„...de aici înțelegem dragostea lui Dumnezeu, dar și
înțelepciunea Sa, pentru că, golindu-Se pe Sine, l-a îndumnezeit pe om...” –
Nicodim Aghioritul
Golindu-Se pe
Sine..., dar nu de Sine. Cu alte
cuvinte, s-a smerit, deșertându-se pe sine în corpul unui „muritor”, dar n-a
renunțat cu totul la slava (puterea)
sa. Dacă și-ar fi lăsat deoparte forța divină, n-ar mai fi putut să facă minunile
pe care le-a făcut: nici vindecările demonizaților, nici înmulțirea pâinilor,
nici predicile flamboiante, nici Patimile, nici Crucea, nici învierea trupului său, nici înălțarea la Ceruri,
nici șederea de-a dreapta Tatălui ș.a.
E adevărat că n-a venit cu fanfară și alai, dar când
a plecat de pe pământ a făcut-o cu de la sine putere; prin urmare – ca nimeni
altcineva înaintea lui. Iar asta nu-i de ici, de colo. Umilința însă l-a
caracterizat pe tot parcursul vieții sale pământești. Lucrul acesta este în
continuare bătut în cuie (și la propriu, și la figurat). Iar, prin această
modestie firească, Fiul lui Dumnezeu a izbutit să ne izbăvească de pericolele
unei morți veșnice, dându-ne pildă propria sa viață.
Așadar, nu putem fi condamnați doar pentru că am
făcut sau facem apel la paternitatea noastră divină (acum, după ce Iisus
Hristos s-a înfrățit cu noi), dar în cazu-n care ne lăsăm vrăjiți de această
glorie ce ni se dă la naștere (unii afirmând că ni s-ar oferi la botez), cu siguranță vom ajunge să dorim
mai mult și vom căuta să ne
îndumnezeim singuri; ceea ce, contrar unei logici de bun-simț, este imposibil
de realizat.
Mințindu-ne că suntem plini de slavă, când de fapt
suntem full of shit, nu mântuim pe
nimeni, nici măcar pe noi. Credem că suntem în stare să judecăm pământul, dar
acțiunile noastre sunt nelegiuire și țipăt (Isaia 5, 7, Septuaginta).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu