„Căci jugul Meu este bun și povara Mea este ușoară”
(Matei 11, 30). Un paradox des întâlnit în Sfânta Scriptură, ce pleacă de la
faptul că rațiunea divină este cu mult peste măsura înțelegerii noastre. Cel puțin
așa se aude în mediul teologic.
Și, cu toate astea, de ce jug, ca și cum ar trebui să fim robiți, de ce povară, ca și când propria noastră existență n-ar fi fost destul de
greu de purtat? Și de ce bun, îngăduitor, binevoitor și, implicit, ușoară,
lejeră, blândă? Am fost creați ca cineva să ne tot frece ridichea, și din când
în când să ne mai facă cu ochiul ca să-i ridicăm osanale? Nu era mai comod – și
pentru el, și pentru noi – dacă le făcea pe toate simple de prima dată? La ce folos atâta filosofie a compensației? Căci
până la urmă la asta se rezumă totul: cineva te pune la muncă și zice că o să încerce
să ți-o ușureze sau îți mărește salariul. Iar în caz că vei avea nevoie de
spitalizare, există întotdeauna un loc în care vei putea să te întremezi și să
uiți de tot ce-a fost; se numește Rai; probabil c-ai auzit de el.
Nu despre același lucru a vorbit și Ioan
Evanghelistul când a afirmat că poruncile lui Iisus nu sunt grele, nu-s împovărătoare,
nu-s cumplite, iar dacă vrem să ne demonstrăm loialitatea față de cauză (iubirea) trebuie să i le păzim cu strășnicia unui om care, după
ce-ar face din căcat bici, ar cânta cu el, una după alta, Rapsodiile de Primăvară,
mai ceva ca Tudor Gheorghe? – că doar „aceasta-i biruința care a biruit lumea: credința noastră” (1Ioan 5, 3-4); iar credința (n-am spus-o eu) „este
ipostaza celor nădăjduite, certitudinea lucrurilor nevăzute” (Evrei 11, 1).
Cu alte cuvinte, două pilule cu extract de frunze
de coca sau un cocteil cu energizante și anxiolitice; nimic mai mult.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu