De ceva vreme

De ceva vreme, cam de patru anotimpuri ce nu dispar cu una, cu două, am reușit să-mi echilibrez libidoul – falnică pleură testiculară într-o púrure expansiune, îmbâcsită cu lentile de contact ce scormonesc pe unde apucă, în timp ce bulbi rozii de carne apoasă se umflă, se dezumflă și se-ntorc pe dos, ciopor de nervi întinși la maximum și-o congestie la mătărângă, când le văd cum intră și cu ce țoale sunt îmbrăcate, provocându-mi frisoane,

Luna iunie, bulendrele-s neîncăpătoare, picioarele se văd din avion, atrag privirea mea nesătulă, leoaicele pășesc, se îndreaptă spre oglindă, șefa îmi face semn să nu pierd clientela, Arată bine..., ca fetițele din hebdomadarele glossy, cică se descurcă, ele doar se uită: „Te anunțăm dac-o să avem nevoie...”,

Făloase, cu părul prins la spate, fiindcă-i cald, iar aerul glacial al climei artificiale le betonează gurguiele, lor le place, se simt privilegiate și nu le pasă de gura târgului, Trec semeț pe culoarele magazinului, împrăștiind căldură din căldura zonelor strâmte, sfidând aerul cu freoni ce se infiltrează pe unde nici nu s-ar fi gândit bunica mea paternă, care, în clipele ei de trezvie, când își împăturea câte-un chilot pătrățos până ce-l reducea la jumătate din dimensiunea lui reală, se întreba, de față cu nepoții ei: „Cum chizda mă-sii di poartî unili muieri numa un petic di tifon pi chizdă șî nu li i rușâni?”, p-ormă trăgând de colțurile accesoriului intim ca să ni-l dezvăluie în adevărata lui mărime – primul liliac alb, din istoria noastră neprihănită, pe care-l vedeam, timorați și captivați deopotrivă –, râzând în sinele ei de rusoaică botezată-n vodcă (fostă șefă de promoție la Liceu Militar, actualmente, o movilă de moloz), un sine zdravăn, etalat ori de câte ori i se urca la cap să ne inițieze în misterele femeiești,

Leoaicele sunt în căutări, străbat sala și se așază lângă o stivă de cutii cu saboți, în poziția piticului ce vrea să facă piș: „Așa pe roșu nu aveți?”

Nu, am răspuns, uitându-mă cum se apleacă și-i probează – pantofi din piele cu toc înalt, și c-un fel de șnur între degete..., fecioare dezvirginate de verdele crud al banilor, pe banchetele mașinilor cu numere de Bulgaria – de tot să fii vânzător la mall, că doar aici înțelegi cum e posibil să te îndrăgostești simultan de două fete,

E simplu, îți pui capul pe pieptul uneia dintre ele și îi spui că o adori exact cum adori ziua de salariu, apoi ea se simte datoare să-ți demonstreze că și ea..., adeverindu-ți prin șoapte lascive atracția mutuală, iar tu îți așezi obrazul pe pieptul celeilalte dudui și îi repeți monostrofa, dar nu aștepți să-ți confirme că sunteți făcuți unul pentru altul (ca-ntr-un calcul logico-matematic, făcut într-un oarecare loc din Ceruri și rezolvat pe Pământ, că țărână suntem și-n țărână ne vom întoarce), ci te ridici în capul oaselor, îți duci mâna cu care scrii la inimă și le spui că vrei să te căsătorești cu ele și să le iubești ca pe una singură, eternă și irepetabilă persoană, binecuvântându-le cu banii necesari cumpărăturilor din fiecare sfârșit de săptămână, cu o casă spațioasă și copii cuviincioși, care o să aibă două mame,

Asta este, ăsta ești, mai mult nu poți, dacă n-ai destul lichid în conductă ca să le zici ce ți-am zis, De fapt e ca și cum ai mușca din două prăjituri diferite în același timp, Ce mai tura-vura? proaste vor fi, dacă n-o să accepte oferta,

Pășiți, leoaicelor, pășiți și nu vă temeți de vânzător, că ale voastre sunt toate opincuțele patriei, cu barete, fundițe, capse și ținte, sau fără, Nu vă speriați, sunt plătit ca să v-ajut, Și nu vă grăbiți,

Omnis festinatio ex parte diaboli est, Păi se poate!, Plimbați-vă și să nu vă simțiți stânjenite de privirile mele, ele sunt pur muncitorești, vă asigur, jur c-o mână pe ecuson și c-un deget în ureche, că mi s-a-nfundat, ce să-i faci? De la aerul acesta rece, sângele zornăie prin vene precum cuburile de gheață, în pahare de coniac, prin știți voi ce cluburi de căcat parfumat, și cu umbreluță, din oraș, Haideți! Îndrăzniți! Deplasați-vă fără menajamente! Sau n-am văzut eu bine? Mi se pare?! Sunteți actrițe? Parcă vă știu de undeva...,

Oh, mironosițelor! Toate semănați între voi, deși circulă zvonul că ați fi originale, ba chiar sfioase, jenate acum de vânzătorul de papuci, care de ceva vreme s-a abținut (pare-se cam mult), ajungând la culmile disperării de serviciu, și nu mă-ntrebați cum e aia, dacă el a zis, așa o fi, voi aplecați-vă în continuare, vedeți-vă de sandalele voastre,

Be yourselves („everyone else is already taken”), și mutați-vă fundurile transpirate de pe un taburet pe altul, probând și iar probând: Nu, nici pe verde nu avem, dar am ceva iarbă dacă vă ține..., Nu spuneți nimic? Atunci o las baltă, văzând cum vă ridicați, cum călcați pe parchetul laminat, cu poșetuțele pe umăr, cu rujul pe buze, de parcă l-ar fi pus vreo rudă de-a voastră, lăsându-l pe sărmanul vânzător cu întrebarea pe limbă...

Și care era întrebarea?