l înțelege pe-un alcoolic... m-am apucat de băut de tânăr... la 16-17 ani, și a doua zi, dimineața, aveam mereu parte de asta – privirile alea, ura aia. sigur, părinții mă urau oricum. Dar mi-aduc aminte că le-am spus într-o dimineață: «Doamne, vasăzică m-am îmbătat... Voi, ăștia, mă tratați ca pe-un ucigaș...» «Asta-i! Asta-i!» au zis, «ce-ai făcut e mai rău ca un omor!» spuneau și vorbeau serios. mă rog, ce voiau ei să spună era că-i compromiteam social în ochii vecinilor și că poate pentru omor mai exista o scuză, dar pentru băut... niciodată, pentru numele lui dumnezeu, nu! Probabil că vorbeau serios, fiindcă atunci când a venit războiul, m-au îndemnat să particip la omor... era ceva acceptabil social” – (p. 60).

 

„scurte lansări non-spațiale spre nicăieri

 

tu

fără nici o expresie

fără nici o expresie

nici una

care nu râzi la nimic –

hai să-ți povestesc

am băut în camere de periferie cu

drojdieri imbecili

a căror cauză era mai bună

în ai căror ochi încă se-ntrezărea o lumină

ale căror voci mai păstrau un strop de sensibilitate

și când se făcea dimineață

ne era rău, dar nu eram bolnavi,

eram săraci, dar nu amăgiți,

și ne-ntindeam în paturile noastre și ne sculam

după-amiaza târziu

ca milionarii” – (p. 59).