Revenind la Arsenie Papacioc și la faptul că trebuie
să mărturisim drept credința cea adevărată.
Cum vine asta – drept? Și cum anume –
adevărată? Cine garantează ce? Și
mai ales cui? Cine învață pe cine?
Cine primește de la cine cateheza ce mustește de har? Și cine ne asigură că e
îmbibată de har, că e cea adevărată?
Ne jucăm cu vorbele asemeni unui jongler ce aruncă
în aer ouă nefierte. Numai că el desăvârșește un tip de divertisment, o anumită
artă, pe când noi facem omletă și nu amuzăm pe nimeni.
„Ci cuvântul vostru să fie: Da, da; nu, nu. Iar
[ceva, orice] mai mult decât acestea, de la cel rău este (vine)” – Matei 5, 37.
Oare aceste cuvinte au fost luate în considerare când, în vremurile „de glorie”
ale creștinismului, s-au întocmit matrițele viitoarelor catihise? Dacă da, să
ni se demonstreze, iar de nu – ochii la ușă și-un veloce joc de glezne. Asta
așa..., ca să nu mai pomenim de Canoanele Bisericii, fie ele ale Sfinților
Apostoli, ale Sfintelor Sinoade Ecumenice sau ale Sfinților Părinți. Pentru că
cine – în judecata lui cu lumea – a putut fi obiectiv în ceea ce a spus sau a scris? Cine a putut să spună și
cine poate să o facă acum, precum Socrate demult: „Zeul, să știți bine – el îmi
poruncește acestea”?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu