Din același Siluan...
Ni se zice că ar trebui să ne rugăm lui Dumnezeu să
facă pierdute, din inventarul nostru mnezic, amintirile cu „binele pe care l-am săvârșit”
(ghilimelele marchează relativitatea facerii de bine, plecând de la cuvintele
sfântului apostol Pavel referitoare la exercițiu numit rugăciune: „De asemenea și Duhul îi vine slăbiciunii noastre într’ajutor; că nu știm să ne rugăm cum
trebuie, dar Duhul Însuși mijlocește pentru noi...” – Romani 8, 26), ca să nu
cădem în mândrie și-n slavă deșartă. Să scoată din fișierele minții dosarele în
care (cu sau fără sprijin divin; deși fără
nu intră în ecuația sfinților, mai ales când vine vorba de lucruri mult mai
importante decât rugăciunea) am realizat câteva lucruri din cele plăcute Domnului, ca să ne putem ruga –
cu inima și mintea curate – pentru neputințele și, implicit, păcatele care se așază
mai mereu (’tu-le ceara mamei
lor!) între noi și Creator.
Altfel spus, dacă în urmă cu două zile ne-am
spălat pe cap cu Pantene și pe urmă ne-am uns părul cu niscai balsam din aceeași
gamă, a fost totul o iluzie drăcească sau omenească (în caz că n-a umblat chiar
Dumnezeu la butoane); noi rămăseserăm cum am fost de când ne știm: plini de
slin și năpădiți de păduchi. Iar lucrul acesta trebuie să ni-l reamintim clipă
de clipă.
Oh, dulcile antinomii ale devenirii întru ființă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu