Ortodoxia și religia viitorului – lectură „obligatorie”
Că Dumnezeu este iubire o știm cu toții și, dacă
vrem să demonstrăm acest lucru, trebuie să-L iubim din tot sufletul (sau măcar
să ne străduim; pe aproapele nostru la fel; cu bube-n cap sau netezi și curați
ca bezeaua, am fost creați ca să fim una cu El – Ioan cap. 17). Prin urmare,
fie că suntem adepții criticismului kantian, fie că am găsit mântuirea în
piruetele dansului cosmic sama’, suntem chemați la ospățul cuvintelor hristice, pentru ca iubirea Tatălui
să fie întru noi, așa cum a fost și-ntru Fiul (cap. 17, 26). Dar asta, în caz că
Ortodoxia este într-adevăr calea cea adevărată către Absolutul Personal.
Am înțeles: Dumnezeu îi iubește pe toți: atât pe
creștini, cât și pe păgâni, face să răsară soarele și în Tecuci și-n Abu Dhabi,
trimite grindină și peste turiștii din Balcic și peste cei din Muntele Athos.
Însă nu ne-a fost dat să cunoaștem aici
că „Domnul ucide și dă viață, El aruncă în lăcașul morților și tot El scoate de
acolo” (1Regi 2, 6, Septuaginta). Se
pare c-o să aflăm când va fi să trecem în lumea de dincolo. Astfel că orice tentativă de încreștinare, dacă nu va fi
însoțită de concretețea faptelor noi sub
soare, poartă de acum pecetea nereușitei.
Carevasăzică, demersul părintelui Serafim Rose,
departe de a fi opera unui fanatic incult, a fost și este de bun augur pentru
cei care (cu inima, cu mintea sau așa... ca la loterie) cred că dialogul cu
religiile necreștine (rezultat al noii mentalități religioase globale) va
începe să roadă, încet-încet aidoma unei carii, conștiința firească și, deci,
adevărată a omenirii, care este Ortodoxia. Dar numai pentru ei. Cei care nu
s-au trezit încă din vraja meditației orientale sau n-au destule resurse prin
care să sesizeze înșelările drăcești din fiece terapie mentală (adică cele care
respiră un aer diferit de cel tare, bombardat cu ioni negativi, al învățăturii
creștine sănătoase) își pot lua adio de la bunătățile Raiului. Pentru că: „ce
însoțire are dreptatea cu fărădelegea? sau ce părtășie are lumina cu
întunericul? și ce învoire este între Hristos și Veliar? sau ce are laolaltă un
credincios cu un necredincios?” (2 Corinteni 6, 14-15)
De aici rezultă că ori ne apropiem (noi, ortodocșii)
de celelalte credințe, în încercarea de a le converti, ori stăm cuminți în
banca noastră și ne rugăm ca să se coboare peste oile rătăcite ale lui Israel
înțelepciunea divină, cea adevărată; căci, dacă nu suntem atenți și
nu ne numărăm pașii, riscăm să nu mai ieșim din oceanul iubirii alterate față de
aproapele și, în consecință, să primim doar anafură..., când sfinții vor mărșălui.
Când, din teama de a rămâne gol, refuzi să-ți dai
jos capotul de noapte, se numește că nu-ți lipsește pudoarea. Dar când în joc
este ceea ce ai tu mai scump (rușinea de a viețui contrar evangheliei Fiului),
se cheamă că ești ipocrit – că ceea ce ți se pare că deții e de fapt o aparență.
Ș-atuncea de unde atâta siguranță în gândire? de unde atâta tupeu duhovnicesc?
Împărtășesc peste măsură preocupările și părerile
acestui sfânt părinte, dar nu pot să fiu indiferent la lucrurile cele mai
importante din această ecuație: adevăratele trăiri ale fiecărei tradiții spirituale
și plauzibilul din experiența fiecărui om în parte. E foarte ușor să spui că
Adevărul Adevărat se găsește în revelația pe care au primit-o creștinii, dar să
demonstrezi acest lucru, fără un ajutor din exterior, este imposibil. Dacă Însuși
Hristos n-a izbutit să-i dumirească pe cei din anturajul Său, darămite o ceată
de învățați (care, mai mult decât o moștenire harico-divină, poartă în ei un
bagaj genetic ticsit cu arhetipuri care mai de care mai cainice), pe cei din
lumea întreagă?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu