Vineri. Rugăciunea de seară. Mâine dimineață voi
merge la Almaș.
Există un curent teologic (sau poate e chiar gândirea
oficială a Bisericii) ce opune cu vehemență senzația de bine cu senzația de rău,
dulcele cu amarul, lucrurile ușor de rezolvat cu cele imposibile. O aporie scelerată,
ce îndeamnă la o continuă mortificare a corpului, în favoarea sufletului ce
trebuie eliberat din chingile materiei văzute.
Și, pornind de aici, tot ceea ce este
(adică ni se pare) frumos e (de fapt)
urât, neplăcut, indezirabil.
Într-un cuvânt, este obligatoriu ca agreabilul să ne ducă cu gândul la Iad,
iar suferința să ne amintească de Rai;
pentru că, în repetate rânduri, plăcerile noastre sunt văzute drept urmări ale
păcatelor. De parcă drumul spre Cerul Înstelat e pardosit cu instrumentele de
tortură ale Preasfintei Inchiziții. Ca și când orice am face pe pământ, ar fi
opera unor titireze umane ce se preumblă pe marginea unui teren accidentat, neștiind
cine (sau ce) le învârte. Astfel că, focurile Infernului se manifestă prin „încântările”
de zi cu zi, iar „binecuvântările” Paradisului, prin greutățile ce nu zăbovesc
să apară.
Tot din vistieriile acestui curent teologic aflăm
că firea noastră a decăzut atât de mult, încât nu e-n stare să suporte dezmierdările
divine, ce ajung la noi sub formă de chinuri;
pentru că – fiind încă terestră –
simte durere în momentul în care se apropie de Dumnezeu. În caz că ar depăși
starea pământească, fie ar reacționa altfel, fie s-ar mulțumi cu durerea. (Probabil
că o neglijează, considerând-o un element trebuincios pentru mântuire.) Când faptul
acesta va fi conștientizat, râvna spre Ideal
va fi alimentată imediat. Dar dacă suntem indiferenți ne vom lovi, mai curând
sau mai târziu, de psihozele acestei frici: de
a sta veșnic la picioarele lui Hades; căci cui nu-i plac jubilările
carnale? și cine dintre cei care-și iubesc sufletul
(Ioan 12, 25) s-ar autoflagela just for
fun?
E cât se poate de clar că spaima aceasta nu poate
decât să ne ducă la groapă. Vorba scriitorului: „Nu există boli, ci numai conștiința
lor însoțită totdeauna de hipertrofia simțului temporal” (E. Cioran).
Când în față ne stau înșirate: aici, încercări peste încercări, iar dincolo, o infinitate de cazne, mă întreb
cât de tare o să ne îmbolnăvim?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu