La sfatul plin de siguranță al unui ștefanit, îmi
cumpăr una dintre cărțile arhimandritului Arsenie Papacioc – Veșnicia ascunsă într-o clipă. De cum o
scot din geantă, o dosesc între celelalte volume ale părinților ortodocși
contemporani. La geam, rândul din mijloc, deasupra cărților de istorie.
De data aceasta am să mă rezum la scrierile părinților
neptici... Cu un rând mai sus, înspre ușă. Șirul de obiecte de care mi se
lovesc ochii, când – buimac, dimineața – mă trezesc și-ncerc să mă ridic în capul
oaselor. Ediții vechi ale Institutului Biblic și de Misiune blah... blah...
Hmm... veșnicia
într-o clipă. Ăsta da titlu de carte. Un fel de eternitate la minut sau infinit
pe pâine. Și – să nu uităm! – nemurirea într-o boabă de muștar.
Mi se face foame.
Poate că-s multe cele ce i se pot reproșa
duhovnicului de la Techirghiol, dar un lucru e cert: nimeni nu se pricepe mai bine
decât el la a „boteza” operele teologice: Convorbiri
duhovnicești... Ne vorbește părintele
Arsenie... Veșnicia... Singur Ortodoxia... Iată duhovnicul... Pitorești și țepene deopotrivă.
Lăsând gluma la o parte, chiar m-a pus pe gânduri
această cărticică, și nu atât conținutul ei, cât clipa la care se face aluzie încă de pe prima pagină; sensurile și
semnificațiile ei... Oare e aceeași clipă pe care au avut-o sfinții mucenici când
se aruncau în rugurile idolatrilor sau când erau străpunși de sulițele
romanilor, flagelați, dați pradă animalelor sălbatice, asta dacă nu erau ciopârțiți
de vii, cât să nu moară, și-apoi lăsați să-și deie sfârșitul în gropi comune
presărate cu var nestins? Momentul de glorie al celor care au mărturisit adevărul
– spontan și fără o pregătire metodică în ceea ce, peste evuri, urma să se
numească teologie ortodoxă? Acel
4..., 3..., 2... UNU al celei mai atroce rugăciuni personale? Buturuga mică a
veșniciei care răstoarnă carul mare al timpului?
Dar până una-alta, mă las purtat de imaginea
acestor martiri pe care, în acele cazne demonice, Duhul Sfânt i-a îmbrățișat, așa
cum cloșca își protejează puii, și le-a insuflat cuvintele vieții, făcându-i să
dea, în fața liderilor vremii, mărturia
cea bună. De aici și numele lor de martiri,
adică de martori – ai unei vieți
nestricăcioase și a unei sucombări cariate dintru-nceput. Două capete
indispensabile ale aceluiași pod cu ghirlande și beculețe. Finalul unui timp
mort și obârșia unei perenități însorite. Mijlocitori indubitabili între civitas terrena și civitas dei. Ceea ce-i face părtași cu Dumnezeu, îi înveșnicește, îi
îndumnezeiește.
Când mai exact? Atunci, în acea clipă: când săgețile cerebrale se năpusteau
deja spre eterna cetate a Creatorului, când, în loc să jure și să jertfească
idolilor, au preferat să ardă în „focul sălbaticilor lor chinuitori” ca să
primească o cunună imperisabilă (1
Cor. 9, 25), o cunună de laudă, de bucurie (1 Tes. 2, 19), o cunună a dreptății (2 Tim. 4, 8), ca să dobândească
cununa nepieritoare/neveștejită a slavei (1 Petru 5, 4), cununa vieții (Iacob 1, 12; Apoc. 2,
10).
Imediat mi-am adus aminte de cuvintele părintelui
Papacioc, înregistrate grosolan pe niște casete audio, pare-mi-se piratate,
care circulau „pe sub mână”, în primul an de facultate: „Moartea este o
realitate, dragii mei, dar ea nu vine ca să-i faci o cafea.”
Și continui cu vorbele lui Nicolae Iorga: „În viață
pierdem ani, iar de la moarte cerșim o clipă.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu