„Dimpotrivă, experiența zilnică mă învăța ce rezistență
îndârjită
opune inconștientul tendințelor conștiinței.”
C. G. J.
Joi 11 iulie 2013
Nu credeam c-o să-l las deoparte pe Jung pentru
Henry Miller, dar unele lucruri depășesc capacitatea noastră de înțelegere. Pe
primul îl citesc fiindcă e un mentor al spiritului meu greu de strunit, pe-al
doilea – ca să-l justific pe primul. Toate analizele literar-existențiale pe
care le întreprind, în timp ce le parcurg textele, au loc în infinitul ocean
neuronal care mă transformă. N-aș fi bănuit, însă am făcut-o. Și, înainte de-a
schimba aerul rece și sănătos al Elveției cu halena fetidă a Franței, am ațipit:
Nu era trecut de 12 p.m. În apropiere de
restaurantul Perla, mă grăbeam să urc
faleza râului și-apoi s-o iau la vale, printre buruienile de pe mal sau direct pe
ponton, cu caiacul sub braț, ieșind dintr-un spațiu tainic (căci așa se-ntâmplă
pe meleagurile onirice), cu dorința de-a pescui la râmă, broască artificială
ori la linguriță rotativă, aruncând năluca pentru răpitori cât mai departe, recuperând-o
atent, cu tactul pescarului obișnuit cu succesele.
La un moment dat, mi-a ajuns la brâu. Mă aflam într-o
barcă. Mureșul e o apă murdară, neprielnică scăldatului. Amiaza se sfârșise, era
ora vecerniei. Stăteam la pândă, în mijlocul brusturilor, admirând oglindirea soarelui
în lichidul ce candea din ce în ce mai tare, și mă frecam de bulbucii kakí (urina
porcilor dospiți în fermele din amonte) ce se prelingeau înspre mine. Traversam
inima râului, deplasându-mă contra curentului, ca s-ajung la liman, puțin mai sus, unde (în vreme ce mă dezechipam sau
mă pregăteam de o nouă „tură”) am
răspuns negativ la întrebarea „Ai prins ceva?”
Mă întâmpinase o domnișoară pe care am
recunoscut-o mai târziu. Semăna cu mama, la tinerețe. Pricepea că-s ud... În
izmene albe și cu părul șiroind...
Presupun
că put ca naiba, iar ei îi arde de pești - tot ce-am avut
de spus.
⁕
Noapte. Așteptam pe cineva. Nu aflasem cu cine
urma să mă întâlnesc. Doar intuiam. Străzile din intersecție, perfect luminate. A sosit. Era V. – un
vechi coleg de gimnaziu. Senzație vagă de împlinire.
Ne plimbam (ba per
pedes, ba cu țoaclele) printr-o localitate
anonimă, de a cărei infrastructuri excelente
ne bucuram discret. Conversam în interior.
Drumul asfaltat, cu garduri mari, vopsite-n alb, ce mărgineau gazoanele tunse
recent, dădea impresia că am fi circulat
pe aleea unui parc, învăluiți de o fericire familiară, lipsită de obstacole.
Noi doi și bicicletele Pegas Kent: osatură
metalică, ghidoane inoxidabile, șei lunguiețe, curbate. Înaintam fără o țintă
precisă (întrucât oriunde am fi mers,
ar fi fost bine), iradiați
intermitent de felinarele cu încărcare solară, amplasate în vârful unor stâlpi
de un metru jumate – mici obeliscuri ce ne flancau traseul (niște delimitări...? marcaje...?).
Pedalam îndărătul gardurilor, până ne-am despărțit.
Atunci am luat-o, promenadă subită, la pas. Trotuarul din stânga și panta unei
stradele (arădene?) cu o casă voluminoasă, pe aceeași parte. O clădire (sau mai
multe, unite între ele) la capătul căreia strălucirea crepusculară scădea simțitor.
Imobilul se ridica din lăturișul carosabilului printr-un parter înalt, iar ferestre
cuprinzătoare, cu ancadramente stucate, împestrițau fațada.
La etaj, în prima încăpere, două geamuri pe colț,
am observat o lumină difuză, propagată blând de către un lampadar incandescent, iar de lângă el (pe CD, casetă sau de pe
banda modulantă a frecvențelor radio), piesa trupei The Cranberries, Just My Imagination, își făcea auzită
prezența tulburătoare. Fereastra larg
deschisă... Plasă de țânțari, nema.
Fiindcă-mi plăcea melodia, m-am oprit s-o ascult, rezemându-mi corpul de
perete, un picior de sprijin, celălalt tras sub fund, cu talpa pe zid, ca starurile
rock ale copilăriei. Un mecanism ce-mi măcina anima răvășită de o deziluzie eliberatoare. În dreapta mea, chiar în
spate, așezată pe bancă (în picioare?), stătea o fată (o femeie?) pe care am
ignorat-o.
Când m-am trezit, mi-am dat seama că V. (de a
cărui dispariție din lumea „reală” nu eram încă sigur, știind doar că urma s-o
mierlească: diagnosticat cu cancer la rinichi/ leucemie, telefonul primit în iarnă,
tăcerea care a normalizat imprevizibilul, incertitudini fataliste, adolescenți
în derivă, chiria care trebuie achitată, „maturitatea”, exodul italian, șantierul,
prostia conaționalilor, revenirea-n țară, cenușiul cartierelor, scadența celor
mai frumoși două’ș’cinci de
ani, gânduri profesionale (glumesc), gânduri de lâncezit, terase, drum &
bass și fecioare bacalaureate – nici ele măritate, nici noi căsătoriți...) era deja
mort. Un interval problematic pentru forța brută a economiei românești,
perioada integrărilor sociale, coitul de ocazie, munca degradantă, sculatul de
dimineață și căcaturile ulterioare.
Nu mă-ntrerupeți, dom’le doctor! E imposibil să fim reduși la simboluri și
interpretări. Astea-s chestii superficiale. Ce facem însă cu ceea ce știm
despre noi? Ne mulțumim cu atât? Ziceți că nu l-ați citit pe Nietzsche. Eh! Nu
sunteți singurul. Nici Freud nu l-a citit, dacă e să-i dăm crezare lui Jung. Prietenul
meu – personajul lui Miller. Despre el să fie vorba în tot calabalâcul pe
care-l port cu mine oriunde? O pomană peste ani? Fie-ți plata pentru ședință ușoară,
că voiam să adaug ceva: amicul meu grafician, cel cu care-mi împărțeam porția
de lut necesară orelor de modelaj artistic, pictorul crescut la sat, dar școlit
la oraș, colegul meu de bancă N-A MURIT. A plecat cu bicicleta pe uliță, și nu
s-a mai întors. Sunt convins că se plimbă și-acum.
Până ne-om revedea, ca să ne continuăm cursa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu