TIMES NEW ROMAN gen (8)

Episcopii ortodocși au pus bazele planului de depopulare a planetei, nu masonii

 

 

Valurile de proteste antivacciniste tot mai vehemente din ultima perioadă au pus lumea conspiraționistă pe jar. Cum incidența afecțiunilor respiratorii provocate de SARS-CoV-2 și rata deceselor cauzate de același virus cresc vertiginos, în timp ce păzitorii adevăratei credințe creștine latră demențial în microfoanele televiziunilor pășuniste, relativizând implicațiile medico-sanitare ale maladiei secolului, gardienii internauți au ajuns la concluzia că preoții dreptslăvitori (dirijați de ierarhii lor) sunt artizanii unui amplu tablou de anihilare a devoților amărășteni care pun botul la vrăjeala propagandistică antivaccin. Motivul este de natură financiară, înmormântările pe bandă rulantă, livrate la pachet cu un arsenal de parastase și litanii contra cost, umflând conturile bancare ale sacerdoților cu 35-40 de procente mai mult decât în anii precedenți.

Recurgem la mărturia unui cleric din localitatea Pucioasa ca să redăm nealterat realitățile cu care se confruntă parohiile din provincie:

„Înainte de izbucnirea pandemiei era secetă. În clipa de față însă nu ne putem plânge, că de câteva luni încoace plouă neîntrerupt cu morți. N-apucă groparii să-nfigă bine hârlețul că hop! sosesc doi-trei răposați. Iar fiindcă nu biruie și pentru că nu-mi permit să angajez alții, îi ajut și eu cum pot. Iau lopata și arunc țărână peste coșciuge. Apoi vin slujba înhumării, pomenile și panihidele ulterioare. Localnicii nu prea au bani, dar știți cum e: mai înjunghie un porc, mai pârjolesc o găină, mai primesc ceva parale de la rudele din străinătate. Se adună. Vorba aia: Cei din urmă vor fi cei dintâi”.

Un semn de întrebare cu privire la asocierile machiavelice ale preoților răsăriteni l-a ridicat permisivitatea morală de care se bucură înaltele fețe bisericești atunci când vizează (fără probe concrete) reaua intenție și erorile de procedură „definitorii” pentru savanții occidentali (vânduți lui Bill Gates – una dintre personificările diavolului), precum și implicita nevaliditate, marja de siguranță inexactă și proprietățile maligne ale acestor vaccinuri experimentale, care duc (Atenție, deoarece nuanțele sunt importante!) la infertilitate masculină, nicidecum la o altă boală. Afirmații lansate de o șleahtă de neisprăviți racolați din rândul monahilor, deci niște indivizi care au jurat că n-o să aibă copii niciodată.

„Oare de ce le stă gândul doar la această zonă corporală considerată tabú de către domniile lor și nu la alte regiuni anatomice, de exemplu: gâtul, omoplații, zona osului sacru...?” se întreabă retoric reporterul nostru Aristide Dibuilă.

Adică Europa e pe punctul de a colapsa sub presiunea numărului tot mai mare de cazuri de contaminare cu noua tulpină de coronavirus (Delta), iar păstorii oilor pierdute ale casei lui Israel trâmbițează nonșalant că virusul e o făcătură politică, tabloidizând iresponsabil, în conformitate cu „infailibilele” cutume orientale, orice brumă de exigență medicală în studiile clinice de specialitate. Iată cum, apelând la sloganuri de genul Dumnezeu decide, vaccinul ucide, distinșii prelați și găștile lor de nevropați intoxică scena socioeconomică (dar și religioasă) a actualității mioritice. Căci, prin instigarea la nesupunere civilă și rebeliune împotriva normelor sanitare, uneltele altarelor pravoslavnice nu fac decât să îi împrumte pe credincioși, în pridvorul lăcașului de cult, cu o mână, iar când îngenunchiază lângă catapeteasmă, la spovedanie, să-i buzunărească cu două. Și ca să se justifice în fața gloatelor credule, invocă pasaje trunchiate din canoanele unei științe alternative numite Apocaliptism și le gâdilă angelic și revanșard la corazón, dând vina pe forțele oculte ale Apusului.

Problema tinde însă să se agraveze, întrucât sacerdoților ortodocși li s-au alăturat și pastorii neoprotestanți care, cu o snagă misionară similară, urlă din toți rărunchii că pe de-o parte Isus e mielul cel glorificat și ni se cuvine să mergem umili la tăiere (mai precis, la vaccinare), iar pe de alta că Mirele e pe deplin consacrat Miresei și că n-avem niciun motiv să ne îngrijorăm, fiindcă n-o să fim alungați de la ospățul nunții fiului de împărat (dacă vom proceda contrar recomandărilor epidemiologice).

Cu un bilanț al deceselor într-o continuă ascensiune, cu ambulatoriile supraîncărcate și cu secțiile de ATI în prag de implozie, sperăm ca în cele din urmă stratagema masonilor să funcționeze și până la finele anului 2021 întreaga Românie să fie vaccinată.

TIMES NEW ROMAN gen (7)

Românii care vor să se vaccineze vor primi pungi de semințe și un DVD cu aforismele lui Gică Hagi

 

 

Șocați de lenea conaționalilor în ce privește administrarea primei doze de vaccin anticovid, guvernanții de la București au implementat o nouă strategie de atragere a cetățenilor în ceea ce se vrea a fi o campanie transparentă de informare a maselor în legătură cu riscurile nevaccinării la timp și reacțiile adverse la diferitele seruri utilizate pentru inoculare.

Astfel că, în efortul specialiștilor de a imuniza o pătură consistentă a populației, senatorul USR Virgil Coateroase a propus ca participanții la maratonul de vaccinare să fie recompensați cu pungulițe de semințe („...din acelea care pocnesc când le strângi în palmă”) și cu câte-un DVD de calitate ireproșabilă, cu toate vorbele de duh pe care Maradona din Carpați le-a rostit atât de-a lungul activității sale de jucător, cât și de antrenor.

„Analizând statistic ramificațiile comportamentale ale alegătorilor, am constatat că augmentarea prezenței la urne în zilele de vot din ultimii 30 de ani a fost mereu proporțională cu mita electorală oferită de partidele politice. Drept urmare, noi, cei de la USR, ne-am gândit că ar fi de bun augur să încurajăm participarea unui număr cât mai numeros de persoane la schema completă împotriva SARS-CoV-2-ului, prin ajutoare materiale menite să-i binedispună. Iar cum românului îi place să dea din fleancă și să stea cu ochii pironiți în ecran, am socotit că acest stimulent este cel mai adecvat.”

La ieșirea din centrele de vaccinare, corespondenții noștri au intervievat câțiva indivizi, cu scopul de-a le afla opinia cu privire la acțiunea useriștilor. Iată ce au răspuns:

 

„E ok. Așa poate se redresează economia” – Alin, corporatist.

„Preferam un CD cu Nea Mărin” – Jeni, croitoreasă.

„Un flacon de vin ar fi fost mai convenabil. Sau bárem niște bere rece” – Florin, agent de securitate.

„Eu nu am DVD player” – Angelica, vânzătoare.

Levente Csender - „Odată trebuie spus” (Next Page, 2017)

Primisem cartea în prima seară a DS-ului din toamna aceasta. Organizatorul îmi înmânase o sacoșă belea (din bumbac 100% netratat, neînălbit și nevopsit), confecționată în cadrul Atelierului de Pânză. Înăuntru se găseau un pliant cu programul evenimentelor, o broșură cu datele biografice și fragmente din lecturile publice ale invitaților, un album foto, o antologie Discuția Secretă 2017 și-un plic maroniu pe care l-am omis involuntar. Deschizându-l după două săptămâni, am descoperit acest volum de proză scurtă.

Autorul (aflat într-un conflict artistic ireconciliabil) scrie cu patos și umor despre ce știe el mai bine. Și o face repurtând victorii pe care mulți „corifei” ai generației sale ar vrea să și le aroge. Ghinion! Levente Csender rupe gura târgului prin istorisiri izvorâte dintr-o grație vitriolică și un apetit visceral pentru vermina româno-maghiară pe care o descrie magistral.

Instinctiv, a fost să-i compar povestirile cu ce am mai frunzărit din Denis Johnson și Bohumil Hrabal. Lucru ce nu-i total deplasat, dacă n-ar fi și futil: toți criticii „eminenți” recurg la analogii ca la o cheie interpretativă universală. Doar că textele sale se apropie organic de urzeala beletristică a celor doi autori pomeniți mai sus. Prin urmare, nu mă sinchisesc să apelez la aceeași metodă. Și nici nu intenționez să inserez în expunerea mea pasaje din prozele csenderiene. I-aș face un deserviciu, trunchiindu-i narațiunile. Cel mai sănătos e să le parcurgi în întregime, ca părerea să fie cât de cât avizată.

„Mitologia se scrie la fel ca istoria. Și ca viața omului” – nota pe curat Attila Bartis. Levente Csender pare să conglăsuiască cu el, etalând un condei exersat și o vocație indubitabilă...

Pe buza plicului maroniu cineva își vânturase pixul: „Dacă m-ai citit și ți-am plăcut, scrie o postare despre mine ☺”

Am încercat.

http://edituranextpage.blogspot.com/2017/11/blog-post.html

Charles Bukowski - „Despre băutură” (Polirom, 2021)

Nu i-am înțeles niciodată pe cei care consumă alcool în cantități industriale, pe cei care se raliază împotriva trupului, așa cum nu i-am înțeles nici pe cei care colecționează mărci poștale, mașini sport etc. Patimile de mare anvergură mă lasă indiferent, întrucât orice tentativă de a-ți deturna libertatea și vitalitatea e un nonsens inabordabil din numeroase puncte de vedere și, deci, a-i înfiera pe etiliști mai abitir decât pe narcomani sau pe gurmanzi e fățărnicie curată.

De când lumea și pământul, umanitatea și-a făurit (din necesitatea unui dialog inexistent în sfera empirică) o serie de legături distructive, un șir de pripoane în care să-și agațe câte-un organ, câte-un obiectiv personal, în drumul ei spre țelul nobil (slăvita fantasmă) care îi născocește visele și îi dirijează experiența cotidiană. Pleiada de ortaci, devotați unui singur viciu – autosabotarea. Pahare incasabile, umplute până la refuz cu substanțe dezinhibante. Nevoia omului de a se simți la adăpost de pericolul disimulării, ferit de toxicitatea chipurilor de bebeluș ale formalităților, protejat de fețele rânjinde ale dedesubturilor ubicue. (Într-o stacană cu vin orice prestanță fariseică se diluează...) Nevoia de a-și vărsa amarul, fără să fie jenat de intervențiile combative ale interlocutorilor. Rușinea pentru care mai degrabă ar muri, decât s-o vadă cum îi înmugurește în inimă și se deschide apoi ca un boboc. Alcoolul – substitutul speranțelor oricum deșarte. O pledoarie pentru fericire, ținută (din banca acuzaților) într-un tribunal al Hadesului. Un recviem pentru decență, intonat la finele unui film porno.

Nicicând nu am reușit să pătrund epiteliul acestei cârdășii de inși „degenerați”. Am lăsat lucrurile să curgă de la sine, așa cum lași o tulburare endocrină să-ți modifice valorile normale ale parametrilor biotici. Nimic dezumanizant, ba chiar pro evoluție. Căci mutațiile social-culturale sunt resimțite mereu la nivel individual. A generaliza denotă o temere – teama de a lua taurul de coarne, somați fiind să participăm la o coridă interminabilă (în calitate de toreadori), lipsiți de instructajul elementar. Destule motive să vrei să uiți, nu? Destule indicii că ar fi cazul să bei.

Închin un pahar spre lauda traducătorilor acestui grupaj de texte bukowskiene, taman de ziua Înălțării Sfintei Cruci. A filosofa de pe fotoliu e facil și firesc. Când viața îți dă lămâi, te apuci și-ți prepari o limonadă – spune o veche zicală. Ce te faci însă când nu-ți oferă nici măcar atât?

 

„[...] nimeni nu-l înțelege pe-un alcoolic... m-am apucat de băut de tânăr... la 16-17 ani, și a doua zi, dimineața, aveam mereu parte de asta – privirile alea, ura aia. sigur, părinții mă urau oricum. Dar mi-aduc aminte că le-am spus într-o dimineață: «Doamne, vasăzică m-am îmbătat... Voi, ăștia, mă tratați ca pe-un ucigaș...» «Asta-i! Asta-i!» au zis, «ce-ai făcut e mai rău ca un omor!» spuneau și vorbeau serios. mă rog, ce voiau ei să spună era că-i compromiteam social în ochii vecinilor și că poate pentru omor mai exista o scuză, dar pentru băut... niciodată, pentru numele lui dumnezeu, nu! Probabil că vorbeau serios, fiindcă atunci când a venit războiul, m-au îndemnat să particip la omor... era ceva acceptabil social” – (p. 60).

 

„scurte lansări non-spațiale spre nicăieri

 

tu

fără nici o expresie

fără nici o expresie

nici una

care nu râzi la nimic –

hai să-ți povestesc

am băut în camere de periferie cu

drojdieri imbecili

a căror cauză era mai bună

în ai căror ochi încă se-ntrezărea o lumină

ale căror voci mai păstrau un strop de sensibilitate

și când se făcea dimineață

ne era rău, dar nu eram bolnavi,

eram săraci, dar nu amăgiți,

și ne-ntindeam în paturile noastre și ne sculam

după-amiaza târziu

ca milionarii” – (p. 59).

Adrian Diniș - „Toate zborurile au fost anulate” (Max Blecher, 2020)

Scriitorii adevărați n-au nevoie de elogii, ei trebuie citiți. Volumul de față stă mărturie că gura păcătoasă a celui care a consemnat recenzia adevăr grăiește. Poemele lui Adrian Diniș sunt ca o briză proaspătă peste tarabele cu lubenițe ținute-n soare, deasupra cărora stă inscripționat cu litere de-o șchioapă: “Poezie românească contemporană”. Mușteriii se apropie, coaja pepenilor frige – până se răcește o să dureze – și pleacă.

O spun cu mâna pe inimă, strecurată pe sub maieul de casă, că versurile dinișiene n-au nimic în comun cu imundul spațial, predictibilul situațional sau infinitezimalul afectiv al plachetelor de poezii apreciate halucinant de unii critici literari (ca să facă și ei de-o pită; măcar ei știu cât costă o franzelă) și propulsate, cu-al lor sprijin, pe piața autohtonă de carte – grație inerției unui set de valori artistice „updatate” și faptului că lumea este atrasă mai mult de ambalaj decât de conținut. Aici nu e vorba de hiperutilizata sintagmă referitoare la formele fără fond, ci taman de contrariu.

Senzualitatea lucidă de care dă dovadă autorul ar trebui să imobilizeze tetanic mâna creatoare a celor care și-au însușit titulatura de poeți, deși nu contenesc să dea chix în ceea ce întreprind pe plan editorial. Ochiul lui Adrian Diniș penetrează, ca raza unui laser, ceața artificială a realității și se oprește pe obiectele, stările, fenomenele și ființele încă neîmblânzite ale erei (post)moderne, astfel că lectura poemelor sale oferă o gratificare mult așteptată. Cu anevoie mai găsești pe cineva care să vadă pădurea și copacii în același timp. Puțini ajung la performanța aceasta. Majoritatea „experimentaliștilor” defrișează faute de mieux doar ca să constate over and over același rezultat: că n-au cu ce să se mai laude pe Facebook și că opera lor, privită analitic, e talașul de care te scuturi înainte de-a te apuca să recitești cărțile care contează.

Spunând toate astea, mă gândesc că delicatețea versurilor sale n-are a face cu răfuiala mea cu lecturile obligatorii: să văd cine și ce a mai compus, să investighez textele noilor „copii teribili” ai literaturii lui pește. În definitiv, sunt note de jurnal. Eu nu fak cronică literară și nu m-am lăsat niciodată sedus de ideea de carte providențială – „mesianismul beletristic” lăsându-mă tot mai indiferent pe zi ce trece. În schimb, am agreat clipele de claritate, în care, fără niciun efort prea mare din partea mea, mi s-a dezvăluit omul în toată „splendoarea” sa.  Căci în relația cu el, mi-e de ajuns să văd cum și despre ce scrie, atât aspectul interior, cât și cel exterior inerente creațiilor defulatoare ale artiștilor constituind debușeul de unde achiziționez, la preț redus și neținând cont de concurența neloială a comercianților, sentimente în țiplă și confesiuni pe tavă.

Recunosc, deseori mă uit insistent și la fața omului. În cazul lui Adrian Diniș nu e necesar. Chipul său se menține pururi tânăr, înfășurat în pixeli.

 

ALT FEL DE LINIȘTE

 

nu mai caut decât

un alt fel de liniște

pe care nu mi-a dat-o

niciodată poezia

poate doar câteodată

muzica mâna ei rece

încercând să încălzească

mâna mea caldă tremurând

frisoanele ți-am zis

e din cauză că sunt fericit

o să treacă

http://www.maxblecher.ro/toate_zborurile.php

Moni Stănilă - „Ale noastre dintru ale noastre” (Max Blecher, 2020)

Pesemne că Moni Stănilă, absolventă a unei Facultăți de Teologie Ortodoxă, ar fi abordat într-o altă manieră volumul acesta de poezii, dacă n-ar fi rămas tributară (auto)cenzurii cu care inginerii agronomi decidenți din mediile religioase (în speță, cele tradiționaliste) își fertilizează pepiniera de ucenici.

Fiindcă e limpede, așa cum e destul de clar că bătrânețea & boala există (p. 38), că pentru autoare Bau-Baul extraterestru (neamestecat, neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit) numit Providență i-ar arde limba cu cărbuni aprinși și i-ar cresta-o cu o sabie ascuțită, cu două tăișuri și ar exclude-o de la ospățul cosmic (prin frunțile încruntate și grimasele respingătoare ale comesenilor Domnului), dacă s-ar apuca de scris „păgânisme” și nu „vorbe de duh”.

 

„Mi-e frică de ea. Foarte. Are limba roșie ca paltonul și despicată grotesc” (p. 8).

 

„Îmi beau cafeaua la cea mai scumpă terasă, acolo unde un tânăr în cămașă albă... îmi aduce un pahar de apă cu melasă... Iar o fată cu degete roșii... zâmbește doar celorlalți clienți..., celor care fumează.../.../Și în buzunarul de la șorț ține o agendă secretă în care notează... numele hoților. Uneori vrea să mă scrie și pe mine.../.../...la această terasă, unde nu mi s-a zâmbit în niciuna din zile” (p. 9; sublinierile italice îmi aparțin).

 

Parcurgând Ale noastre dintru ale noastre, m-am simțit ca la o ședință de „terapie onirică” la finele căreia, ascultând caseta cu înregistrarea ei, n-am făcut decât să citesc printre rânduri.

 

Dar să vedem cine este această creatură de care se teme atât de tare personajul povestioarelor (nu scriitoarea, cum suntem tentați să credem altminteri).

 

- În palton roșu (îmbrăcat în purpură – Marcu 15:17),

- cu o blană de vulpe pe umăr (imagine a Bunului Păstor cu oița pe după gât),

- cu dinți de aur (metal prețios; orice iese din gura respectivă nu poate fi decât valoros)

- și fără pantofi în picioare (apanaj al celor umili),

- la primul semafor (o răspântie)

- așteaptă de câțiva ani (perioadă nedeterminată; probabil in illo tempore)

- o doamnă bătrână (Cel vechi de zile),

- ea face gesturi obscene șoferilor grăbiți (îi invită la „o șuetă”, îi îmbie să „socializeze”; dar ei sunt presați de treburi mai stringente; Parabola despre cina cea mare – Luca 14: 16-24).

- Ei o ignoră (nepricepând „chemarea”),

- doar arareori câte unul zâmbește și pune frână (realizează că ceva nu e-n regulă, „se trezește”),

- în secunda a doua e proiectat (cine nu este mort față de păcat, e incapabil să învie întru sfințenie)

- de stâlpul de oțel crescut în asfalt (crucea/piatra din capul unghiului; Hristos n-a cărat o cruce propriu-zisă în spinare, ci bârna transversală, lat. patibulum, care urma să fie țintuită de un stâlp mai gros, formând astfel obiectul de tortură numit „cruce romană”).

- Capul șoferului se saltă ca un soare pe cerul înalt (cel mântuit s-a unit cu Soarele Dreptății, fiind acum asemănător cu El) – p. 8.

 

Altfel spus, femeia în roșu (femeia fatală, psihanalizabilă până la infinit) e cea care hotărăște cine trăiește și cine dă ortul popii. Și știm cui aparține acest privilegiu: în credința (neo)protestantă e, fără drept de apel, prerogativa inalienabilă a lui Hristos, iar în cea ortodoxă e și un „drit” transferabil prin har (nu prin fire) Născătoarei de Dumnezeu – căci numai rugăciunile unei mame pot să înduplece (când nimic nu mai funcționează) inima fiului ei...; reminiscențe ale unui antropomorfism ancorat în vița acestui neam.

 

În strădania ei de a-și perlabora simțămintele de neputință, ce nu se referă neapărat la nevrednicia robului de-a fi pe placul stăpânului, ci, din contră, la cele ale unei fiice care s-a dumirit cu privire la contradicțiile și stângăciile unei paternități divine, ea lasă câteva portițe deschise prin care să zărește dorința de a se detașa de limitările confesionale, dar îi este anevoios:

„Marea e întinsă ca o oglindă, deasupra o ciupesc pescărușii/.../Mi-ai dat o mare minunată.../.../Nu știu cum e raiul sau unde locuiesc sfinții Tăi acum, dar cu Tine nu o pot da după degete, știi... foarte bine că mie îmi place atât de mult aici. Dacă m-ai întreba, aș alege să rămân” (p. 74). Versuri ce ne trimit imediat la Pater Noster-ul lui Jacques Prévert: „Tatăl nostru care ești în ceruri/Rămâi acolo/Și noi o să rămânem pe pământ/Fiindcă pământul câteodată e frumos”.

Evident că autoarea/protagonista neagă fățiș acest fapt, însă inconștientul e mult mai viclean și scoate la iveală cele tăinuite:

„...lumea își imaginează că frica de moarte ne face să umplem duminica bisericile, ca să mințim carnea. Eu n-aș zice că e reacție la frică. Să mă arunc, ca Toma, cu fața la pământ, îmi trebuie curaj. Frica mă ține în picioare” (p. 87) – adică în postura slugarnică de drepți și tot în lăcașul de cult, în cazarmă.

„nu spun nici o voia Ta, Doamne, ci doar voile mele” (p. 37).

„o fac pentru mine de dragul Tău” (p. 43) – o contradicție.

„știu că între o tagmă și alta voi fi mereu de partea popilor” (p. 54).

„Și am știut că Te-am dezamăgit când am crezut că sunt mai bună decât alții” (p. 61).

„În vise înțeleg cel mai bine cât de nepotrivit trăiesc/și cât de departe sunt de ce ar trebui să fiu. Am/mereu o țigară palmată, de parcă m-aș afla în București/la festival. Și cu toate astea, nu mă încarcă/nu mă chinuie, ca visele în care în sfârșit pot urî/pe cineva cu toată puterea. Experimentez în somn/o ură la fel de nemuritoare ca dragostea. Și mă trezesc/copleșită. Ține-mă, Doamne, ca să nu Te vând” (p. 69) – eternul conflict dintre ceea ce vreau eu să fac și ceea ce (constrâns și chinuit de preceptele unei morale dogmatic-normative) se cuvine să fac.

 

Textul lui Moni Stănilă are însă (pe alocuri) ceva din arhitectura unei literaturi uitate, un je ne sais quoi caracteristic topicii unei slove cândva savuroase, o seamă de aparențe și inaparențe ce, ca ploaia pe lână și ca picăturile ce cad pe pământ, nu vor putea fi percepute în duh și-n adevăr de către unii, iar majoritatea editurilor ar considera riscant să scoată pe piață o asemenea creație „vetustă”.

Poeta nu mizează pe estetică sau, cum procedează numeroși novici, pe senzațional. Ea zugrăvește, într-un stil osebit, un ethos urban (de)sacralizat, întrebuințând fără sfială un purcoi de termeni și sintagme arhaice: „Liturgica ora două”, „E ziua judecății”, „Fericiți cei care...”, „...e în haina de slavă”, „Sună din trâmbițe”, „vistieria cea rea a inimii mele”, „aș păși peste vasilisc și aspidă”, „îi frâng trupul cu lanțuri și nevoințe”, „țăranul care cere ploaie la bună vreme”, „...va fi izbăvită”, „iarăși și iarăși cu pace...”, „miezonoptică”, „să devină biruitor”, „troiță”, „evlavie” etc. Și cine suntem noi să nu-i respectăm viziunea?

Și eu am absolvit cursurile unei Facultăți de Maxime Teologice (căci theologia e altceva, dacă dăm crezare părinților filocalici, și nu părințeilor microfonofori convocați pe la niscaiva hramuri), și știu pe pielea mea cum e să nu primești niciun răspuns din partea celor care, chipurile, le cunosc pe toate. Iar undeva, printre lumânările, prosoapele și colivele Monicăi, descopăr acea frustrare reprimată – acel Scutiți-mă! rostit blajin, sub forma lui Blagosloviți, părinte! – pe care am simțit-o și eu odinioară. Iar acest lucru conferă un atú în plus atât persoanei, cât și operei.

 

Conchid printr-un citat dintr-un profesor drag mie, cu nădejdea neclintită că, dacă există o împărăție celestă, suspendată între ionosferă și exosferă, o să ne întâlnim cândva la poarta aia mare, dar dincolo de zidurile ei, în ungherul în care-și ține sfântul Pătru cheile, și, rând pe rând, o să descuiem secretele cărților pe care n-am apucat să le scriem. Cât despre cele pe care le-am compus – toate-s vechi și nouă toate.

 

„Execuții în Iran. Creștinii încep să fie persecutați în India. Arabii îl urăsc pe Sadat. Cum se face că lumea, gâlgâind de atâtea patimi întunecate, nu explodează?

Papa a reafirmat celibatul preoților. New York Times scrie că trei mii de catolici părăsesc, în fiecare an, preoția. Un eșec al creștinismului, o confuzie totală. Biserica, pur și simplu, nu știe ce să facă în lume. Poate că acesta este prețul ce trebuie plătit pentru substituirea timp de atâtea secole a lui Hristos – de către creștini!” (Biografia unui destin misionar. Jurnalul Părintelui Alexander Schmemann (1973-1983), p. 348).

 

Immanuel Mifsud - „Rapoarte confidențiale” (Max Blecher, 2019)

Un volum ce te răscolește ca o rafală de vânt rece în plină caniculă. Un text care a scuturat din mine, ca dintr-un pom înflorit petalele, panoplia de cărți cu miros de sare marină în care m-am scufundat în anii imediat următori studenției.

„Nu putem face nimic altceva decât să stăm/să ancorăm/cu letargia albă scurgându-ni-se din gură/niște fire de nisip își cercetează propriul somn/niște stropi călduți cad, împroșcând din nou/o scurtă vijelie, în căutarea unui loc de adăpost/o lună veche, vărsând lacrimi în somn” (p. 35).

Printre nuanțele și tonurile care mi s-au prefirat în gând citind „Rapoartele” lui Immanuel Mifsud, o imagine călâie a izbutit să dăinuie – cea relatată de versurile nichitastănesciene: „Dacă timpul ar fi avut frunze, ce toamnă!”

Și nu numai. În poemul Dora (numele diminutivat, deci de alint, al ultimei soții a lui Nichita) dibuim un scriitor însetat de amorul artei, aflat la limita dintre o schizoidie creativă și-un colaps afectiv, iar asta pentru că, deși se îndrăgostește de propria-i muză, e conștient că toate au un final: „...mă faci să sângerez, iar sângele se prelinge/.../Nu-ți fie frică/vino mai aproape de țărmul din mine/.../Tu ești bărbatul la care am visat multe nopți cu lună/.../Hai să ne oprim.../.../Încă nu, doar când oasele noastre or să cedeze/când ochii tăi se vor preface-n sticlă și-or să crape.../Nu știu întotdeauna cum să-ți citesc privirea/nu știu dacă ritualul ăsta e un act de iubire/sau e un sacrificiu plin de regret” (pp. 107-108).

Un poet care, la fel ca visătorul mușcat de leoaică, nu șovăie în fața pasiunilor de alcov: „Nu știu cine pe cine o să găsească: dacă ea e cea care/dă târcoale după pradă sau eu sunt cel care vrea să o/sfârșească” (p. 133).

Bineînțeles că elementele proprii celor doi autori sunt pure coincidențe. Dar ce ne-am face fără coincidențe?

Însă forța scriitorului maltez rezidă în depingerea acelor clipele poetic-metafizice pe care doar cei inspirați o pot face: „Taci acum, nu spui nimic nou/și-ai folosit deja imaginile astea de nenumărate ori/Draga mea, îți scriu de la Paris/orașul pe care dintotdeauna ți-ai dorit să-l vizitezi/să-ți spun că și aici oamenii umblă și mor” (p. 79).

http://www.maxblecher.ro/rapoarte_confidentiale.php