Paveseiană cu nesomn

Nu mai pot. Simt că nu mai pot

Neajunsurile m-au ajuns şi presimt că peste

câteva minute               voi plesni de durere

Mi-e mintea plină de scurgeri.   Mi-e somn

Nădejdea-mi slăbeşte 

Un şancru viu ca dup-un autoimpus martiriu mă ustură

de-mi slobod toţi dracii din suflet     scuipând cu venin

în eter

Văd îngerii cum cad.     Nu mai sper

Vomit creaturi  fardate cu negru

cu aripi cu pene şi coarne

Las zeama neştearsă să-mi curgă pe bărbie

Nu mi-e frică. Sunt treaz.   Nu mi-e foame

Îmi ghiorţăie întregul trup. Scuip demoni pe gură 

Nu-mi iese.          E târziu...                      Cianură

Mă străduiesc      şi nimic

Dac-ajunge zilei răutatea ei          n-ajunge timpul

Şi e greu când ai ce spune şi nu ştii cum 

Îți vezi pula înzăuată de război

Îți tremură mâna

Ăia de la opt îşi găuresc pereţii  

deci nu poți citi   come ti piace

Ea îşi ia zborul.           Maşina s-opreşte

E linişte şi pace

Nu doar vise

„Dimpotrivă, experiența zilnică mă învăța ce rezistență

îndârjită opune inconștientul tendințelor conștiinței.”

 

                                                                                         C. G. J.

 

 

Joi 11 iulie 2013

 

 

Nu credeam c-o să-l las deoparte pe Jung pentru Henry Miller, dar unele lucruri depășesc capacitatea noastră de înțelegere. Pe primul îl citesc fiindcă e un mentor al spiritului meu greu de strunit, pe-al doilea – ca să-l justific pe primul. Toate analizele literar-existențiale pe care le întreprind, în timp ce le parcurg textele, au loc în infinitul ocean neuronal care mă transformă. N-aș fi bănuit, însă am făcut-o. Și, înainte de-a schimba aerul rece și sănătos al Elveției cu halena fetidă a Franței, am ațipit:

 

Nu era trecut de 12 p.m. În apropiere de restaurantul Perla, mă grăbeam să urc faleza râului și-apoi s-o iau la vale, printre buruienile de pe mal sau direct pe ponton, cu caiacul sub braț, ieșind dintr-un spațiu tainic (căci așa se-ntâmplă pe meleagurile onirice), cu dorința de-a pescui la râmă, broască artificială ori la linguriță rotativă, aruncând năluca pentru răpitori cât mai departe, recuperând-o atent, cu tactul pescarului obișnuit cu succesele.

La un moment dat, mi-a ajuns la brâu. Mă aflam într-o barcă. Mureșul e o apă murdară, neprielnică scăldatului. Amiaza se sfârșise, era ora vecerniei. Stăteam la pândă, în mijlocul brusturilor, admirând oglindirea soarelui în lichidul ce candea din ce în ce mai tare, și mă frecam de bulbucii kakí (urina porcilor dospiți în fermele din amonte) ce se prelingeau înspre mine. Traversam inima râului, deplasându-mă contra curentului, ca s-ajung la liman, puțin mai sus, unde (în vreme ce mă dezechipam sau mă pregăteam de o nouă „tură”) am răspuns negativ la întrebarea „Ai prins ceva?”

Mă întâmpinase o domnișoară pe care am recunoscut-o mai târziu. Semăna cu mama, la tinerețe. Pricepea că-s ud... În izmene albe și cu părul șiroind...

Presupun că put ca naiba, iar ei îi arde de pești - tot ce-am avut de spus.

 

 

⁕

 

 

Noapte. Așteptam pe cineva. Nu aflasem cu cine urma să mă întâlnesc. Doar intuiam. Străzile din intersecție, perfect luminate. A sosit. Era V. – un vechi coleg de gimnaziu. Senzație vagă de împlinire.

Ne plimbam (ba per pedes, ba cu țoaclele) printr-o localitate anonimă, de a cărei infrastructuri excelente ne bucuram discret. Conversam în interior. Drumul asfaltat, cu garduri mari, vopsite-n alb, ce mărgineau gazoanele tunse recent, dădea impresia că am fi circulat pe aleea unui parc, învăluiți de o fericire familiară, lipsită de obstacole.

Noi doi și bicicletele Pegas Kent: osatură metalică, ghidoane inoxidabile, șei lunguiețe, curbate. Înaintam fără o țintă precisă (întrucât oriunde am fi mers, ar fi fost bine), iradiați intermitent de felinarele cu încărcare solară, amplasate în vârful unor stâlpi de un metru jumate – mici obeliscuri ce ne flancau traseul (niște delimitări...? marcaje...?).

Pedalam îndărătul gardurilor, până ne-am despărțit. Atunci am luat-o, promenadă subită, la pas. Trotuarul din stânga și panta unei stradele (arădene?) cu o casă voluminoasă, pe aceeași parte. O clădire (sau mai multe, unite între ele) la capătul căreia strălucirea crepusculară scădea simțitor. Imobilul se ridica din lăturișul carosabilului printr-un parter înalt, iar ferestre cuprinzătoare, cu ancadramente stucate, împestrițau fațada.

La etaj, în prima încăpere, două geamuri pe colț, am observat o lumină difuză, propagată blând de către un lampadar incandescent, iar de lângă el (pe CD, casetă sau de pe banda modulantă a frecvențelor radio), piesa trupei The Cranberries, Just My Imagination, își făcea auzită prezența tulburătoare. Fereastra larg deschisă... Plasă de țânțari, nema.

Fiindcă-mi plăcea melodia, m-am oprit s-o ascult, rezemându-mi corpul de perete, un picior de sprijin, celălalt tras sub fund, cu talpa pe zid, ca starurile rock ale copilăriei. Un mecanism ce-mi măcina anima răvășită de o deziluzie eliberatoare. În dreapta mea, chiar în spate, așezată pe bancă (în picioare?), stătea o fată (o femeie?) pe care am ignorat-o.

Când m-am trezit, mi-am dat seama că V. (de a cărui dispariție din lumea „reală” nu eram încă sigur, știind doar că urma s-o mierlească: diagnosticat cu cancer la rinichi/ leucemie, telefonul primit în iarnă, tăcerea care a normalizat imprevizibilul, incertitudini fataliste, adolescenți în derivă, chiria care trebuie achitată, „maturitatea”, exodul italian, șantierul, prostia conaționalilor, revenirea-n țară, cenușiul cartierelor, scadența celor mai frumoși două’ș’cinci de ani, gânduri profesionale (glumesc), gânduri de lâncezit, terase, drum & bass și fecioare bacalaureate – nici ele măritate, nici noi căsătoriți...) era deja mort. Un interval problematic pentru forța brută a economiei românești, perioada integrărilor sociale, coitul de ocazie, munca degradantă, sculatul de dimineață și căcaturile ulterioare.

Nu mă-ntrerupeți, dom’le doctor! E imposibil să fim reduși la simboluri și interpretări. Astea-s chestii superficiale. Ce facem însă cu ceea ce știm despre noi? Ne mulțumim cu atât? Ziceți că nu l-ați citit pe Nietzsche. Eh! Nu sunteți singurul. Nici Freud nu l-a citit, dacă e să-i dăm crezare lui Jung. Prietenul meu – personajul lui Miller. Despre el să fie vorba în tot calabalâcul pe care-l port cu mine oriunde? O pomană peste ani? Fie-ți plata pentru ședință ușoară, că voiam să adaug ceva: amicul meu grafician, cel cu care-mi împărțeam porția de lut necesară orelor de modelaj artistic, pictorul crescut la sat, dar școlit la oraș, colegul meu de bancă N-A MURIT. A plecat cu bicicleta pe uliță, și nu s-a mai întors. Sunt convins că se plimbă și-acum.

Până ne-om revedea, ca să ne continuăm cursa.

De ceva vreme

De ceva vreme, cam de patru anotimpuri ce nu dispar cu una, cu două, am reușit să-mi echilibrez libidoul – falnică pleură testiculară într-o púrure expansiune, îmbâcsită cu lentile de contact ce scormonesc pe unde apucă, în timp ce bulbii de carne apoasă se umflă, se dezumflă și se-ntorc pe dos, ciopor de nervi întinși la maximum, plus o congestie la mătărângă, când le văd cum intră și cu ce țoale sunt îmbrăcate, provocându-mi frisoane,

Luna iunie, bulendrele-s neîncăpătoare, picioarele se văd din avion, atrag privirea nesătulă, leoaicele se îndreaptă spre oglindă, șefa îmi face semn să nu pierd clientela, arată fresh, ca fetițele din hebdomadarele glossy, cică se descurcă, ele doar se uită: „Te anunțăm dac-o să avem nevoie...”,

Făloase, cu părul strâns la spate, fiindcă-i cald, iar aerul glacial al climei artificiale le betonează gurguiele, apreciază, se simt privilegiate și nu le pasă de gura târgului, trec semeț pe culoarele magazinului, împrăștiind căldură din căldura zonelor strâmte, sfidând temperatura ambientală cu freoni ce se infiltrează pe unde nici nu s-ar fi gândit bunică-mea paternă, care, în clipele ei de trezvie, când își împăturea câte-un budigău până-l reducea la jumătate din dimensiunea lui reală, se întreba, de față cu nepoții ei: „Cum chizda mă-sii di poartî unili muieri numa un petic di tifon pi chizdă șî nu li i rușâni?”, p-ormă trăgea de colțurile accesoriului intim ca să ni-l dezvăluie în adevărata lui mărime (primul liliac alb, din istoria noastră neprihănită, pe care-l vedeam, timorați și captivați deopotrivă), hlizindu-se în sinea ei de rusoaică botezată-n vodcă (fostă șefă de promoție la Liceul Militar), etalată ori de câte ori i se urca la cap să ne inițieze în misterele femeiești,

Felinele sunt în căutări, străbat sala și se așază lângă o stivă de cutii cu saboți, în poziția piticului ce vrea să facă piș: „Pe roșu nu aveți?”, uitându-mă cum se apleacă și-i probează (pantofi din piele, c-un fel de șnur între degete..., celibatare dezvirginate pe banchetele mașinilor cu numere de Bulgaria), posibil să te îndrăgostești simultan de...,

E simplu, îți pui capul pe pieptul uneia dintre ele și-i spui c-o idolatrizezi exact cum idolatrizezi ziua de leafă, O să se simtă datoare să-ți demonstreze că și ea..., adeverindu-ți prin șoapte lascive atracția mutuală, iar apoi îți așezi obrazul pe pieptul celeilalte dudui și îi recapitulezi monostrofa, dar n-aștepți să-ți confirme că sunteți făcuți unul pentru altul (ca-ntr-un calcul logico-matematic efectuat în Ceruri și rezolvat pe Pământ, că țărână suntem și-n țărână ne vom întoarce), ci te ridici în capul oaselor, îți duci mâna (cu care scrii) la inimă și le zici că vrei să te căsătorești cu ele și să le iubești ca pe una singură, eternă și irepetabilă persoană blagoslovită cu firfireii necesari cumpărăturilor din fiecare sfârșit de săptămână, cu o casă spațioasă și plozi cuviincioși,

Ăsta ești, mai mult nu poți, în caz că n-ai destul lichid în conductă, n-o să le spui ceea ce ți-am șprehănit, de fapt e ca și cum ai mușca concomitent din prăjituri distincte, ce mai tura-vura, proaste vor fi dacă n-o să accepte oferta,

Cutezați, căci ale voastre sunt toate opincuțele patriei, cu barete, panglici, capse și ținte! Însă nu vă grăbiți, Omnis festinatio ex parte diaboli est, și plimbați-vă nestânjenite de privirea vitriolantă..., Jur c-o mână pe ecuson și c-un deget în ureche, că mi s-a-nfundat, ce să-i faci? De la aerul acesta rece, sângele zornăie prin vene, precum cuburile de gheață în pahare de coniac, prin știți voi ce cluburi de căcat parfumat și cu umbreluță, Haideți, curaj! Deplasați-vă fără menajamente! Sau n-am văzut eu... și mi se pare, sunteți actrițe?

Că toate mironosițele seamănă între ele, deși circulă zvonul că ați fi originale, ba chiar sfioase, jenate acum de vânzătorul de papuci, care de ceva vreme s-a abținut (efort atroce), ajungând la culmile disperării de serviciu, și nu mă-ntrebați cum e aia, A zis-o, Așa va fi, voi aplecați-vă în continuare și studiați-vă sandalele,

Be yourselves (everyone else is already taken), și mutați-vă poponețele de pe un taburet pe altul, probând și iar probând, Nu, nici pe verde nu avem, dar am ceva iarbă, în caz că vă ține... Nimic? Atunci o las baltă, văzând cum vă ridicați, cum călcați, poșetuțele pe umăr, rujul pe buze și întrebarea pe limbă...