Oameni şi câini

Cățeaua începu să latre de cum pusei mâna pe clanță. Nu era nevoie s-o apăs pentru a pricepe că – nici în ruptul capului său neîmblânzit, cu zgardă de piele la gât, prinsă c-un lanț gros de un nuc – n-avea nici cea mai modestă intenție de-a mă accepta în grupul celor pe care nu i-ar fi mușcat.

Din capătul ogrăzii, mătușa mi-a strigat să nu mă apropii prea mult („Numa câteva zile, până se obișnuiește cu tine”) și că în câteva clipe va sosi o mașină și-o să merg la unchiu’. Îs băieți amabili, zise, șoferi de camion, despre care aveam să aflu amănunte picante în decursul vacanței de vară, simpatici, dintr-un anumit punct de vedere, indivizi cu care am interacționat, relativ decent pe durata celor cincisprezece minute, cât le-a luat să-și urnească „hardughia”, să conducă și să oprească la destinație.

 

─ Hai că mănânci la el.

 

─ Dar mami...?

 

─ Las-o pe mă-ta! Doar n-o să steie toată ziua după curu’ tău. Apare ea mai târziu. Să vină Ghiță de la muncă, se odihnește, ciugulește ceva și apoi l-oi ruga să mergem să te luăm.

 

Stânjenit de neașteptatul situației, am ascultat-o.

 

─ Imediat îți aduc pachetul. Să nu-l pierzi!

 

N-o întrebasem cât de mare era coletul... urma să merg cu basculanta... N-a fost necesar. În câteva secunde, timp în care a cotrobăit prin cămară, a ieșit c-o sacoșă.

 

─ Na! Asta tre’ s-ajungă la unchi-tu.

 

Vârâi antebrațul în plasa legată cu sfoară de cânepă, iar, când mai aveam un pic să palpez hârtia de ziar în care erau ambalate ouăle, tușa îmi dete una peste ceafă și mi-l smulse afară.

 

Razele solare toropeau asfaltul încă intact al șoselei comunale. Deslușeam o serie de huruituri care-și întețeau permanent prezența, precum și niscaiva fluierături și chiote de salut ca între neamurile barbare demult apuse... Se apropiau de poarta îndărătul căreia, mătușa îmi săltase deja sacoșa la nivelul umerilor, fapt ce m-a speriat, crezând că mi-o suie-n cârcă. Cu palma streașină la frunte, se holbă în direcția din care veneau acele sunete, îmi atinse omoplatul și-mi spuse:

 

─ Decolăm. Țin-te bine!

 

Am urmat-o cu supunere, uitându-mă cum împinge zăvorul, cum își trece mâna, de sus în jos, peste rochia estivală și cum își aranjează breteaua ce alunecase până la cot.

Nu mică mi-a fost mirarea când, părăsind spațiul limitativ al curții, am văzut nu un vehicul normal, ca a majorității oamenilor de la oraș, ci o ditai namila cu mațele ghiorțăind la maximum, labele cât casa, duhnind a cauciuc și bitum încinse, la a cărei ureche n-aș fi avut acces, dacă mătușa nu m-ar fi urcat pe tăblia găurită unde îți pui talpa, iar unul dintre cei doi flăcăi nu m-ar fi înșfăcat și nu m-ar fi tras pe banchetă, lângă geam, urmat de plasa ce cântărea jumătate din kilele mele, uimit de grozăvia aceasta pentru adulți, care, în ciuda alcătuirii mastodontice ce-mi dădea fiori, a fost botezată, simplu și pitoresc, Rabă.

Privind-o pe tușa Vichi cum îi dă ultimele indicații tânărului de la volan și cum dispare în unghiul mort al unui accident ulterior, n-am băgat de seamă cum era pictată cabina. Tot interiorul, de la portiere până la plafon, exceptând parbrizul și bordul, era ticsit cu postere înfățișând femei în postúri care mai de care mai provocatoare. În nuanțe albăstrii, decolorate, erau lipite unul lângă altul c-un soi de pastă (corozivă?) aplicată, după cât observai, cu degetul la margini, îngălbenindu-le asemenea unei ciuperci de celuloză.

Niciodată n-am fost atât de sceptic... Din boxele maronii răbufni combinația dintre o manea sârbească și-o zăngăneală grecească cântată de o duduie excitată la culme, care, rătăcită cu tot cu microfon și orchestră într-un ocean de sinceritate incredibilă, nu mai păstra nicio fărâmă de convenție artistică.

 

─ Ce vru muierea?

 

─ Să nu-l las să se uite înăuntru și să nu-i sparg ouăle. Când coboară puștiul, ne luăm și noi cinci. Pe rândurile de sus îs cele de găină.

 

Întorcându-și către mine mutra ciolănoasă, îmi zise de parcă l-ar fi luat în serios:

 

─ Auzi, piciule, nasu’ la șosea! îndemnându-mă c-o miștocărească ridicare de bărbie să mă uit deasupra oglinzii retrovizoare, unde se aflau trei nimfe goale, cu păr bogat, pân’ la fund, ce-și dezveleau sânii de mărimea lubenițelor puse la murat de tanti Frusina, cu câte un x negru pe sfârcuri, urmare a unei altercații rutiere.

 

Bălai, cu pielea bronzată, purta o cămașă verde cu mâneci suflecate și un pantalon de pânză cafenie. În picioare, acum descălțat de ei, niște șlapi prăfuiți pe care își sprijinea călcâiele.

Șoferul, brunețel, cu moaca pătată, era înzestrat, spre deosebire de colegul său, c-un simț acut pentru muzică, și fredona încontinuu melodia ce zgâria nu doar timpanele ceruite, ci și caroiajul de aluminiu al difuzoarelor ce ieșiseră din șuruburi. Cel din mijloc îl întrerupse, aruncându-i o întrebare. El își scoase țigările din buzunar... – Carpați cu filtru.

 

Evident că nu m-am abținut și m-am uitat prin cabină. Isprava i-a atras atenția și, ghiontindu-l pe celălalt, a vrut să-mi dea de-nțeles că-i cu ochii pe mine. Pe dracu’!

Până s-ajungem la unchi-miu, n-am făcut decât să mă binoclez la cucoanele dezbrăcate din jur, care, spre satisfacția mea, n-aveau nicio jenă în a-și etala păsărica. Atât de tare am fost luat de val, încât am uitat de ouăle de la picioare, și nu rare ori am fost rugat să nu mai lovesc în sacoșă. Unde mai pun că cei doi băieți de țară, dorind să mă impresioneze cu realizările lor sexuale și demonstrând cât îi duce creierul, s-au pornit să discute, fără perdea, despre unele și despre altele, grase și slabe, blonde și șatene avute, nu demult, la pat, prin pădure și în habitaclul lor, chiar pe scaunul pe care ședeam acum, zgâindu-mă pentru a enșpea oară la treimea țâțoasă de deasupra scăfârliilor noastre, intuind că (nu departe de noi, pe planeta ideilor fezabile...) am fi triumfat în alegerea unei lăptărese... Undeva, într-o proximitate sperată, sârboaica ce se tânguia în incintele acustice ne-ar fi deschis cerurile amorului și ne-ar fi acompaniat până la finalizare, când (...în costumele protopărinților, ...captivi între pulpele zeițelor) am fi dezlipit cu dinții benzile de izolir de pe mameloane, eliberându-le canalele lactifere, și ne-am fi lăsat hrăniți de seva galactică fermentată de morișca stelelor, ele ar fi gemut de plăcere, leșinându-ne în brațe, iar maneaua s-ar fi stins, ca nimica, lăsând loc Odei bucuriei.

Că-n brațe o legănase și șoferul pe una Crina ce lucra la bufet, și tot aici, în „carlinga erotică”, dar pe la spate cumva..., iar biata fată, căreia „nu-ș’ ce nu-i convenea”, după ore de tratative, precedate de zile în care i-au fost oferite cadouri cumpărate de la o consignație, a aprobat nestăvilita râvnă a bărbatului și s-a lăsat pipăită în locul în care nici soarele nu răsare, încât, conform relatării, n-a reușit să țină-n ea și și-a dat drumul.

 

─ A naibii cățea! Se câcă pă ea.

 

Nefiind familiarizat cu subtilitățile cuvintelor, n-am fost în stare să asociez frazele celor doi interlocutori de care mă despărțeau ani buni de viață, și, până la sfârșitul verii, când mi-a fost dat să trăiesc o revelație, fusei convins că ei au vorbit, din experiență proprie, despre lucruri total distincte.

Abia atunci, cu povestea jivinei care se cufurise, am început să mă uit în față la șoseaua flancată de case pipernicite, și să mă gândesc la posibilitatea unei legături între ce i-o fi spus mătușa Vichi și ce nu trebuia să aflu, pentru c-o astfel de conexiune fizică, între două ființe diferite, era de neînchipuit și de nesuportat pentru mine.

După ce l-am văzut că-și scoate limba din gură și se-apucă să imite, recapitulând orgastic, gesturile sărmanului animal, mi-a venit să vărs; boroboață petrecută în noaptea respectivă, când (după o porție frugală de cartofi prăjiți, presărați oltenește de jur împrejurul unui ou de rață) n-am izbutit să mă împotrivesc revoltei stomacale, vomitând pe covorul în care m-am împiedicat..., aterizând în genunchi.

M-am spălat la o țeavă terminată într-un robinet ce scârțâia când îi roteai mânerul în formă de fluture. Eram cufundat în beznă. Numai luna și amicele ei mă mai puteau ajuta în bâjbâiala posttraumatică.

Cișmeaua era situată în vecinătatea gardului dincolo de care, sub ramurile nucului, stătea javra. Pesemne că dormea iepurește. Bănuiam că unele patrupede văd pe-ntuneric, însă nu eram sigur dacă potaia se număra printre ele. În caz că m-aș fi apropiat, încercând să traversez grădina ce se întindea până la poalele dealului, categoric s-ar fi pus pe hămăit, trăgând de lanț ca să-l rupă.

Dar nu s-a întâmplat. Amândoi eram conștienți de zidul dintre noi, și probabil că și ea fusese stoarsă de arșița amiezii. În consecință, mi-am imaginat doi colți de lupoaică, mi-am luat inima-n dinți și-am rostit ca pentru mine: „Dacă află mama?”

Așa că m-am întors iute și, la rugămințile ei, mi-am băut ceaiul de mentă. A urmat Îngerașul... – ațipind în mai puțin de-un minut.

În scurtă vreme, eu și câinele mătușii deveniserăm cei mai buni prieteni. Nu știu de ce camionagiul a avut nevoie de mai multe zile.