Veșnicele polemici mintale. Citind din cuviosul
Siluan Athonitul
Dacă sufletul nostru nu se va atinge de Dumnezeu,
nu-L vom putea cunoaște și, prin urmare, n-o să fim capabili să-L iubim. Iar în
cazul în care nu suntem în stare să-L iubim, cum Îi vom putea urma sfaturile?
S-ar zice că Iuda Iscarioteanul, chit c-a stat
lângă Iisus și L-ar fi putut atinge fizicamente
oricând ar fi dorit (posibil să fi făcut acest lucru), n-a izbutit să palpeze cu sufletul cuvintele vii pe care Cel
care venise să-l salveze le rostea zi de zi. Privindu-le mental, și neîncercând să le coboare (sau să le înalțe) la nivelul inimii, adică în centrul duhovnicesc al
fiecărui om, a eșuat în priceperea
lor, a căzut în deznădejde și apoi s-a spânzurat. Sunt unii care spun că, dac-ar
fi vrut să le cunoască și sufletește,
soarta i-ar fi fost alta. Ca și când inima – crema cremelor sufletului nostru –
ar avea rațiunile ei, pe care mintea n-are cum să le-nțeleagă (parafrazându-l
pe Blaise Pascal), și pe ea ar trebui s-o băgăm la înaintare în orice analiză
de ordin estetic, pur informațional/spiritual... Dar voința noastră n-are și ea
rațiunile sale, pe care voința cea divină le cunoaște, dar întârzie să ni le
comunice?
Și sfântul Siluan spune ceva asemănător, și anume
că cei care vor, în mândria lor, să-L cunoască pe Dumnezeu cu mintea, aceia
sunt orbi și nebuni. Iar Serafim Rose adaugă că Ortodoxia trebuie să fie mai
mult a inimii decât a minții. Doar că toate astea au nevoie de o perspectivă istorică
și, evident, contextuală.
„Dacă pentru isihasmul
practicat de Evagrie accentul cade pe contemplarea intelectuală și rugăciunea
minții monologică, adică redusă la un singur cuvânt: «Iisuse» (...), alte
curente isihaste, de pildă cel propus
de Macarie Egipteanul, revin la o antropologie și psihologie biblică, insistând
asupra «păzirii inimii»” (Ion Bria, Dicționar
de Teologie Ortodoxă). Deci nu ne vom supăra în caz c-am descoperit că ceea
ce a spus cuviosul Siluan Athonitul pare să intre în contradicție cu ceea ce a
afirmat, să zicem, sfântul Maxim Mărturisitorul: „Horeb se tălmăcește noutate și
indică deprinderea virtuților în duhul cel nou. Iar peștera este ascunzișul înțelepciunii
în minte, în care ajungând cineva va
simți tainic cunoștința cea mai presus de simțire, în care se zice că se află Dumnezeu” (Filocalia 2, Capete gnostice, II, 74, Apologeticum,
ediție electronică) sau „Mintea lui Hristos, pe care o primesc Sfinții (...), nu
vine în noi ca să ne lipsească de puterea noastră mintală, nici ca să
întregească mintea noastră, ci ca să lumineze, prin calitatea ei, puterea minții
noastre și să o ducă la aceeași lucrare cu a Lui...” (Capete gnostice, II, 83). Pentru că tot el ne spune la punctul 81
că: „Inimă curată poate se numește aceea care nu mai are în nici un fel nici o mișcare
naturală spre nimic. În aceasta
venind Domnul, pentru simplitatea ei desăvârșită, își înscrie legile Sale ca într-o tăbliță bine netezită”. Sau poate
că am șarjat eu greșit, iar atenția (în cele scrise de sfântul Siluan) trebuia
focalizată pe cuvintele „în mândria lor”, ca și cum mintea ar fi mai sensibilă decât
inima la înrâuririle mândriei. Dar probabil că, oricum am da-o și-am lua-o, vom
ajunge să înotăm într-un compot de termeni, dacă vom începe să analizăm
literalmente paragrafe după paragrafe. Așa că...
Depinde de cei care se nevoiesc cum hotărăsc să-L
abordeze pe Dumnezeu. La urma urmei, ce e rău în a-L cunoaște cu inima sau în a
încerca să-L contempli cu mintea? În caz că vor ajunge să-L vadă – Aleluia! Sunt sigur că Doamne-Doamne are să dea o bere fiecăruia
dintre ei, pe terasa Raiului. Blondă (inimoasă) sau brunetă (mintoasă) – în
funcție de alegerea lor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu