Nicăieri

m-am smiorcăit destul pe umărul statuii din fața

stadionului lângă aprozar 

colțul cartierului... cu vedere la peluza de răsărit

traversând dus-întors

zebra cu urme de frânări bruște și omizi bătucite

de velocipedele băieților cu ziare și de inginerii

de la Astra Vagoane

 

(plus dejecțiile animalelor de companie ce aparțin

altor animale de companie...)

 

asfaltul părea afânat. alergam să mă-ntâlnesc...

să te miros...

precum copoii din aeroporturi valizele suspecților

de dragoste albă

 

(văzduhul era un evantai de mucava)

 

dovezile rutiere... norocul de pe trotuar...

trasam distanța dintre noi cu tălpile belite...

acreala din beregată... solitudinea... nepăsarea celorlalți

și faptul că verdele semaforului putea fi chiar ea

înaintând spre mine

și nu un tu psihogen ce dispare la fiecare schimbare

de culoare

 

am verificat și la urgențe. nu erau utilați cu seringi și tifoane

și m-am întristat de proasta gestionare a banilor publici

în sălile de așteptare ale gării...

da’ nici acolo...

 

disperat am alergat la catedrală să mă opun unei cununii

desconsiderând sonor parteneriatul ce urma să se încheie

 

peste ani vor semna un armistițiu de dragul prăsilei

 

ata ete pisicuțo dacă n-ai avut răbdare