This room is empty

Întors din oraș, citind și ascultând-o pe M. C.

3 și ceva dimineața.

„Singurătatea m-a făcut totdeauna contemporan morților (Barrès). Cum adică: nu există viață în singurătate? Numai eternitate... ”   E. C.

Când ești singur ești singur, nu încape îndoiala. Pui mâna pe telecomandă și-ncepi să zapezi la nimereală. Programele sunt fade, expirate. Ce-au spus unii o spun și alții. În cele din urmă te plictisești și-l închizi. Dai drumul la radio, asculți, schimbi canalele. Dar ș-aici, ș-acolo aceleași vorbe, aceleași cântece. Vidul care roade în plămâni.

Mă gândesc să ies în oraș, la un party: un suc, un ceai, trei perechi de sâni majori în trei culori de sutiene, pe trei poziții diferite și-n mai mult de trei brațe bărbătești, cu tot cu aparținătorii lor, persoane pe care le cunosc din vedere, amintirile mă ajută: eram printr-a doișpea, ei intrau la gimnaziu – făpturi încă-n floare, ce-și înfundă gurile cu resturi de tutun și shoturi de tequila, priviri pierdute pe-un fund de sticlă goală, ba-ntr-o mână, ba-ntr-alta, purtată în ochii pe jumătate stinși ai localului cu mult fum, puține becuri și c-o muzică fără început și fără sfârșit, doar un aritmic subiect în mișcare, precum sticla de bere, ținută de gât, pe post de prieten, un prieten drag ce-și poate da seama că fumezi exact din motivul care m-a făcut să mă arunc în mulțime, singur-singurel, în căutare de oameni, de ceva nou, de-un gram de feminitate ce va îndrăzni să pună stop căutărilor mele zadarnice într-ale obligațiilor firii.

Nimic însă. Doar bere din ce în ce mai rece, și sticle din ce în ce mai multe. Cum să nu te simți izolat dacă-ți displace băutura? – substitutul afectiv al multora dintre ei. Iar lângă mine șade o blondă. Unde mai pui c-afară a început să plouă într-un plin și neașteptat sfârșit de toamnă. Și-i dă mărunt și sâcâitor.

Mi-am scuturat umbrela, am lăsat-o nițel în aburii calzi ai trupurilor, după care am pus-o la locul ei în geanta mică de umăr, lângă volumele de poezie împrumutate de la un amic – în caz că mă voi simți din nou părăsit. Da’ nu m-a lăsat inima să le răsfoiesc: aș fi fost cu mult mai singur, fiind expus privirilor ce m-ar fi fiert imediat în zeama și sângele cutiilor craniene – pocale de os suspendate-n aer, obiecte zburătoare, identificate doar în situațiile de criză, când n-ai pe nimeni și-ți vine să împuști cerul la-ntâmplare.

Un om căzut între tâlhari. Și lumea numește asta distracție, ca și când ți-ar aduna toate forțele și ți le-ar pune pe-o tavă curată în care ai putea să-ți vezi adevărata față. Prostii. Te spulberă în stele sau dă cu tine de pământ, încât ori nu te mai vede nimeni, ori te confundă cu lutul de sub picioare. Vei fi și tu, la fel ca ei, asemenea unei flori-de-colț ce se ofilește treptat în aerul fetid al petrecerii spre mormânt. Nu braț la braț, ci zid lângă zid. Nu mă cațăr pe ele. Le las cum le-am găsit – neatinse. Soldatul din mine e prea singur pentru o partidă de ruletă rusească. Dacă shoturile cad în cascadă, ce nevoie mai e de gloanțe­­? Acum doar brațele mai pot face diferența. Ale mele sunt obosite, grele și de negăsit în astfel de împrejurări. Poate c-aș vrea, și chiar ar trebui, dar mi-e frică. La câtă solitudine e-n jur... Dacă voi rămâne fără ele? Cine va apăsa pe trăgaci?

Sunt singur, iar situația nu se schimbă. Nu mai cred în minuni. Muzica e din ce în ce mai proastă. Sonorizarea și mai și. Iar aici, dacă nu ești cu mâinile-n aer, nu exiști.

Vechea poveste. Noile ziduri. E mai ușor să le dărâmi. Cândva, cineva se va apuca și de treaba asta. Dar până la momentul acela pot să visez în continuare la cele două lesbiene ale mele, ce mă vor scoate din eternul impas cu paranteze onirice. Măcar singurătatea asta-n trei va fi mai dulce. Atâta timp cât cei care-mi stau în preajmă visează la wrecking ball-urile lor, eu de ce m-aș feri să mă las în voia plăcută a gândurilor șatene, cu puf pe antebrațe și mai sus de genunchi? În trei viața a fost dintotdeauna mai frumoasă.

Câte degete flutură, ridicate spre cer, atâtea cuie bătute-n capacele viitoarelor coșciuge. Am uitat să vă spun: Petrecerea se ține la subsol. Iar pentru noi subsol înseamnă viață.