Voiam să scriu despre Sonata în Si
minor a lui Liszt – sperând că Tvorețul o să fie generos cu mine la
Procesul Etapei: „Pruncule, neprihănite îndeletniciri ai avut! Cum ai sfidat
mizeria umană prin monologurile muzicale! Cum ai strunit bestia din tine prin
acordurile sacre ale Neudeutsche Schule!
Cum ai încercat să te tămăduiești singur...! – dar m-am împiedicat iarăși de
Biblie.
Parabola fiului risipitor sau Banu’ tot la ban trage
Tatăl a dat partea de avere ce i se cuvenea fiului cel tânăr, iar tăntălăul
a cheltuit-o pe haleală, băutură și femei. P-ormă i s-au umflat buzunarele de praf
și de vânt, și, rozându-l tare la ghiozdan, a zis că era mai convenabil în
bătătură la tac-su; de bine, de rău, nu murea de foame. Astfel că, a decis să
se reîntoarcă. Restul poveștii îl știți.
Pesemne că în societatea de azi, fiul, intrat în „tagma adulților”, l-ar fi
dat în judecată pe tată: nu-i cunoaștem vârsta, dar știm că era mezinul.
Vinovat e puriul. De ce nu i-a trosnit lu’ fi-su vreo cinci scatoalce?
„Bagă-ți, bă, mințile-n cap! Nu pupi tu o lețcaie de la mine. Păi ce, am păscut
gâște împreună? Dacă ai un plan de afaceri... vrei să-ți deschizi o lăptărie, o
simigerie..., stăm de vorbă. Da’ tu nici muiere, nici
copii, nici oi pe izlaz, nici porci în coteț... nici păr la cur. Mă iei la
mișto?”
Însă tătânul: „Iț ochei, băiatu’ meu. Hai că ’mediat îți dă tăticu’. Și du-te... un’ și-a spart dracul opincile!”
Iar când feciorul a revenit (în patrie și-n familie), babacul, mai să
leșine (la cât de încântat era) când îl văzu. Îi dete sacoul cel mai scump, îi
puse ghiulul pe deget, încălțări noi, friptură de vițel, o stacană de vin, încropiră
un mic bairam... alea-alea. Deși nu se menționează n i c ă i e r i de tulburări de personalitate sau de pierderi
de memorie.
Și de unde acel „mi se cuvine” (Luca 15, 12)? De când părinții trebuie să
pună, dintr-odată, la picioarele odraslelor „partea lor”? De ce să nu le-o dea atunci
și numai atunci când cei din urmă vor putea face dovada unui „proiect de viață”?
În prima situație e ușor de ghicit cum vor decurge lucrurile, dar în cazul în
care nu-s în stare să... (și e limpede, ca izvoarele de apă spre care tânjește
cerboaica, că niciunul dintre ei n-are habar de așa ceva), o să apeleze la
părinți. Vorba ceea: Dă-i omului un pește, și are merinde pentr-o zi; învață-l
să pescuiască, și o să aibă la ce ronțăi toată viața.
Iar dacă nici genitorii nu știu ce să facă, asta e. Cine a zis că parabola
a fost spusă pentru a-l acuza pe unul sau pe altul? Nimic mai fals. Ea
relatează peripețiile întregului Adam.
Te crezi inocent?
Aruncă cu piatra.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu