Sus să avem...?
Toată noaptea m-am foit în pat, gândindu-mă la
treaba asta. Îi văd pe mulți că abundă în semnul sfintei cruci și cred că e o
anomalie:
1. Crucea, în esența ei, este unul dintre
mijloacele prin care Iisus și-a revărsat dragostea spre noi.
2. Modul lui de a ne arăta că-și asumă dialogul dumnezeire-umanitate până la capăt.
3. Poziția lui „preferată” când se roagă.
4. Ruga sa către Tatăl.
5. Prin urmare, o închinare în sine.
Prin gestul pe care-l facem – de la frunte la
buric, și de la un umăr la altul – recunoaștem întrucâtva ceea ce El a realizat
pentru noi, și, cu voia Lui, primim grația
acceptării acestui lucru. Dar atât. Nu continuăm – cum sunt unii tentați să
afirme – actele Sale martirice sau mai știu eu ce misiune pe care – vezi, Doamne
– El n-ar fi fost în stare s-o finalizeze. Și nici nu prindem din zbor
– cum explicitează mitropolitul Antonie Plămădeală – semnul crucii pe care
preotul îl face înspre noi, „cu mâna sau cu o cruce de lemn sau de metal”,
pentru a ne-o însuși în acest fel, asta ca
să nu treacă pe lângă noi și să se ducă în văzduh. Poate, dacă Sfânta
Treime ar fi fost Imaculata Magie, iar oficianții cultului ortodox creștin
frați de cruce cu David Copperfield.
Nu-ți încinge nimeni cazanul cu smoală dacă nu-ți
faci cruce, și n-o să-ți taie nimeni cocoșelul dacă nu te-nsemnezi cu ea de cel
puțin trei ori după fiecare Slavă Tatălui...,
Doamne, miluiește... sau Amin.
Astea țin de un scenariu înțesat cu superstiții sau (în cel mai bun caz) de
anumite temeri maniacale, ce n-au de-a face (deși mă-ndoiesc) cu acest scenariu
omniprezent.
Pentru că atunci când pronunțăm sau îi auzim pe
clerici că pronunță un Slavă..., o Mărire... sau un Glorie Tatălui..., ei nu ne îndeamnă (sau, mai bine zis, n-ar
trebui să ne-ndemne) la îndeplinirea acestui ritual împotriva deochiului, pe
care cei mai mulți dintre noi îl înfăptuim cu gândul eretic (adică din proprie alegere)
că am adăuga ceva la slava, la mărirea sau al gloria Dumnezeirii. Nici cerul
n-o să-și îngroașe substanța harică, nici noi n-o să ne scoatem, prea repede,
gărgăunii din cap. A spune Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh înseamnă a
recunoaște – înainte de toate – că slava, mărirea sau gloria aparțin
Persoanelor Care alcătuiesc Dumnezeirea, și că noi, cu oarece rețineri, prin gestica
noastră interpretabilă am aduce o ofrandă demnă de burta lipită de spate a
perenilor ipochimeni cu păr lung, ce calcă pe capetele unor îngerași goi, ghiftuiți,
cu gulerașe din pene albe sub bărbie.
Slavă
Tatălui... este pur și
simplu o declarație, o mărturisire de credință. Știu că Dumnezeirea este plină
de slavă, și nu fac nimic altceva decât să reafirm (la infinit) acest lucru. De
aceea la finalul propoziției găsim un punct,
și nu semnul exclamării. Va să zică, punerea pe tapet a unei simple păreri, în
niciun caz a unui ordin de executare silită.
Dar ei, nu și nu, să nu audă de așa ceva – cu
palmele „la înălțime”, pe întreaga durată a slujbei. La fel cum se întâmplă și
când sacerdotul rostește Sus să avem
inimile! – cu mânuțele-n aer, ca la concertele formațiilor de Hip-Hop. Ca
și cum, dacă cineva ne-ar cere să-l iubim din tot sufletul, noi am începe să ne
descheiem la șliț.
Înțeleg că o posibilă consecință firească a
devotamentului față de Providență este și această înălțare a brațelor în văzul
lumii. Dar (iertați-mi pertinența) în ziua de salariu, după ce v-ați umplut
coșul de cumpărături, vă puneți să v-aruncați produsele în parcarea aglomerată
a supermarketului sau plecați imediat de-acolo ca s-ajungeți cât mai repede
acasă, unde veți putea savura budinca nemțească cu topping de caramel, în
cămara căptușită cu blăniță de vulpe a sufletului vostru meschin, ipocrit și
nesătul?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu