Revista TEOLOGIA, anul IX, nr. 1,
2005
Și ca să-mi arate că, din când în când, am dreptate, Dumnezeu (sau Dracul –
pentru unii e totuna) mi-a vârât sub nas un număr mai vechi al publicației
arădene.
C. I.:
„(1) Deși cosmosul a fost creat ca mediu, în care omul să-și desfășoare
viața în vederea îndumnezeirii, scopul ultim al omului nu este cosmosul, ci
Dumnezeu. (2) Cosmosul este destinat transfigurării, personalizării prin omul,
care a fost creat după chipul lui Dumnezeu. (3) Așadar, putem spune că «omul nu
se mântuiește prin univers, dar universul se mântuiește prin om» (prima notă de
subsol), dar nici mântuirea omului nu se obține în izolare sau printr-un fel de
elevare de tip spiritualist, ci în cadrul cosmic (a doua notă de subsol).” (pp.
100-101)
După frazele astea de început (de studiu? de articol? de mărturie personală?)
mi-a venit să las totul baltă și să deschid televizorul pe Cartoon Network sau pe
Jetix. Dar am continuat în speranța unei mult râvnite împliniri de sine:
profesorii ăștia sunt ca niște baloane de săpun, doar că atunci când se sparg
nu miroase a apă de trandafiri.
Domnule Cristinel, câteva precizări:
(1) De vreme ce Cosmos = Mediu în
vederea îndumnezeirii (de la verbul „a media”), deducția logică este Cosmos (adică
ceva ce te ajută să ajungi undeva) ≠
Ținta Finală (adică locul unde vrei să ajungi). Pe lângă faptul că e o greșeală
de exprimare, folosirea unor cuvinte cu un sens identic în aceeași frază
lungește durata lecturii și îți poate lăsa impresia că autorul are să-ți spună multe. Imediat ce termini, realizezi însă
că putea s-o zică mai repede și că te-a purtat (într-un mod degradant) câteva
pagini cu zăhărelul. Este absolut necesar să te debarasezi de ea (știu că-i
greu, dar trebuie să încerci), e o chestie care se deprinde în timp.
(2) Lăsând așezarea virgulelor la o parte (și faptul că aserțiunea matale
este, până la proba contrarie, o ipoteză), toți oamenii sunt creați după chipul
lui Dumnezeu. Deci care transfigurare, care personalizare? Geaba-mi spui (câteva
rânduri mai jos) despre cine este vorba, dacă aici n-ai știu să explici. Păi ce
facem, scriem numai de amorul artei?
(3) „Așadar, putem spune că...” Din fericire (pentru unii; din păcate,
pentru alții), poți spune vrute și nevrute fără să fii tras de mânecă, fiindcă...
e democrație.
„Omul nu se mântuiește prin univers, dar universul se mântuiește prin om”
sună plăcut în urechea ușor de gâdilat a prescurărițelor (a ălora cu „Doamne,
ce frumos o grăit popa!”, pe care dacă le-ntrebi ce-au înțeles din predică,
ridică din umeri) sau în cea a seminariștilor cu veste și tunici negre (soldații
de lumină ai Sfintei Treimi), ce țin la notele lor școlare mai tare ca la ceea ce (și cum) li se predă – dar nu în urechea mea.
Ba da, domnule Cristinel! Omul se mântuiește doar în și ajutat de univers. Că în ecuație intră
și-un Tată, un Fiul și-un Duh Sfânt, asta nu anulează valoarea universului. Nu
facem abstracție de materie numai ca să flatăm spiritul, așa cum cauți matale
să-i impresionezi pe cititori cu (deja?) cele două note de subsol, chiar în
introducere, ignorând onestitatea și rolul comunicării de la om la om, de la ceea ce simt EU (nu ce-a zis Cutărescu)
la ceea ce simți TU (subiectiv, nu „obiectiv”).
Pentru că, luând-o teoretic, universul nu se mântuiește prin om, ci prin
Dumnezeu-Omul, și nu acum, ci la a doua Sa venire. Așa menționează Cartea
Revelației Sfântului Ioan. Probabil că autorul citat voia să spună cu totul
altceva (Apropo, nu e Stăniloae, ci Lossky), dar tu te-ai grăbit s-o pui între
ghilimele, întrucât dă bine în ochii rigizi ai castei universitare (cine
știe?), te bârfesc studenții prin veceuri că ești citit ș.a.m.d.
Și ce folos? Căci atunci când scrii ca să strângi avere (palmares, o
funcție în consiliul profesoral al unei facultăți, adică faimă și bani), deci
nu pentru că vrei să descoperi adevărul, nu pentru că – „Iubiți credincioși și
credincioase...” – ții la semenii tăi, rezultatul nu poate fi decât unul
singur, o farsă. Consecința naturală
a unei minți care le știe pe toate, a unei rațiuni care – Vai! – a epuizat
soluțiile, iar acum, ajunsă la final, întocmește lista cu ele. Tristă, ca orice
sfârșit.
Dar să-și mai dea și alții cu părerea. Doar posteritatea poate oferi o apreciere justă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu