Cățeaua începu să latre de cum pusei mâna pe
clanță. Nu era nevoie s-o deschid pentru a înțelege că, nici în ruptul capului
său neîmblânzit, cu zgardă de piele la gât, prinsă cu lanț de-un nuc, n-avea nici
cea mai mică intenție de-a mă accepta în grupul celor pe care nu i-ar fi mușcat.
Din capătul celălalt al curții, mătușa mi-a
strigat să fiu atent, să nu m-apropii prea mult – doar câteva zile, până se obișnuiește
cu mine –, adăugând că-n câteva minute va sosi o mașină și-o să merg la unchiu’. Îs băieți buni, zise ea, șoferi de
camion..., despre care aveam să aflu mai multe în decursul vacanței de vară, simpatici...,
dintr-un anumit punct de vedere, cu care am interacționat, în modul meu, pe
durata celor cincisprezece minute, cât le-a luat să-și pornească mașina, să
conducă și să oprească la destinație.
─ Hai, că mănânci
la el.
─ Dar
mami?...
─ Las-o pe
mă-ta, că doar n-o steie toată ziua după curu’ tău! Apare ea mai târziu. Să
vină Gheorghe de la muncă. Stă și el ca tot omul, ciugulește ceva, ș-apoi l-oi
ruga să mergem ca să te luăm.
Stânjenit de neașteptatul situației, mai mult
mămos decât fricos, am ascultat-o.
─ Vezi că-ți
dau un pachet. Să nu-l pierzi!
Cum aveam să-l pierd, de vreme ce urma să merg cu
mașina, nu știam, dar nici n-am întrebat-o. Și nici cât de mare era coletul. N-a
fost nevoie: în câteva secunde, timp în care a cotrobăit prin cămară, am și
văzut-o cum iese c-o sacoșă.
─ Na! Asta
tre’ s-ajungă la unchi-tu Mirel.
Vârâi o mână în plasa legată cu sfoară de cânepă, și,
când mai aveam puțin ca să ating hârtia de ziar în care erau ambalate ouăle, tușa
îmi dete una peste braț și mi-l trase afară.
Pe stradă, în soarele ce-și arunca toropeala pe
asfaltul încă intact al șoselei comunale, se auziră slabe huruituri ce-și întețeau
prezența, precum și niscaiva fluierături și strigăte de salut ca-ntre neamurile
barbare demult apuse, pe care le simțeam că se apropie de poarta îndărătul
căreia, mătușa îmi ridicase deja sacoșa la nivelul umerilor, fapt ce m-a
speriat, crezând că mi-o pune-n spate, și, cu mâna streașină la ochi, privi în
direcția din care veneau toate aceste sunete. Mă atinse pe umăr și-mi zise:
─ Ieșim. Țin-te
de mine!
Am urmat-o cu supunere, uitându-mă cum trage zăvorul,
cum își trece mâna, de sus în jos, pe rochia de vară și cum își aranjează
breteaua ce alunecase până la cot.
Nu mică mi-a fost mirarea când, ieșind din spațiul
limitativ al curții, am văzut nu o mașină obișnuită, ca a multor oameni de la
oraș, ci un ditai animalul, cu mațele ghiorțăind la maximum, cu labele cât
casa, duhnind a cauciuc și bitum încinse, la a cărui ureche n-aș fi putut
s-ajung, dacă mătușa nu m-ar fi luat în brațe și nu m-ar fi așezat pe talpa găurită
a locului unde se pune piciorul, iar unul dintre cei doi flăcăi nu m-ar fi
prins și nu m-ar fi tras pe banchetă, lângă geam, urmat de plasa ce cântărea
jumătate din kilele mele, uimit de grozăvia aceasta pentru adulți, care, în ciuda alcătuirii mastodontale ce-mi dădea
fiori, a fost numită, simplu și pitoresc, Rabă.
Privind-o pe tușa Vichi cum îi dă ultimele indicații
băiatului de la volan, și-apoi cum dispare pe poartă, n-am băgat de seamă cum
era pictată cabina. Tot interiorul, de la portiere până la plafon, exceptând
parbrizul și bordul, era ticsit cu postere înfățișând femei în postúri care mai
de care mai provocatoare. În nuanțe albăstrii, decolorate de soare, erau lipite
unul lângă altul c-un soi de pastă corozivă, aplicată, după cât se vedea, cu
degetul, îngălbenindu-le la colțuri, asemenea unei ciuperci de hârtie.
În viața mea n-am fost atât de nervos. Din boxele
maronii ieși combinația între o manea sârbească și-un cântec grecesc, cântată
de o femeie excitată la culme, ce nu mai păstra nicio urmă de convenție artistică.
Era pierdută, cu tot cu microfon, într-un ocean de sinceritate incredibilă.
─ Ce vru
muierea?
─ Să nu-l
las să se uite prin cabină și să nu-i sparg ouăle. Când oprim să-l dăm jos pe
micuț, ne luăm și noi cinci. Pe rândurile de sus îs cele de găină.
Atunci, întorcându-și spre mine fața lată, îmi
zise de parcă l-ar fi luat în serios:
─ Auzi, bă,
ăla micu’!?... Ochii la șosea!
îndemnându-mă, c-o ridicare de cap, să mă uit deasupra oglinzii retrovizoare, unde
se aflau trei femei goale, cu păr bogat, pân’ la fund, ce-și dezveleau sânii de mărimea lubenițelor
puse la murat, pe sfârcuri cu câte un x
negru, urmare a unui accident de care el ar fi știut.
Blond, cu pielea bronzată, purta o cămașă verde cu
mâneci scurte și un pantalon de pânză neagră. În picioare, acum descălțat de
ei, niște șlapi prăfuiți, pe care își sprijinea călcâiele.
Șoferul, brunețel și tras la față, avea, spre
deosebire de colegul său, un simț acut pentru muzică, și fredona încontinuu
melodia ce zgâria nu doar timpanele, ci și plasa de aluminiu a difuzoarelor, ce
ieșise din șuruburi. Din când în când, cel din mijloc îl întrerupea, punându-i
tot felul de întrebări, și-și scotea – floricele de porumb – țigările din
buzunar.
─ Carpați
cu filtru...
Evident că nu m-am abținut și m-am uitat prin
cabină. Faptul i-a atras atenția, și, ghiontindu-l pe celălalt, voí să-mi dea
de-nțeles că-i cu ochii pe mine. Pe dracu!
Până s-ajungem la unchi-miu, n-am făcut decât să mă
uit la cucoanele dezbrăcate din jurul meu, care, spre bucuria mea, n-aveau
nicio jenă în a-și etala păsărica. Atât de tare am fost luat de val, încât am
uitat de ouăle de la picioare, și nu de puține ori am fost rugat să nu mai
lovesc în sacoșă. Unde mai pun că cei doi băieți de țară, dorind să mă impresioneze
cu realizările lor sexuale, demonstrând astfel cât îi duce capul, s-au pornit
să discute, fără perdea, despre unele și despre altele, grase și slabe, blonde
și șatene femei, pe care, nu de mult, le-au avut la pat, la pădure și chiar în
cabină, pe locurile unde stăteam acum, privind la treimea țâțoasă de deasupra
capetelor noastre, simțind că nu departe de noi, într-o lume a ideilor, am fi
putut să ne alegem fiecare câte-o lăptăreasă. Undeva, într-o proximitate
sperată, sârboaica ce se tânguia în difuzoare, ne-ar fi deschis cerurile
amorului și ne-ar fi acompaniat până la finalizare, când prinși de pulpele zeițelor,
în costumele protopărinților, am fi dezlipit, cu dinții, bucățile de izolir de
pe gurguie, destupându-le sânii, și ne-am fi lăsat hrăniți de laptele galactic fermentat
între stele, ele ar fi gemut de plăcere, leșinându-ne în brațe, iar maneaua
s-ar fi stins, ca nimica, lăsând loc Odei
bucuriei.
Că-n brațe o ținuse și șoferul pe una Crina, ce
lucra la bufet, și tot în cabină, dar pe la spate cumva, iar săraca fată,
căreia „nu-s’ ce nu-i convenea”, după ore de tratative, precedate de zile în
care i-au fost oferite mici atenții, a consimțit dorinței nestăvilite a
bărbatului și s-a lăsat atinsă în locul în care nici soarele nu răsare, încât,
conform spuselor șoferului, n-a mai putut să țină-n ea și și-a dat drumul.
─ A
dracului cățea! Se câcă pe ea.
Nefiind familiarizat cu subtilitățile cuvintelor, n-am
putut să asociez frazele celor doi interlocutori de care mă despărțeau ani buni
de viață, iar până la sfârșitul verii, când mi-a fost dat să trăiesc o revelație,
am fost convins că ei au vorbit, din experiență proprie, despre două lucruri total
distincte.
Abia atunci, cu relatarea câinelui care se cufurise,
am început să mă uit în față, la șoseaua flancată de case pipernicite, și să mă
gândesc la o posibilitate, încercând să găsesc legături între ce i-o fi spus
mătușa Vichi și ce nu trebuia să aflu, pentru c-o astfel de conexiune fizică, între
două ființe diferite, era de neînchipuit și de neacceptat pentru mine. Iar după
ce l-am văzut că-și scoate limba din gură și se-apucă să imite, recapitulând
orgasmic, gesturile sărmanului animal, mi-a venit să vărs. Fapt petrecut în
noaptea respectivă, când – după o porție frugală de cartofi prăjiți, presărați
oltenește de jur împrejurul unui ou de rață – n-am mai putut să mă-mpotrivesc stomacului,
vomitând pe covorul în care m-am împiedicat, aterizând în genunchi.
M-am spălat la o țeavă terminată într-un robinet ce
scârțâia și când îl închideai și când îl deschideai. Totul era cufundat în beznă,
și doar luna și-ale sale prietene mă mai puteau ajuta în bâjbâiala mea
posttraumatică. Cișmeaua era situată aproape de gardul dincolo de care, sub
ramurile nucului, stătea javra. Pesemne că dormea sau mă aștepta.
Știam că unele animale văd pe-ntuneric, însă nu
eram sigur dacă potaia se număra printre ele. Dacă m-aș fi apropiat sau dacă aș
fi încercat să trec în grădina ce se-ntindea până la poalele dealului, mai mult
ca sigur că s-ar fi pus pe hămăit, trăgând de lanț ca să-l rupă. Dar nu
s-a-ntâmplat. Amândoi eram conștienți de zidul
dintre noi, și probabil că și ea fusese stoarsă de căldura zilei. Așa că mi-am
imaginat doi ochi de cățea, mi-am luat inima-n dinți și-am zis ca pentru mine:
─ Da’ dacă află mama?
M-am întors imediat, și, la rugămințile ei, mi-am
băut ceaiul. A urmat Îngerașul, adormind
în mai puțin de-un minut.
În scurt timp, eu și câinele mătușii eram cei mai
buni prieteni. Nu știu de ce camionagiul a avut nevoie de mai multe zile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu