Vineri. Rugăciunea de seară. Mâine dimineață voi
merge la Almaș.
Există un curent teologic (sau poate că e chiar
gândirea oficială a Bisericii) ce opune cu vehemență senzația de bine cu senzația
de rău, dulcele cu amarul, lucrurile ușor de rezolvat cu cele imposibile. Un
gând antic ce îndeamnă la o mortificare continuă a corpului în favoarea
sufletului ce trebuie eliberat din chingile materiei
văzute. Și, pornind de aici, tot ceea ce este (adică ni se pare) frumos e (de fapt) urât, neplăcut,
indezirabil.
Într-un cuvânt, este obligatoriu ca agreabilul să ne ducă cu gândul la Iad,
iar suferința să ne amintească de Rai;
pentru că, în repetate rânduri, plăcerile noastre sunt văzute drept urmări ale
păcatelor. De parcă drumul spre Cerul Înstelat e pardosit cu instrumentele de
tortură ale Preasfintei Inchiziții. Ca și când orice am face pe pământ, ar fi
opera unor titireze umane ce se preumblă pe marginea unui teren accidentat, neștiind
cine (sau ce) le învârte. Astfel că, focurile Infernului se manifestă în viața
noastră prin încântările de zi cu zi, iar binecuvântările Paradisului, prin greutățile
ce nu zăbovesc să apară.
Tot din vistieriile acestui curent teologic aflăm
că firea noastră a decăzut atât de mult, încât nu e-n stare să suporte dezmierdările
divine, ce ajung la noi sub formă de chinuri;
pentru că – fiind încă terestră –
simte durere în momentul în care se apropie de Dumnezeu. În caz că ar depăși
starea pământească, fie ar reacționa altfel, fie s-ar mulțumi cu durerea.
Probabil că o neglijează, considerând-o un element trebuincios pentru mântuire.
Când faptul acesta va fi conștientizat, râvna spre Ideal va fi alimentată imediat. Dar dacă suntem indiferenți ne vom
lovi, mai curând sau mai târziu, de psihozele acestei frici: de a sta veșnic la picioarele lui Hades;
căci cui nu-i plac jubilările carnale? și cine dintre cei care-și iubesc sufletul (Ioan 12, 25) s-ar autoflagela just for fun?
E cât se poate de clar că spaima aceasta nu poate
decât să ne ducă la groapă. Vorba scriitorului: „Nu există boli, ci numai conștiința
lor însoțită totdeauna de hipertrofia simțului temporal” (E. Cioran). Și când
în față ne stau înșirate: aici,
încercări peste încercări, iar dincolo,
o infinitate de cazne, mă întreb cât de tare o să ne îmbolnăvim?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu