La sfatul plin de siguranță al unui ștefanit, îmi
cumpăr una dintre cărțile arhimandritului Arsenie Papacioc – Veșnicia ascunsă într-o clipă. De cum o
scot din geantă, o dosesc între celelalte volume ale părinților ortodocși
contemporani. La geam, rândul din mijloc, deasupra cărților de istorie.
De data aceasta am să mă rezum la scrierile
părinților neptici... Cu un rând mai sus, înspre ușă. Șirul de obiecte de care
mi se lovesc ochii, când – buimac, dimineața – mă trezesc și-ncerc să mă ridic
în capul oaselor. Ediții vechi ale Institutului Biblic și de Misiune blah...
blah...
Hmm... veșnicia
într-o clipă. Ăsta da titlu de carte. Un fel de eternitate la minut sau infinit
pe pâine. Și – să nu uităm! – nemurirea într-o boabă de muștar. Mi se face foame.
Poate că-s multe cele ce i se pot reproșa
duhovnicului de la Techirghiol, dar un lucru e cert: nimeni nu se pricepe mai bine
decât el la a „boteza” operele teologice: Convorbiri
duhovnicești... Ne vorbește părintele
Arsenie... Veșnicia... Singur Ortodoxia... Iată duhovnicul... Pitorești și țepene deopotrivă.
Lăsând gluma la o parte, chiar m-a pus pe gânduri
această cărticică, și nu atât conținutul ei, cât clipa la care se face aluzie încă de pe prima pagină; sensurile și
semnificațiile ei... Oare e aceeași clipă pe care au avut-o sfinții mucenici când
se aruncau în rugurile idolatrilor sau când erau străpunși de sulițele
romanilor, flagelați, dați pradă animalelor sălbatice, asta dacă nu erau
ciopârțiți de vii, cât să nu moară, și-apoi lăsați să-și deie sfârșitul în
gropi comune umplute cu var nestins? Momentul de glorie al celor care au
mărturisit adevărul – spontan și fără o pregătire metodică în ceea ce, peste
evuri, urma să se numească teologie
ortodoxă? Acel 4..., 3..., 2..., UNU al celei mai fierbinți rugăciuni
personale? Buturuga mică a veșniciei care răstoarnă carul mare al timpului?
Dar până una-alta, eu mă las purtat de imaginea
acestor martiri pe care, în acele cazne demonice, Duhul Sfânt i-a îmbrățișat,
așa cum cloșca își protejează puii, și le-a insuflat cuvintele vieții,
făcându-i să dea, în fața mai-marilor vremii, mărturia cea bună. De aici și numele lor de martiri, adică de martori
– ai unei vieți nestricăcioase și a unei sucombări cariate dintru-nceput. Două
capete indispensabile ale aceluiași pod cu ghirlande și beculețe. Finalul unui
timp mort și obârșia unei perenități însorite. Mijlocitori indubitabili între civitas terrena și civitas dei. Ceea ce-i face părtași cu Dumnezeu, îi înveșnicește,
îi îndumnezeiește.
Când mai exact? Atunci, în acea clipă: când săgețile cerebrale se
năpusteau deja spre eterna cetate a Creatorului, când, în loc să jure și să
jertfească idolilor, au preferat să ardă în „focul sălbaticilor lor chinuitori”
ca să primească o cunună imperisabilă
(1 Cor. 9, 25), o cunună de laudă, de bucurie (1 Tes. 2, 19), o cunună a dreptății (2 Tim. 4, 8), ca să
primească cununa nepieritoare/neveștejită a slavei (1 Petru 5, 4), cununa vieții (Iacob 1, 12; Apoc. 2,
10).
Și imediat îmi aduc aminte de cuvinte părintelui
Papacioc, înregistrate grosolan pe niște casete audio, pare-mi-se piratate,
care circulau „pe sub mână”, în primul an de facultate: „Moartea este o
realitate, dragii mei, dar ea nu vine ca să-i faci o cafea.”
Și continui cu vorbele lui Nicolae Iorga: „În
viață pierdem ani, iar de la moarte cerșim o clipă.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu