Știind că unii dintre Sfinții Părinți au greșit, ba au susținut idei contrare învățăturii
de azi a Bisericii sau au prigonit anumiți oameni (vezi cazul patriarhului
Chiril al Alexandriei, care i-a expulzat pe evrei din oraș și a dus, prin acțiunile
sale impulsive și habotnice, la uciderea filosoafei neoplatoniciene Hypatia),
ca să nu mai menționăm păcatele carnale (cunoscute fiind relațiile amoroase ale
Mariei Egipteanca și ale Fericitului Augustin) – aceste lucruri nu pot decât să
mă apropie de ei. Și nu pentru că mi-ar plăcea (evitând crimele, manifestările
abuzive...) să-mi îndop sufletul cu plăcerile aparent inepuizabile ale acestei
lumi (deși nu m-aș supăra, în cazu-n care aș primi dezlegare de Sus), ci prin faptul că-i dezbracă de
statutul inviolabil al sfințeniei, transpunându-i în profan – făcându-i iarăși
oameni.
Cu alte cuvinte: dacă ei au căzut, însă au putut să
se ridice, ce mă împiedică să nu le urmez exemplul și să mă apropii – prin ei –
de Dumnezeu? Din această cauză, nu înțeleg de ce viețile sfinților sunt coafate
în asemenea hal, încât ceea ce a mai rămas din ei este doar o voință teleghidată din cer, o predestinare
particulară, deci o erezie de toată jena.
Altfel spus, de ce poartă toți mantia standardizată
a așa-zisei sacralități, ca și când nici usturoi n-au mâncat și nici gura nu le
pute? Fiindcă astăzi, prin apăsarea câtorva taste și a butonului din stânga al
oricărui mouse, poți afla, navigând
pe Internet, destule amănunte picante
din biografiile unor cuvioși/cuvioase. Dar aceste detalii nu le întinează cu
nimic amintirea, ba din contră, le-o întărește, oferindu-i consistență. Numai așa
îi vom putea simți pe toți acești pilaștri ai umanității la îndemâna noastră,
deosebind existențele sterile (ce reies din aghiografiile periate cu enșpe mâini
de cei care le-au întocmit, ca să nu ispitească – vezi, doamne – pe cineva) de evenimentele
concrete. (Sinaxare și martirologii ce nu fac altceva decât să ni-i îndepărteze...)
În acest fel, Dumnezeu pare să fie mai accesibil ca niciodată. Căci fără
abaterile de la regulă ale celor care sunt în calendare, m-aș fi prăpădit
demult.
Dar Cel vechi de zile nu s-a sfiit să li se dăruiască.
Și nu se sfiește nici acum, lăsându-Se, de cele mai multe ori, în mâinile nesigure ale semenilor. O fi stând El în
Împărăția cea fără cusur a Cerurilor, dar din când în când se mai scoboară și-n
adâncurile iadului. Altminteri, ar fi doar un concept stilizat la infinit... de
heruvimii cei cu ochi mulți și de serafimii... cu câte șase aripi.
Și se lasă capturat în dumnezeiasca liturghie, în
celelalte sfinte taine și-n diversele acte ale credinței prin care putem să menținem
pe pământ slava acestui Dumnezeu Personal, adică-n sufletele noastre ce nu pot
fi măsurate în bani sau alte bunuri materiale. Cei care vor duce însă lupta cea dreaptă pentru mântuire vor
primi talanții veșniciei, cu care să-și
poată achiziționa una dintre odăile pe care Iisus ni le-a pregătit în casa Tatălui Său (Ioan 14, 2-3).
Dacă vom lupta întru
adevăr cu tentațiile lumești (de vreme ce aparținem Bisericii Luptătoare, și nu uneia în care ne relaxăm cu burta la
soare, văcuțe cu ochii beliți spre nirvana ecclesială a religiozității
ecumenice), trag nădejde că va avea grijă Doamne-Doamne să facem ce și cum trebuie la vremea potrivită. Iar asta nu o spun pentru că astăzi
am postit mai mult decât ieri, ci pentru că celălalt Noica a rostit cuvintele
magice: „Ortodoxia este firea omului”.
Presimt că mâine, după o tocăniță de pui și-o cană
de vin, toate acestea mi se vor înfățișa ca o poveste ordinară, pe care o voi
trece cu vederea din respect pentru naivitatea autorului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu