În vremurile din urmă vor veni strâmtorări, cerul
va trece prin flăcări, apele vor fierbe, aerul viciat îi va carboniza pe cei ce
vor îndrăzni să respire, stele arzânde se vor prăvăli în mări și oceane,
acompaniate de grindină și văpăi încâlcite-n sânge, luna și soarele vor suferi
eclipse, lăcustele vor invada pământul, iar cavalerii apocaliptici îl vor
finisa pentru Împărăția veșnică a Mielului și a Celui ce șade pe tron, succedate
de fulgere, vuiete și tunete... prin care e dificil să deslușești glasurile izvorâte
din gâtlejurile celor trei părinței di
pisti Prut, pictați într-un negru spălăcit, cu bărbi ce atârnă pân’ la brâu, cu plete grizonate, strânse cu
elastic într-o coadă de ponei, meșteri care trudesc de zor la mântuirea planetei,
mistuind în pântecele lor opulente pahare întregi de Tămâioasă de Sălcuța, și
se fac că nu aud când le ciocănești în ușă, întrucât sorocul eshatologic poate
să mai aștepte.
Povestea spune că erau deja rumeniți când și-au
parcat motocicletele cu ghidoane înalte, aidoma coarnelor de țap, că n-au
comandat nimic de potol, fiindcă monahii îs obișnuiți cu postul, și c-au
zăpăcit potențiometrul aerului condiționat – care, spre surprinderea mea,
indica un incredibil 7℃ – cu mult înainte ca mamițica din 103 să mă bombăne și
să-mi ordone, pe un ton de superioritate, SĂ-L ÎNCHID: „Dar mai repede! Căci
fie îmi dați banii înapoi, fie vă fac reclamație”.
Și, dacă ar fi fost asta unica problemă, nu m-aș
fi lamentat: fiecare face ce vrea cu plămânii și creierii săi, unul și-i
conservă prin criogenie, altul și-i ține în forjă. Numai că aparatele de răcire
sunt interconectate, iar când butonezi controllerul, ca să reglezi temperatura
camerei tale, tu determini și gradul de confort sau disconfort al persoanelor
din alte patru. Așa statorniciseră patroanele când construcția hotelului era la
final. Oricâte tentative de-a le îndupleca au avut instalatorii, oricâte
argumente au adus montatorii, cucoanele nici nu s-au sinchisit să-i asculte – prețul
pentru unsprezece termostate digitale era mai convenabil decât cel pentru cincizeci.
Și cum pronia divină ne cere nu doar să ne facem
cruci și să le pupăm, ci și să punem piciorul în prag atunci când îndatoririle
ne-o impun, am bătut iarăși la ușă, și – ca Dem Rădulescu la Sihăstria, când
căuta crama schitului unde era dosită o icoană făcătoare de minuni – am început:
─ Preacucernici taici!... Sfinți părinți!... Nu voiesc
să vă stric liniștea, dar căile ocârmuirii sunt mai încurcate decât cele ale
Domnului...
─ ?
─ Aerul! Aerul rece... (Ușa se deschide)
─ Evgheni, dă-i și lui, nu vezi că-i curg balele!
Și pe loc îmi umplu o stacană cu aceeași licoare
înmiresmată produsă la Sălcuța, de un carmín diluat cu lacrimi de salcie... un trandafir
sau o cireașă într-un căuș de palme cu apă de izvor, pe care o potențială
muceniță o duce la gură, dar o scapă între țâțișoarele-i ferme, două bucăți de cremene
văduvite de amnar, taman la țanc pentru ochii bulbucați ai pădurarului, ce,
dârdâind euforic, dă să se apropie. Dar, până să-i dezlege catrința și să isprăvească
de-ntrebat „Căprește, iepurește, cățelește...?”, fecioara îl trăsni cu un „Mai
degrabă mor decât să mă pângărești!”. Astfel că – deși îi jăruise inima cu
vătraiul nurliu al aromei de țărăncuță încă din perioada în care nici n-avea
floci la pițiroancă, privind-o adeseori pe furiș din tufișurile mărginașe ale
codrului și descoperind că voia să intre la mănăstire, ba auzind-o cu câtă
vehemență îl respinge – îndată îl apucă damblaua, scoase brișca și-i crestă
beregata, decupând din ea o mică frântură, un pandativ de mărimea unui scarabeu,
care să-i amintească, când are să-i fie mai greu, de remediul împotriva
erecțiilor diurne, pierdut dintr-o prostie.
─ Hai bie, că nu ti vedi nimini! și împinse ușa cu
călcâiul.
─ Duduia de la 103 zice că e frig, lingându-mă pe
bot și cerșindu-i printr-o ocheadă încă o stacană. Termoregulatorul de pe hol
ajustează nu doar..., ci și...
─ Re-gu-la... ce? Mă, tu ori n-ai antrenamient,
ori ni confunzi. Avem noi feți de hipsteri, îns-am pus di mult lacâtu’ pi trusa cu sculi.
─ Temperatura celorlalte camere...
N-am cum să-l opresc doar pe-al ei. ’Țelegeți? Mai stați și voi cu ferestrele
deschise, mai puneți o bere la gheață, dar, dacă n-o echilibrăm, o fi mare bai.
Zice că face plângere, p-ormă află șefele, tre’ să dau explicații, teoria chibritului, exegeza brichetei,
și nu vreau să-mi fac păcate. Că io când mă supăr nu țin cont...
─ Las’ că ti rizolvăm noi. Alioșa, dă și nie epitrahilu’ cela, că ista-i matol!
M-am străduit să-mi reorganizez socotelile și să
nimeresc pe făgașul corespunzător unei spovedanii după pravilă, dar – buimac de cap din cauza iuțelii cu care alcoolul
galopa prin vene și-a dârzeniei cu care rotocoalele de aer polar îmi boxau în
cerbice – dezvăluirile mele n-au fost chiar atât de ușor de digerat pe cât se-așteptau,
căci laptele supt de la mama și vinul cu care mă cherchelisem sau cel de la
liturghie, pentru mine, erau totuna. Rezistența psihică a călugărilor era
impresionantă, confesiunea mea, din ce în ce mai grosieră, în unele locuri
sadică și perversă, în alte delicată ca mănușile și batistele unui gentleman,
peste care, fără jenă, un narcotraficant de provincie își scutură trabucul,
înjurându-și fiul poponar și pe târâtura de mă-sa, că-i prinsese (pe ea cu fusta-n
cap, iar pe el adulmecând izmenele unui verișor de gradul doi), cugetând, în
tihna verandei, cum să-i lecuiască pe detractori și să spele onoarea familiei.
Orice proiect sfârșește în ruină, orice nădejde,
oricât de bine e ținută-n chingi, e pură fantezie, autosugestie și masochism. Stratageme
de-a te salva și excepții nu există. Stânca e insurmontabilă, ranița îmi
alunecă pe spate, patrafirul e dat la o parte, simt cum mă balansez pe un
leagăn căptușit cu puf, cum plutesc în eteruri pulsante... un înger îmi îndeasă
pe gât un bec cu acetilenă ce-mi lărgește toracele, scapătă în burtă, și apoi
radiază, ca un bostan de Halloween, prin toți porii. Dar rațiunea se încăpățânează
să-și reînnoiască răfuielile cu Dumnezeu, și mă prăbușesc, demon celest, în mormântul
podelei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu