Mucea care duce crucea
În perioada grădiniței obișnuiam să spunem așa
când unuia dintre cei ce de-abia reușeau să-și lege șireturile îi curgea nasul și,
din proastă educație sau ignoranță, lăsa ca zeama gumoasă a foselor nazale să i
se prelingă până pe bărbie.
Adesea, aceasta se întâmpla după ce ne certam sau
ne luam la bătaie. Veriga cea mai firavă ceda și instantaneu îl podideau
lacrimile. Și ca să punem în evidență această „slăbiciune”, făcând-o cunoscută întregii
grupe de preșcolari din care făceam parte, îl arătam cu degetul și-l numeam Mucea care duce crucea. Și mare rușine cădea
pe capul celui care nu putea să se abțină și continua să scâncească.
Nu știam cine inventase această sintagmă, însă
eram siguri de efectele ei. Puteai să fii copilul unui tractorist cu juma de
normă, nimeni nu-ți avea treaba, dar dacă, din varii motive, îți curgeau mucii
în farfurie, ăla erai. Te răstigneau cât ai fi zis Piua! Nici n-aveai timp să-ți scoți batista din buzunar sau (după
caz) să-ți ridici mâneca. Degeaba sperai că n-are să te observe nimeni și îți
puneai speranțele în cel mai coșcogea coleg de grădiniță. El era primul care-ți
bunghea isprava și dădea sfară între copii, ca să afle toți că ești neam de traistă
(slab de înger... faci pipi-n pantaloni...) sau că ai încasat-o atât de tare,
încât îți plânge și nasul.
Bănuiam (conștient/inconștient – n-are importanță)
că originea rinoreelor nu era una păcătoasă,
ci una patologică. Fie că „greșise”
cu ceva și ar fi fost muștruluit, fie că se îmbolnăvise – lucrurile erau
lămurite. Problema apărea când lăsam să se vadă. Înțelegeam (într-un fel sau
altul) că trăgeam după noi o cruce
(deși nu ne-am întrebat de ce eram obligați s-o cărăm în spinare), însă asta nu
era o înjosire, ci o chestiune general valabilă. Ceea ce nu pricepeam (lucrul
cu care nu eram de acord) era ca cineva să accepte „pedagogia divină” altfel
decât cu zâmbetul pe buze – pentru că-i diminua vizibil încrederea în „MÂNTUIREA”
ce avea să vină. Că ne smiorcăiam prea des pentru niscaiva banalități... Că
trebuia să fim bărbați (deși eram niște puțoi ce încă miroseau a scutece) și că
se cuvenea să ne spălăm fețele cu lacrimi de pocăință și nu s-așteptăm să ne atragă
alții atenția că ne curg mucii în castronul cu ciorbă de barabule, făcută în
oala de douăj’ de litri din
care eram serviți pe rând, iar după ce terminam de mâncat, recitam în cor Săru’ mâna pentru masă/și
bucătăreasa grasă.
Atunci teologhiseam fără să știm, și nu ne remarca
nimeni. Acum (și să vreau să găsesc în tratatul de teologie al unuia dintre
profesorii mei o fărâmă de glagore, ca să-i întocmesc recenzia pe care o vrea
tipărită în revista Facultății), nici că pot. (Iar el mă tot sună să mă-ntrebe
dacă e gata.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu