Veneam din Alfa, teologii lui pește prăjit și părintele S. Făcurăm
sfeștanie, îl rugaseră niște cunoștințe și era musai. Unul dintre noi își
pierduse căciula pe scări, nu consumase alcool, era o țâră zăpăcit, și
ne-ndreptam spre mașină. Abia așteptam să pornească motorul, căci gerul înghețase
deja vițelul în vacă, ca să se încălzească amărâta aia de dacie, care nu pornea
decât la a treia cheie sau împinsă.
Dracu’ știe de unde au apărut flăcăii, posibil
fumați, probabil încă copii, ce n-au stat mult să gândească până să ne-njure și
s-arunce cu bulgări de zăpadă. Le-am catapultat și eu câțiva, cu dedicație
vocală, că nu puteam să stau ca prostu’. Fratele N. mi-a zis să
nu-i provoc, că e doar o ispită de la
ăl de sus. Dar se lecui după ce-l văzu pe tânărul sacerdot că-și ridică mâna în
semnul crucii și că le transmite băiețașilor de cartier Sărbători binecuvântate.
Așa-i când ești atât de strâmtorat,
încât numai harul preoției ți-a mai rămas. A dat și el după ei cu singurul
lucru pe care-l avea. Doar cei care dețin averi vor intra cu anevoie în Împărăție, săracii mai treacă-meargă. Noi eram
fericiți că ne-am strecurat în mașină și că preacucernicul nu uitase să cumpere
antigel.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu