Zi festivă la Facultatea de Maxime Teologice din Arad. Unul dintre lectorii
noștri ce aspiră, ca mulți alți „apostoli ai cetății”, la o funcție cu
atribuții rezonabile în Episcopie, își susține (mai precis, își solicită) Teza
de Doctorat.
Sesiunea orală, evident în timpul orelor de curs. Coordonatorul, un profesor
din provincie (nu că noi am fi de altundeva). Numai că ăsta e de la Sibiu.
Deci, mare sculă de basculă. Acolo teologia e un fel de Heineken cu cârnați
bavarezi, pe când la noi, o Arbema cu sângereți preparați din cea mai infectă
carne de porc.
“Icoana, chip al Dumnezeirii în
bla-bla-bla și bla-bla-bla”
Magistrandul scrie pe tablă câteva cuvinte în limba greacă, termeni
definitorii pentru bătălia ideologică împotriva iconoclasmului și proclamarea cu
zurgălăi a iconolatriei sau iconoduliei... (ceea ce pentru specialiști nu e
totuna); o succintă trecere în revistă, prin jungla stufoasă a iconografiei, a
principalelor etape istorice și-a câtorva personalități marcante din primul
mileniu creștin – eminamente ortodox.
Dacă aș fi intrat pe Wikipedia, aș fi găsit mai multe argumente și
exemplificări (cu poze). Eram ferm convins că n-o să pomenească de Manuil
Panselinos sau El Greco; ce să mai zic de Rafael Sanzio sau de Simion Silaghi
Zugravu? Nu-mi amintesc să-l fi pomenit nici măcar pe Evanghelistul Luca; nici
că unii împărați bizantini credeau că înfrângerile periodice suferite de armata
lor binecuvântată erau consecința
idolatriei, adică a închinării la icoane. Opiniile (devenite dogme) din lucrarea
lui științifică se aglutinează în jurul a două personaje ce s-au remarcat în
controversa icoanelor – sfinți de
secol VIII, respectiv IX.
Sibianul îl corijează: „Vezi c-ai uitat accentul la πρόσωπον!”
„De emoții”, îi răspunde doctorandul, și trage cu creta o liniuță.
Cele trei antiretice împotriva iconomahilor și tot atâtea tratate,
cincisprezece probleme expediate pe adresa lor și șapte capitole mai însemnate,
șapte, cifra plenitudinii, a perfecțiunii...
Dionisie Pseudo-Areopagitul, Cel nevăzut se face văzut, unirea ipostatică a
celor două firi. Așadar, Iisus Hristos și ceilalți sfinți au putut și pot fi
pictați, dar cu numele lor trecute neapărat pe icoană, chiar dacă între icoană
și figura celui zugrăvit pe ea există o „similaritate contrastantă”, adică o
asemănare prin relație – altfel nu e
sfântă. Căci icoana nu e spirit, e materie pieritoare, cinstirea ei își
croiește drum, printre superstiții, către cel
reprezentat în ea, către prototip. Însă
omul de rând nu știe asta... (Nici lectorul nostru.) Anul 843, împărăteasa
Teodora și Duminica Ortodoxiei. Și iată, dragi cursanți, așa a luat ființă
teologia iconofilă, theologhia prezenței.
Zici că ieri a stat la palavre cu episcopii Sinodului VII Ecumenic, ș-amu a
venit să se fudulească. Îndrumătorul i-a luat-o înainte, înfoindu-și pieptul ca
un curcan, în așteptarea reverenței de rigoare. Primește drept compensație,
printre zâmbetele artificiale ale viitorului doctor în teologie, o grimasă ironică
și ropotele de aplauze cerute de protocol.
Nu știu ce naiba vrea să mai zică acum.
Cineva să oprească această mascaradă!
Se sună de ieșire.
Salvați de clopoțel
Și lui Dumnezeu slavă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu