a doua parte
24. Prin dovezi din Sfânta Scriptură se arată că
Dumnezeu este imuabil și că Fiul lui Dumnezeu a fost născut, iar nu creat.
Asta în caz că simțim (neînsemnând că este
adevărat) că textele biblice sunt suficiente prin sine înseși, neavând nevoie
de un Duh Sfânt care să le confirme sfințenia. La fel putem spune despre orice
scriere că este indubitabilă și că prezintă netrunchiat realitatea. Din
nefericire, doar timpul (pentru unii, nici acesta) poate spune dacă am avut sau
nu dreptate.
25. Acest verset din Evanghelie: „și fără El nimic nu s-a făcut”, este prost înțeles de unii.
Așa cum sunt și altele. Să nu uităm c-au
avut loc războaie în numele acestor versete care ar fi trebuit să-i lumineze pe
oameni, nu să le întunece inimile și mințile. De aici rezultând, cât se poate
de clar, că avem nevoie de un învățător
al mesajului divin. Și nu mă refer la teologi, pastori etc., ci de cineva
asemenea Tatălui și Fiului. Sau chiar de unul dintre cei doi, că nu se supără
nimeni.
26. Creaturile au fost create din nimic.
Prove it! Faptul că recurgi la Cartea a Doua
a Macabeilor, unde se spune: „te rog, copile, uită-te la cer și la pământ și la
toate cele ce sunt într-însele, și cugetă că Dumnezeu le-a făcut din nimic” (pp.
36-37), nu te-ajută. Chiar, din contră. Acel „cugetă” poate fi interpretat ca o
silire a minții, o proprie sugestie, o autoîndoctrinare cu un fenomen încă
necunoscut. Dar de ce cugetă că...,
și nu privește! atinge! gustă! Sau poate
că, dup-o astfel de lectură, simpla vedere a celor create ne va descoperi – În
sfârșit! – ceea ce n-am putut vedea, pân-acum, cu ochii fizici. Păi dac-ar fi
așa, n-am mai avea nevoie nici de Biblie, nici de preoți, nici de catedrale. Am
fi într-o continuă comuniune cu Rațiunea Celestă și cu toate câte a zidit. Atunci
și doar atunci BISERICA am fi noi. Însă până la momentul acela, să vrem să căutăm
și s-avem curajul de a recunoaște (cu minima conștiință pe care-o deținem) că
știm FOARTE PUȚIN.
27. Sintagmele „de la El” și „din El” nu semnifică același lucru.
Fără-ndoială.
28. Păcatele nu provin de la Dumnezeu, ci din voința celor care păcătuiesc.
Atâta ne place să-l mai scuzăm pe Dumnezeu,
încât uneori suntem de-a dreptul lamentabili. „Toate faptele celui smerit sunt
văzute de Domnul, dar necredincioșii vor pieri în ziua cea rea” (Proverbele 16,
[1]-2, Septuaginta). Ridic un pahar
cu vin, în cinstea fiecărui infidel.
29. Dumnezeu nu este întinat de păcatele noastre.
Asta i-ar mai trebui.
30. Bunurile, chiar și cele mai puțin importante și mai pământești, provin de la Dumnezeu.
La cât l-am lăudat, ar fi fost straniu să
enunțăm că își au obârșia într-un alt principiu imuabil și incoruptibil.
31. A pedepsi și a ierta păcatele ține în egală
măsură de Dumnezeu.
Din toate cele înșiruite până aici, cred
că se subînțelege acest lucru.
32. De la Dumnezeu provine chiar și puterea de a
vătăma.
Adică păcatele
nu provin de la Dumnezeu (vezi mai sus), însă puterea de a vătăma da. Vorba aceea: să nu vorbești de funie...
Pardon. Să nu pomenești de Dumnezeu în casa spânzuratului.
33. Îngerii răi nu au fost creați răi de
Dumnezeu, ci [au devenit astfel] prin păcat.
Știu eu...? Dacă lumea zice că așa-i, nu
văd de ce m-aș opune.
34. Păcatul nu este dorința față de o natură rea,
ci lipsa unei [naturi] mai bune.
Să înțelegem că Hitler n-a comis-o fi’ndc-a vrut să-i ucidă pe nonarieni, ci
pentru că n-avea la el veriga iubirii, pe care – Uuups! – Dumnezeu uitase să
i-o monteze la naștere. Încep să cred că sforțarea aceasta de-a găsi explicații
la problemele existențiale, plecând numai
de la textele biblice, e nu doar o pierdere de vreme, ci și o greșeală impardonabilă.
35. Pomul interzis lui Adam nu [a fost interzis] fiindcă era rău, ci ca să nu
fie pus în locul lui Dumnezeu ceea ce-i apărea omului drept bine.
Și-n cazul în care ar fi pus în locul lui un alt bine, ce sau cine l-ar fi putut opri pe Dumnezeu să certifice
că lucrurile stăteau altfel și să-l ierte pe om?
36. Nici o creatură a lui Dumnezeu nu este rea,
ci rău este a te folosi de ea în mod
nepotrivit.
Ș’atuncea virusurile, bacteriile parazite și cele patogene?
37. Dumnezeu se folosește bine de relele păcătoșilor.
Adică „rânduindu-le cu dreptate pedepse
celor care se rânduiseră prin răutate în păcate?” (p. 45)
38. Focul cel veșnic îi chinuie pe cei răi, iar nu răul [în sine].
Asta e cum ai spune că Atotputernicul a îngăduit
apariția (dacă nu este taman el creatorul) infernului, dar nu-i vina lui. Ce
rău? Care rău? De fapt nici nu există așa ceva. Toati-s buni șî frumoasi. Noi
suntem iresponsabili, întrucât ne-am născut într-o lume pe care n-o cunoaștem, n-am
vrut-o și n-avem voie să plecăm din ea când dorim.
39. Focul cel veșnic se numește [veșnic] nu fiindcă este ca Dumnezeu, ci
fiindcă este fără de sfârșit.
Uite cum își mai perie omul conștiința,
pentru ordinara-i liniște sufletească.
40. Pe Dumnezeu nu-l poate afecta nimeni
altcineva decât dreapta lui orânduire.
Desigur.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu