Cățeaua începu să latre de cum pusei mâna pe clanță.
Nu era nevoie s-o apăs pentru a pricepe că – nici în ruptul capului său neîmblânzit,
cu zgardă de piele la gât, prinsă c-un lanț gros de un nuc – n-avea nici cea
mai modestă intenție de-a mă accepta în grupul celor pe care nu i-ar fi mușcat.
Din capătul ogrăzii, mătușa mi-a strigat să nu mă apropii
prea mult („Numa câteva zile, până se obișnuiește cu tine”) și că în câteva
clipe va sosi o mașină și-o să merg la unchiu’. Îs băieți amabili, zise, șoferi de camion,
despre care aveam să aflu amănunte picante în decursul vacanței de vară, simpatici,
dintr-un anumit punct de vedere, indivizi cu care am interacționat, relativ
decent pe durata celor cincisprezece minute, cât le-a luat să-și urnească „hardughia”,
să conducă și să oprească la destinație.
─ Hai că mănânci la el.
─ Dar mami...?
─ Las-o pe mă-ta! Doar n-o să steie toată ziua după
curu’ tău. Apare ea mai târziu. Să vină Ghiță de la muncă, se odihnește,
ciugulește ceva și apoi l-oi ruga să mergem să te luăm.
Stânjenit de neașteptatul situației, am
ascultat-o.
─ Imediat îți aduc pachetul. Să nu-l pierzi!
N-o întrebasem cât de mare era coletul... urma să
merg cu basculanta... N-a fost necesar. În câteva secunde, timp în care a
cotrobăit prin cămară, a ieșit c-o sacoșă.
─ Na! Asta tre’ s-ajungă la unchi-tu.
Vârâi antebrațul în plasa legată cu sfoară de cânepă,
iar, când mai aveam un pic să palpez hârtia de ziar în care erau ambalate ouăle,
tușa îmi dete una peste ceafă și mi-l smulse afară.
Razele solare toropeau asfaltul încă intact al șoselei
comunale. Deslușeam o serie de huruituri care-și întețeau permanent prezența, precum
și niscaiva fluierături și chiote de salut ca între neamurile barbare demult
apuse... Se apropiau de poarta îndărătul căreia, mătușa îmi săltase deja sacoșa
la nivelul umerilor, fapt ce m-a speriat, crezând că mi-o suie-n cârcă. Cu
palma streașină la frunte, se holbă în direcția din care veneau acele sunete, îmi
atinse omoplatul și-mi spuse:
─ Decolăm. Țin-te bine!
Am urmat-o cu supunere, uitându-mă cum împinge zăvorul,
cum își trece mâna, de sus în jos, peste rochia estivală și cum își aranjează
breteaua ce alunecase până la cot.
Nu mică mi-a fost mirarea când, părăsind spațiul
limitativ al curții, am văzut nu un vehicul normal, ca a majorității oamenilor
de la oraș, ci o ditai namila cu mațele ghiorțăind la maximum, labele cât casa,
duhnind a cauciuc și bitum încinse, la a cărei ureche n-aș fi avut acces, dacă
mătușa nu m-ar fi urcat pe tăblia găurită unde îți pui talpa, iar unul dintre
cei doi flăcăi nu m-ar fi înșfăcat și nu m-ar fi tras pe banchetă, lângă geam,
urmat de plasa ce cântărea jumătate din kilele mele, uimit de grozăvia aceasta pentru adulți, care, în ciuda alcătuirii
mastodontice ce-mi dădea fiori, a fost botezată, simplu și pitoresc, Rabă.
Privind-o pe tușa Vichi cum îi dă ultimele indicații
tânărului de la volan și cum dispare în unghiul mort al unui accident ulterior,
n-am băgat de seamă cum era pictată cabina. Tot interiorul, de la portiere până
la plafon, exceptând parbrizul și bordul, era ticsit cu postere înfățișând
femei în postúri care mai de care mai provocatoare. În nuanțe albăstrii,
decolorate, erau lipite unul lângă altul c-un soi de pastă (corozivă?) aplicată,
după cât observai, cu degetul la margini, îngălbenindu-le asemenea unei
ciuperci de celuloză.
Niciodată n-am fost atât de sceptic... Din boxele
maronii răbufni combinația dintre o manea sârbească și-o zăngăneală grecească cântată
de o duduie excitată la culme, care, rătăcită cu tot cu microfon și orchestră într-un
ocean de sinceritate incredibilă, nu mai păstra nicio fărâmă de convenție artistică.
─ Ce vru muierea?
─ Să nu-l las să se uite înăuntru și să nu-i sparg
ouăle. Când coboară puștiul, ne luăm și noi cinci. Pe rândurile de sus îs cele
de găină.
Întorcându-și către mine mutra ciolănoasă, îmi
zise de parcă l-ar fi luat în serios:
─ Auzi, piciule, nasu’ la șosea! îndemnându-mă c-o miștocărească ridicare de bărbie să mă uit deasupra
oglinzii retrovizoare, unde se aflau trei nimfe goale, cu păr bogat, pân’ la fund, ce-și dezveleau sânii de mărimea
lubenițelor puse la murat de tanti Frusina, cu câte un x negru pe sfârcuri, urmare a unei altercații rutiere.
Bălai, cu pielea bronzată, purta o cămașă verde cu
mâneci suflecate și un pantalon de pânză cafenie. În picioare, acum descălțat
de ei, niște șlapi prăfuiți pe care își sprijinea călcâiele.
Șoferul, brunețel, cu moaca pătată, era înzestrat,
spre deosebire de colegul său, c-un simț acut pentru muzică, și fredona încontinuu
melodia ce zgâria nu doar timpanele ceruite, ci și caroiajul de aluminiu al
difuzoarelor ce ieșiseră din șuruburi. Cel din mijloc îl întrerupse, aruncându-i
o întrebare. El își scoase țigările din buzunar... – Carpați cu filtru.
Evident că nu m-am abținut și m-am uitat prin
cabină. Isprava i-a atras atenția și, ghiontindu-l pe celălalt, a vrut să-mi
dea de-nțeles că-i cu ochii pe mine. Pe
dracu’!
Până s-ajungem la unchi-miu, n-am făcut decât să mă
binoclez la cucoanele dezbrăcate din jur, care, spre satisfacția mea, n-aveau
nicio jenă în a-și etala păsărica. Atât de tare am fost luat de val, încât am
uitat de ouăle de la picioare, și nu rare ori am fost rugat să nu mai lovesc în
sacoșă. Unde mai pun că cei doi băieți de țară, dorind să mă impresioneze cu
realizările lor sexuale și demonstrând cât îi duce creierul, s-au pornit să
discute, fără perdea, despre unele și despre altele, grase și slabe, blonde și șatene
avute, nu demult, la pat, prin pădure și în habitaclul lor, chiar pe scaunul pe
care ședeam acum, zgâindu-mă pentru a enșpea oară la treimea țâțoasă de
deasupra scăfârliilor noastre, intuind că (nu departe de noi, pe planeta ideilor
fezabile...) am fi triumfat în alegerea unei lăptărese... Undeva, într-o
proximitate sperată, sârboaica ce se tânguia în incintele acustice ne-ar fi
deschis cerurile amorului și ne-ar fi acompaniat până la finalizare, când (...în
costumele protopărinților, ...captivi între pulpele zeițelor) am fi dezlipit cu
dinții benzile de izolir de pe mameloane, eliberându-le canalele lactifere, și ne-am
fi lăsat hrăniți de seva galactică fermentată de morișca stelelor, ele ar fi
gemut de plăcere, leșinându-ne în brațe, iar maneaua s-ar fi stins, ca nimica,
lăsând loc Odei bucuriei.
Că-n brațe o legănase și șoferul pe una Crina ce
lucra la bufet, și tot aici, în „carlinga erotică”, dar pe la spate cumva...,
iar biata fată, căreia „nu-ș’ ce nu-i convenea”, după ore de tratative,
precedate de zile în care i-au fost oferite cadouri cumpărate de la o consignație,
a aprobat nestăvilita râvnă a bărbatului și s-a lăsat pipăită în locul în care
nici soarele nu răsare, încât, conform relatării, n-a reușit să țină-n ea și și-a
dat drumul.
─ A naibii cățea! Se câcă pă ea.
Nefiind familiarizat cu subtilitățile cuvintelor, n-am
fost în stare să asociez frazele celor doi interlocutori de care mă despărțeau
ani buni de viață, și, până la sfârșitul verii, când mi-a fost dat să trăiesc o
revelație, fusei convins că ei au vorbit, din experiență proprie, despre
lucruri total distincte.
Abia atunci, cu povestea jivinei care se cufurise,
am început să mă uit în față la șoseaua flancată de case pipernicite, și să mă
gândesc la posibilitatea unei legături între ce i-o fi spus mătușa Vichi și ce
nu trebuia să aflu, pentru c-o astfel de conexiune fizică, între două ființe
diferite, era de neînchipuit și de nesuportat pentru mine.
După ce l-am văzut că-și scoate limba din gură și
se-apucă să imite, recapitulând orgastic, gesturile sărmanului animal, mi-a
venit să vărs; boroboață petrecută în noaptea respectivă, când (după o porție
frugală de cartofi prăjiți, presărați oltenește de jur împrejurul unui ou de rață)
n-am izbutit să mă împotrivesc revoltei stomacale, vomitând pe covorul în care
m-am împiedicat..., aterizând în genunchi.
M-am spălat la o țeavă terminată într-un robinet ce
scârțâia când îi roteai mânerul în formă de fluture. Eram cufundat în beznă. Numai
luna și amicele ei mă mai puteau ajuta în bâjbâiala posttraumatică.
Cișmeaua era situată în vecinătatea gardului
dincolo de care, sub ramurile nucului, stătea javra. Pesemne că dormea
iepurește. Bănuiam că unele patrupede văd pe-ntuneric, însă nu eram sigur dacă potaia
se număra printre ele. În caz că m-aș fi apropiat, încercând să traversez grădina
ce se întindea până la poalele dealului, categoric s-ar fi pus pe hămăit, trăgând
de lanț ca să-l rupă.
Dar nu s-a întâmplat. Amândoi eram conștienți de zidul dintre noi, și probabil că și ea
fusese stoarsă de arșița amiezii. În consecință, mi-am imaginat doi colți de
lupoaică, mi-am luat inima-n dinți și-am rostit ca pentru mine: „Dacă află
mama?”
Așa că m-am întors iute și, la rugămințile ei, mi-am
băut ceaiul de mentă. A urmat Îngerașul...
– ațipind în mai puțin de-un minut.
În scurtă vreme, eu și câinele mătușii deveniserăm
cei mai buni prieteni. Nu știu de ce camionagiul a avut nevoie de mai multe
zile.
