Din același Siluan...
Ni se zice că ar trebui să ne rugăm lui Dumnezeu să
facă pierdute, din inventarul nostru mnezic, amintirile cu „binele pe care l-am săvârșit”
(ghilimelele marchează relativitatea facerii de bine, plecând de la cuvintele
sfântului apostol Pavel referitoare la exercițiul numit rugăciune: „De asemenea și Duhul îi vine slăbiciunii noastre într’ajutor; că nu știm să ne rugăm cum
trebuie, dar Duhul Însuși mijlocește pentru noi...” – Romani 8, 26), ca să nu cădem
în mândrie și-n slavă deșartă. Să scoată din fișierele neuronale dosarele (cu
sau fără sprijin divin; deși fără nu
intră în ecuația sfinților, mai ales când vine vorba de chestiuni mai importante decât rugăciunea) cu realizarea câtorva lucruri
din cele plăcute Domnului, ca să ne
putem ruga (cu inima și mintea curate) pentru neputințele și, implicit, păcatele
care se așază mai mereu (’tu-le
ceara mamei lor!) între noi și Creator.
Altfel spus, dacă în urmă cu două zile ne-am spălat
pe cap cu Pantene și p-ormă ne-am uns părul cu niscai balsam din aceeași gamă, a
fost totul o iluzie drăcească sau omenească (în caz că n-a umblat chiar
Dumnezeu la butoane); noi am rămas cum am fost de când ne știm: plini de slin și
năpădiți de păduchi; iar lucrul acesta trebuie să ni-l reamintim clipă de clipă.
Oh, dulcile antinomii ale devenirii întru ființă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu