(3) [Din balconul meu de cleştar…]

...privesc lumea în față. Și nu mă simt așa cum mi-aș dori

din sufletul meu străbătut de litri de sânge

să mă simt

 

Pastila nu și-a făcut efectul. Eu nu cunosc cauza

Știu că afară e nesănătos de cald pentru această perioadă din

an și că păsările din cartier încep să cânte pe la 4 și ceva

dimineața reușind să mă trezească în fiecare zi

Deschizându-mi ochii. Căscând

 

Spălându-mă pe față. Ele îmi lasă impresia că nu pot să

răgușească ca noi toți ceilalți. Dau semne de leșin

Așa că-mi beau ceaiul rămas de cu seară

mă așez în pat deschid o carte de Nobel

și ațipesc în încercarea de a nu-l jigni pe autor

 

Visez că se va face dreptate. Onoarea va fi recâștigată

Un drog mai puternic decât muzica clasică și literatura

nu există

Omul va putea în sfârșit să se diferențieze de animale

 

Boxele stereo ale unei mașini ce se apropie pintre blocuri...

Sunt înțepat de furca lu’ ăl negru și mă pomenesc

că tre’ să spun replica într-un episod din teatrul radiofonic

serial 

Cu ceașca de cafea pe masă (ca majoritatea poeților)

cu căștile pe urechi ascultând și expediind dedicații în eter

pentru un serviciu făcut întregii națiuni de melomani

Pleoapele mi se desfac ușor ca lamele unei persiene și

realizez ce se-ntâmplă

Deschid ușa de la balcon și pășesc pe pardoseala rece

O surprind pe șoferiță când trântește grăbită portiera

Este ea

 

Nu mai are nevoie de prezentări. E în fața scării

Își introduce cartela cu cifru de bare în despicătura

interfonului și o ia la fugă. Sper că nu-i ceva grav

Doar n-o fi și ea bolnavă!?

În timp ce urcă câte două trepte deodată îi transmit

telepatic că aș vrea să ne cunoaștem cât mai repede

și-i dedic de undeva din plexul meu solar melodia

Atâta timp cât ești cu mine...