Dimineață, de vreme ce oltenii din 120 se
cărăbăniseră înainte de schimbarea turei, iar camerista spune frecvent că dacă adună
rahatul după patru, poa’ să-l
adune și după cinci, m-am teleportat, cu lentoarea unui ursuleț Koala îndopat
cu frunze de eucalipt, pân-am dat cu bărbia în tocul ultimei uși de la etajul
doi. Nimerisem ținta. Am împuns-o ca un berbec, am trecut prin fața unei
oglinzi în care am văzut ceea ce văzusem la Revelion, și – de-a bușilea, iar
apoi în cur, pe gresia cabinei de duș – am bâjbâit molatic după robinetul de apă
rece. Când m-am dezmeticit eram în costumul lui Adam, tolănit pe mochetă, cu tulumba
sculată. Știind că dintr-o clipă-n alta putea s-apară tanti Carmen, cu mopurile
șiroind de zoaie, m-am acoperit imediat cu ce găsii la îndemână. Sau poate nu: știam
că lua anticoncepționale, însă prudența inocentului adolescent n-are a face cu erotismul
unui drac de muiere. Și de vină erau porumbeii neobrăzați de pe pervaz, ce se
scărmănau între ei, ciufulindu-și penele ca-n bătaia cu perne la care visam din
liceu, în care am pistonat oniric pe șoldul durduliu al fostei mele profesoare
de franceză, pân-am văzut cât e ceasul și am simțit un iz pregnant de levănțică.
Era de la pastilele mov pe care camerista le strecura în rezervorul
aspiratorului cu aburi. M-am îmbrăcat ca la armată și am zbughit-o pe treptele
spiralate, asemeni unui melc turbat în cochilia sa – Halal peisaj donjuanesc!
Am suportat cu stoicism terapiile de recuperare: două
cafele, o carafă de limonadă cu infuzie de ghimbir și cotoare de mentă din care
explodaseră mici rădăcini, precum și câteva firimituri de telemea și șuncă
presată, pe care lacheul de serviciu mi le făcuse pachet și mi le plasă strategic
în buzunarul din interiorul sacoului. Chiar dacă șefele nu-și arătaseră
mutrele, zgârcenia lor era omniprezentă: „Economie, deținuților! Economie!”, interzicându-ne
să ne atingem de bucatele rămase de la micul dejun, din eternele lor pricini
casnice, gen rațe, porci, gâște, adică fii, bunici și nepoți, purtând ranchiune
cât se poate de explicite oricărui angajat, dacă acesta s-ar fi încumetat – „Vi
se pare că vorbim la pereți?” – să treacă peste cuvântul lor. Iar dacă reușea, în
cel mult o lună, era concediat. Așa că trebuia să fiu vigilent.
Le-am mâncat pe drum, în tramvaiul burdușit cu
elevi tatuați și pensionari curioși, ce se hurduca la fiecare îmbinare a
șinelor. În tot timpul cât a durat întoarcerea spre casă, am cumpănit la cele
petrecute azi-noapte. Dar în afară de oareșicare flashuri derizorii și-o brumă
de reproduceri fluctuante ale unor spaime și premoniții ancestrale, n-am
obținut mare brânză din reminiscențele mnezice ale unui recepționer mahmur. Totuși
nu orbisem și izbutii să disting, din furnicarul atelierelor de confecții și al
birturilor fanate ce împânzeau bulevardul, siluetele cocârjate ale unor zombi, abătuți
și abulici, cu obrajii scorojiți, cu orbitele oculare – antene parabolice
defecte – vidate de conținut, ce se speteau să-și rotunjească norma de
producție și pe cea de consum, indiferenți la incantațiile plicticoase țâșnite prin
cupolele în solzi arămii ale Catedralei Sfintei Treimi, pe lângă care, în
scârțâitul macazului, am cotit-o spre periferie. Doar că, -n pofida teologhisirii
lor, formulele magice ale sacerdoților în loc să decoleze spre cer, se
rostogoleau, vălătuci de sârmă ghimpată pe gardurile lagărului de concentrare
al SuperStiției, de-a lungul turlelor împestrițate cu portrete de eroi și
ferestruici înguste, peste bieții muritori de rând, care – actori profesioniști
sau cabotini, conștiincioși sau simpli circari, onești până-n pânzele albe sau corupți
până-n măduvă, cu pomelnicele-n desagă, dar duhnind a ocări, tandri sau brutali,
toleranți sau cu antipatii solide – sperau c-o să li se amâne procesul, bárem până la Crăciun. GHINION.
Eu, unul, supraviețuisem și mă admiram pentru
asta, deși infirmitățile cârtitoare ale asteniei nu erau deloc lesne de
convertit, pretinzând, din partea mea, încă o gustare și un nou pui de somn. Și,
ca să nu irosesc minute prețioase, de cum m-am descălțat, m-am apucat de
treabă: haleală, un pic de teveu, iar apoi am mânat, cufundat în textura
luxuriantă a viselor, porcii la jir: și iată-mă sărind de la mii de metri
altitudine, delectându-mă cu adrenalina plonjării în gol până la limita maximă,
prevăzută în dosarul cu documente ce-mi zbură printre degete, la care mai
puteam deschide parașuta, „Agentul secret Aptér, la ordinele dumneavoastră. Scuze.
Barza către Cuib... Comunică!”, „Anihilează
bazele inamice!”, „Recepționat”, rulând în derivă spre locuința unui camarad de
arme ce-mi întinsese o capcană, și anume îmi demontă piciorul drept, deșurubându-l
din rotulă, în consecință, pribeag pe străzi... boschetarii aciuați prin
preajma sediului PNȚCD îmi șterpelesc pătura și salteaua, după care – la unison,
ca-ntr-un cor de băieței în seara gregoriană de Ajun – se fac că plouă, spre
disperarea răbdării subconștiente năpădite de intențiile suicidare ce, ca un
șarpe prin iarbă foșnind, mi-au împărtășit telepatic cheia descifrării acestui
obsedant tablou abisal – Mamițica îmi
făcuse farmece.
Coropișnița nu iartă, eu o neglijasem total, însă
răzbunarea orfanului e cumplită, trece dincolo de barierele de borangic ale
artei, ucide bobocul în găoace, profanează cimitirele, otrăvește puțurile, maculează
curcubeul, jefuiește azilurile de bătrâni, ți se pișă-n glastrele cu orhidee Shenzhen,
îți asezonează piscina cu crabi-păianjen japonezi, îți dezumflă sufleul de
căpșuni, îți sapă groapa, te leagă fedeleș, p-ormă face striptease și-ți ia maul
cu miasma de la subsuori, RĂMÂI STANĂ DE PIATRĂ, iubite cititorule, după cum
urmează: peste patru’ș’unu de
ore, camera 103, clienta e la o întrunire de afaceri, efracția e un concept desuet, geamantanul ei stă într-un colț – bebeluș
înțărcat prematur, îl lovesc cu șpițul, plesnește ca o păstaie, șlițul meu bombat
îngăduie cabanosului garnisit cu pătrunjel să-și elibereze tacticos excesul de
grăsime pe bustierele, chiloțeii, sutienele cu push-up și dresurile dantelate puse
acum la dospit, înăbușind un geamăt de satisfacție, când trag fermoarul, în sucul
lipicios al unui gasteropod, pe spinarea căruia protagonistul își răsucește
trupul, coborând până-n spatele pupitrului din antreu, unde, pe-un scaun
ergonomic, cu omoplații bine înfipți în speteaza cu tetieră și suport lombar, se
învârte ferice, mângâindu-și sfârcurile întărite și coițele ce par să i se tumefieze
din nou.
(Foto © flickr.com, sarahlouisevisa2066)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu