miercuri, 30 octombrie 2013

După mulţi ani


A trecut ceva vreme de când, cu naș și cu bilet, alergând pe roți de metal – „Hârșa-hârșa!” –, mă îndreptam spre orașul de pe valea Bistriței, mărginită de-o alta, a Siretului, pe-o căldură soră de cruce cu moartea lentă a indivizilor nemaidoriți de mafie și, prin urmare, uciși în mașinile lor cu geamuri trase până sus, doar unul e puțin crăpat ca să intre tubul de cauciuc legat la capătul tobei de eșapament, cu motorul pornit, scoasă din viteze, cu frâna trasă, somn de voie, de nevoie, vise plăcute și creieri plini de noxe, căci așa mă simțeam de fiecare dată când plecam cu trenul pentru a-mi revedea neamurile: tatăl, mătușa, unchiul și bunica, prietenii adiacenți unei copilării cu școală primară, gimnaziu și liceu, locuri și persoane de mult nevăzute, dacă stau să mă gândesc acum, când trenul, cu patru vagoane numerotate de la 2 la 6, se screme de zici că are hernie de disc metalic, ce urmează să cadă, să se piardă, să nu mai fie găsit, și eu cu el, și cu mine și alții, deocamdată doar trei persoane lepădate-ntr-un compartiment, din varii motive estivale.
Iacă deja patru persoane: doi bărbați și două femei.
El – un tip în jurul celor patruzeci de veri cu bere și muzică rock, deși vestimentația lui spune exact contrariul, atingând ecranul pastilei digitale de ultimă generație, cu tastatură încorporată și husă neagră de vinilin, cu șapca Porsche trasă pe ochi, într-un tricou sport-clasic, cu mâneci răsfrânte și guler cartonat, combinație rușinoasă de secol XXI, pantalon scurt de fâș și adidași buni pe zgura mă-sii. Tăcut din fire, cel puțin cu noi, asculta muzică la căști, c-un ușor tremur de picior grăsuț, năpădit de păr, așa cum, presupun în scris, îi era tot corpul.
Femeile – cam de-o vârstă amândouă, discutau, cu calm, despre condițiile mizere din spitalele românești. Una dintre ele, în metastază, ce mergea de vreo patru ani la Cluj pentru diverse și perverse investigații, povestea despre întâmplarea nefericită prin care trecuse fiul ei (un grav accident de mașină), și despre cele ce-au urmat în încercarea de a-l scăpa cu o viață normală, fără handicapuri: bani, bani și iar bani, c-a ajuns săraca femeie să cumpere și mușamaua necesară acoperirii patului operației reușite – Slavă Domnului! – după ce-au curs verzișorii în conturile spitalului părăsit de mila Statului Român, de-mi imaginam un cordon viu de cadre medicale în halate albe, stând în fața Primăriei cu palmele-ntinse spre bolțile clădirii recent renovate, cântând la unison: „Nu avem bani, dați-ne bani! Nu avem bani, dați-ne bani!”, primind, în semn de recunoștință civică, un Bang-bang! țâșnit din orologiul, marcă nemțească, achiziționat pe bani publici, prin votul impersonal al consilierilor locali.

  Cum?... Și halatele și mușamaua!?

  Da, da. Da ce credeați?...

  Păi..., ți le dau acasă după operație?

  Da’ de unde!

Cealaltă, o soră cu bentiță-n păr, citea dintr-o Biblie cu marginile înnegrite, ce cântărea vreo trei kile. Citea, mai discuta cu colega de compartiment, mai privea pe geamul vagonului, iar mai citea. Degajată, mamă a patru băieți și a unei fete, unul dintre ei, stabilit în Arad, chirii și alte chestii pe care mi le-a mărturisit înainte de veșnica-i coborâre, undeva în apropiere de Câmpulung Moldovenesc. Simpatică, credinciosă și cu chef de viață.
La plecare am ajutat-o cu bagajele:

  Domnu să te binecuvânteze!

Am urcat și-am continuat să scriu: imagini prin geamuri pătate de soare, în jur c-o bandă neagră de cauciuc sintetic, femei ce-și strigau marfa, bere rece!, apă minerală!, halviță! și mere bio!, copii cu pahare pline vârf cu fructe de pădure culese deunăzi, tuneluri carpatice străjuite, și dintr-o parte și din alta, de câte-un punct de control părăsit, altădată ocupate de soldați dependenți de tutun, care-ți făceau cu mâna ca să le-arunci ceva de-ale cancerului la plămânii, înghețați de frig și de plictiseală, ore-n șir, mai ales iarna, când, încotoșmănați pân’ la refuz, nu puteau să-și miște decât unul dintre brațe, și acela cu greu de parcă ar fi fost mâna nașului ce se plimba cu cleștele ce-nțepa biletele, deschizând câte-o ușă cu-ntrebarea: „S-a mai urcat cineva?”, și se deplasa mai departe, ca vagoanele ce curgeau pe lângă santinelele rămase în amintire.
Până la prima „escală”, în gara de la Pașcani – unde-ntoarce marfaru’ cu frâna de mână, unde puteți să veniți dacă răspundeți afirmativ întrebării mele, ca să v-arăt fundul din tren, unde poți sta ș-o lună că tre să schimbe locomotiva, și unde poți s-o pierzi, dac-ai să crezi că-ntârzie, iar ea sosește mai devreme, unde-a făcut cumnată-miu armata, unde-ntâlnești fel și fel de personaje pitorești: bețivi, prostituate, muncitori cu ziua, proxeneți, hoți de buzunare, măicuțe și popi, pelerini și simpli călători, străini și români, ș-unde era să mă-nsor, unde te ia somnul, unde sunt câini, unde apa cică-i proastă, așa că nu mă-ncumet s-o beau chiar dacă-i rece, iar eu am gâtul uscat, noroc că-i seară când ajung, unde m-am urcat într-altul, regional, cu etaj și geamuri ce nu se deschid – mai sunt doar câteva minute și alți controlori și scaune incomode, dar un compartiment mai aerisit ca primul, în a cărui lumină rece îmi pot imagina cât de înalți sunt stâlpii pietrificați ce aleargă în direcția opusă mersului trepidant al vagoanelor.
Priveam afară. Se zărea o luminiță. Treceam peste-un alt pod – în zgomotul caracteristic multor filme de suspans, cu care v-ați obișnuit, stimați călători ai Căilor Ferate Române:

Tugudum!... Tugudum!... Tugu-du-dum!

Mai aveam circa două-trei ore, iar pământul îmi fugea de sub picioare. Cu gluga hanoracului pe cap, cu căștile-n urechi și cu telefonul în mână, dialogam cu el prin mesaje. Era noapte, târziu, și-ncă n-ajunsesem:

  Vezi că te-aștept, băiete!

Restul e prea frumos pentru a fi descris într-o poveste cu final de Nihil sine CFR.


sâmbătă, 26 octombrie 2013

Sucombare


Îmbrățișezi ce poți și te arunci în cadă

discret   abandonat    dezlănțuire...

câmpii mănoase cognitiv năvălesc spre tine

ordură măcinată de niște blondine

ce pătrund unde coada lui Sarsailă n-a răzbit

mânca-ne-ar... bip! bip! bip!

mai adânc decât mujdeiul de jalapă

carcane de lână intrate la apă

opresc orice suflu închid orice pleoapă

și picură în ochi blegi otrava

oile tunse își rumegă otava

e dalbă... nu-i alterată...

m-apucă damblaua

 


miercuri, 23 octombrie 2013

Mahmureală erectivă


trag cu praștia dup-o durdulie turturică

herz-ul mi-e fiert în aburi de salcâm

poate-i singurică

 

stând în balcon dimineața-n pijamale...

aerul este dens și rece. se-ncălzește...

poate n-are

 

pe sub bluză danteluțe decadente

sau efectele amorului de azi-noapte

poate șoapte

 

de pe buze se desprind ca-n clepsidre nisipul

și îi coboară mâna pe șoldul grațios

poate tipul

 

e un amic ori vărul

sosit de la cluj cu rapidul de zece

poate-i trece

 

cu o palmă. o mângâie cu două...

poate nu-i cine cred eu că este

poate plouă

 

și-o să-și continue masajul

cică are un junghi sub burtică

poate-i pică

 

cataroiul prin termopan

găurind țeasta oarecum surprinsă

poate colivă

 

vom savura în săptămâna ce vine. e parastas

la apateu. oacheșa a lovit mortal

poate eu

 


vineri, 18 octombrie 2013

Molarul de minte


acea poziție... s-a cariat prematur

bomboane mentolate fructe stafidite

și cozi de păpădie

un amalgam de crampe abdominale și de ce-o fi

ieșit din pastele bolognese cu pătrunjel și busuioc

în sos de roșii strivite sub platfusul țărăncilor

năimite. tu urzeai gândul să slăbești

elefănțelul meu blond cu ochi turcoaz. de la tutun

ți se trage

 

ceasul meu nou pe care te-ai așezat

din greșeală  

indicând mereu ora telenovelei tale preferate

hipopotamul meu săltăreț ce nu-și pierde nopțile

suspinând celulitic:

 

o lună de cașcaval pané nori de ciocolată caldă

telurile unui mixer...

fără pâine ca să nu se-ngrașe

 

cârnăciorul meu cu muștar

că iar te-ai sculat și te-ai dus aidoma toanelor

pe tine te doare altceva. pune-te-n pat respiră

să nu mă mai inviți la astfel de festinuri

și nu   nu sunt zâna măseluță

 


luni, 14 octombrie 2013

Despre un ins


sunt zile în care inimile celor ce trec pe lângă el

îi bat în buzunarele gecii... nădragilor... și genții de pe umăr

un bum bum! puternic stimați cititori ai irefutabilului

din ziare

încât începe s-alerge spre casă... slalom printre cei care își

târâie membrele        traversând pe roșu ca hoții

nu încetinește... își menține ritmul: o inhalare două expirări

temându-se să nu-l observe ipocriții ale căror tahicardii

lașe îi aparțin   magnet de corduri ce este

cugetând la refugiul în care o să-și întindă ciolanele  

conservă de sardine cadaverice...  ...ale sale se agită

le păstrează într-un cufăr:

de la puștanii de liceu până la cei care au depășit anii

îmbelșugați pomeniți în psaltire

de fapt o cutie de adidași   moștenire de la un ex-chiriaș

ce nu și-a achitat restanța față de proprietara care-l păsuise

câteva luni de-a slăbit femeia... să n-o mai recunoști

i-a arătat bancnotele... s-a simțit bine...

acum ia foaia o lipește pe icoană aprinde candela și se roagă

să i se îndeplinească dorința: „..............................................”

în caz contrar rămâne varianta fostului coleg

și trăncăneala zgripțuroaicei

 


miercuri, 9 octombrie 2013

Cu greu


o contactez:

 

o pastilă   apă   să se culce

busculadă de frisoane   o zi întreagă   plus dineul

îi lipsește   vrea și nu poate

stresul care a stârnit insomniile   stomacul sensibil

ea în ultimă instanță   instanța care n-are altceva

de făcut decât să...

...-ul din te miri ce obligații/necesități

silită să dezerteze   copleșită...

fiecare e dator c-un alibí

noapte bună!

 


miercuri, 2 octombrie 2013

Perfuzie


Patul se zgâlțâie somiera începe să scârțâie

Pe care parte să mai stau? Să plec nu pot...

Un furtunaș transparent atașat la antebraț o pungă cu

inscripții vișinii... pic-pic! și limba unei aspide ce

nu se rușinează să muște

 

Un glăscior: Te doare? Visele se năruie când crește

Mi-a zis că se va ameliora...

așa că-mi adun elanurile constructive în frigiderul din salon

 

Câte nume atâtea fețe – toate suferinde. Medicii nu mint

Ploaia ce cade sunt lacrimile școlarilor din septembrie  

Îi văd când evadează prin piețe și malluri...

mi-e de-ajuns pentru a crede

 

Dacă doctorul a spus că va trece

ce motive ar avea să-mi ascundă adevărul? 

 

Octombrie a sosit ploaia nu contenește vântul desfundă

caloriferele iar eu îmi vărs scepticismul într-o ploscă de

unică folosință