Duminica Tomii. M-am împărtășit. Discutând cu
fratele Ioan V. Demult, prin anii modești ai copilăriei, ori de câte ori mă
pregăteam să fac ceva important: să mă
uit la un meci de baschet, să merg la pescuit cu tata sau într-o excursie cu
prietenii, să dau ultimele teze și-apoi să visez cu ochii deschiși la vacanța
de vară, mă copleșea un sentiment de bucurie, de parcă cerul s-ar fi crăpat,
iar o voce angelică m-ar fi chemat la etaj. Însă imediat, sau (rar) după câteva
minute, acea senzație beatică dispărea ca ceața în fața razelor solare de amiază,
și mă trezeam, în gât și-n suflet, cu o greață existențială, pe care nicio
gargară cu apă sfințită n-ar fi izbutit s-o înlăture. Toate acele „clipe de
extaz” ce urmau să fie experiate de mine și pe care le așteptam ca pe o salvare
din fața morții (viața plictisitoare dintr-un cartier postcomunist), toate
acele lucruri „negrăite” ce aveau nevoie de mine (și eu de ele), ca să-și facă
simțită prezența în istoria spiritului,
deveneau dintr-odată praf și pulbere, confirmându-și (pentru a câta mia oară?)
nimicnicia. Brusc, îmi picau solzii de pe ochi și reușeam să văd că împăratul
n-are nicio haină nouă pe el, ba dimpotrivă, poartă același costum imemorial pe
care-l purtase și Adam când se credea rege. Era ca și cum cel de sus (fie Dumnezeu, fie mintea mea) îmi juca festă după festă,
lăsându-mă să mă amăgesc cu efemeridele acestei lumi.
Imagini peste imagini, întâmplări peste întâmplări
ce se perindau în capul meu și păreau sacre (dar nu intangibile), erau acum cu
nimic mai presus decât un fir de iarbă, pe care, în arșița verii, un soare bădăran
îl strivește sub tălpile-i fierbinți. Și-am dedus că acel dezgust total pentru
ceea ce mi-am dorit cu câteva secunde-n urmă era reflexia gândului meu ce se
lovise de lucrurile – culmea! – trecătoare, de o limită, de acel „PÂNĂ AICI!”
Pentru că mai departe nu se putea merge. Imaginația nu mai era în stare să ducă
„povara” fericirii.
Același dezgust îl simt adeseori când mă pun să mă
rog. Și – lucru straniu – nici urmă de bucurie. Este ca-ntr-o probă cu
obstacole, unde-i obligatoriu să le surmontezi pe toate, dacă vrei ca la final
să te numeri printre cei care-au învins. Însă până să m-apuc de treabă, mângâiere
sufletească, ioc. Probabil că celor care au gustat din ea le este mai ușor să-și
îndoaie genunchii și să-și deschidă ceaslovul. Dar nouă, ăstora mai mici, ne
este (cu mici excepții) imposibil. Cine ne garantează că desfătarea post-aleluia nu-i decât pârga somatomintală a
corpului nostru? Poate că vinul roșu cumpărat din Grecia are mai multe de zis
decât aș fi crezut la prima înghițitură. Pricepi ce vreau să zic?
Fratele Ioan o dădea înainte cu masonii și cu noua
ordine mondială, că nu știe ce să facă: că ar cam vrea să se căsătorească, îns-a
găsit cu cale să intre la mănăstire, și s-a hotărât să aștepte sfatul
duhovnicului – un avă notoriu, cules de prin patericul românesc contemporan.
Privindu-l mai atent, îmi dau seama că nu se îndoiește
o clipă de ceea ce declară. Și-mi pare a fi un tip cumsecade. Măcar el crede în ceva – spun fără să rostesc –, și
cerul mi se deschide din nou. Dar de data aceasta, nici glas de înger, nici
raze de soare. Doar forma foarte clară a unei mâini de om, pe bolta tristă, cu
policele, încrețit la mijloc, îndreptat în jos.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu