„Căci jugul Meu este bun și povara Mea este
ușoară” (Matei 11, 30). Un paradox des întâlnit în Sfânta Scriptură, ce pleacă
de la faptul că rațiunea divină este cu mult peste măsura înțelegerii noastre.
Cel puțin așa se aude în mediul teologic.
Și, cu toate astea, de ce jug, ca și cum ar trebui să fim robiți, și de ce povară, ca și când propria noastră
existență n-ar fi fost destul de greu de purtat? Și de ce bun, îngăduitor, binevoitor și, implicit, ușoară, lejeră, blândă? Am fost
creați ca cineva să ne tot frece ridichea, și din când în când să ne mai facă
cu ochiul ca să-i ridicăm osanale? Nu era mai comod – și pentru el, și pentru
noi – dacă le făcea pe toate simple
de prima dată? La ce bun atâta filosofie a compensației? Căci până la urmă la
asta se rezumă totul: cineva te pune la muncă și zice că o să încerce să ți-o
ușureze sau îți mărește salariul. Iar în caz că vei avea nevoie de spitalizare,
există întotdeauna un loc în care vei putea să te întremezi și să uiți de tot
ce-a fost; se numește Rai; probabil c-ai auzit de el.
Nu despre același lucru a vorbit și Ioan
Evanghelistul când a afirmat că poruncile lui Iisus nu sunt grele, nu-s împovărătoare,
nu-s cumplite, iar dacă vrem să-i demonstrăm loialitatea față de cauză (adică față de iubire) trebuie să i le păzim cu
strășnicia unui om care, după ce-ar face din căcat bici, ar cânta cu el, una
după alta, Rapsodiile de Primăvară, mai ceva ca Tudor Gheorghe? Că doar
„aceasta-i biruința care a biruit lumea: credința
noastră” (1Ioan 5, 3-4), nu? Iar
credința – n-am spus-o eu – „este ipostaza celor nădăjduite, certitudinea
lucrurilor nevăzute” (Evrei 11, 1). Cu alte cuvinte, două pilule cu extract de
frunze de coca sau un cocteil cu energizante și anxiolitice; nimic mai mult.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu