Dimineață, de vreme ce oltenii din 120 se cărăbăniseră
înainte de schimbarea turei, iar camerista spune frecvent că dacă adună rahatul
după patru, poa’ să-l adune și
după cinci, m-am teleportat, cu lentoarea unui ursuleț Koala îndopat cu frunze
de eucalipt, pân-am dat cu bărbia în tocul ultimei uși de la etajul doi.
Nimerisem ținta. Am împuns-o ca un berbec, am trecut prin fața unei oglinzi în
care am văzut ceea ce văzusem la Revelion, și – de-a bușilea, iar apoi în cur,
pe gresia cabinei de duș – am bâjbâit molatic după robinetul de apă rece. Când
m-am dezmeticit eram în costumul lui Adam, tolănit pe mochetă, cu tulumba
sculată. Știind că dintr-o clipă-n alta putea s-apară tanti Carmen, cu mopurile
șiroind de zoaie, m-am acoperit imediat cu ce găsii la îndemână. Sau poate nu: știam
că lua anticoncepționale, însă prudența inocentului adolescent n-are a face cu
erotismul unui drac de muiere. Și de vină erau porumbeii neobrăzați de pe
pervaz, ce se scărmănau între ei, ciufulindu-și penele ca-n bătaia cu perne la
care visam din liceu, în care am pistonat oniric pe șoldul durduliu al fostei
mele profesoare de franceză, pân-am văzut cât e ceasul și am simțit un iz
pregnant de levănțică. Era de la pastilele mov pe care camerista le strecura în
rezervorul aspiratorului cu aburi. M-am îmbrăcat ca la armată și am zbughit-o
pe treptele spiralate, asemeni unui melc turbat în cochilia sa – Halal peisaj
donjuanesc!
Am suportat cu stoicism terapiile de recuperare:
două cafele, o carafă de limonadă cu infuzie de ghimbir și cotoare de mentă din
care explodaseră mici rădăcini, precum și câteva firimituri de telemea și șuncă
presată, pe care lacheul de serviciu mi le făcuse pachet și mi le plasă
strategic în buzunarul din interiorul sacoului. Chiar dacă șefele nu-și arătaseră
mutrele, zgârcenia lor era omniprezentă: „Economie, deținuților! Economie!”,
interzicându-ne să ne atingem de bucatele rămase de la micul dejun, din
eternele lor pricini casnice, gen rațe, porci, gâște, adică fii, bunici și nepoți,
purtând ranchiune cât se poate de explicite oricărui angajat, în caz că acesta
s-ar fi încumetat – „Vi se pare că vorbim la pereți?” – să treacă peste cuvântul
lor. Iar dacă reușea, în cel mult o lună era concediat. Așa că trebuia să fiu
vigilent.
Le-am mâncat pe drum, în tramvaiul burdușit cu
elevi tatuați și pensionari curioși, ce se hurduca la fiecare îmbinare a șinelor.
În tot timpul cât a durat întoarcerea spre casă, am cumpănit la cele petrecute
azi-noapte. Dar în afară de oareșicare flashuri derizorii și-o brumă de
reproduceri fluctuante ale unor spaime și premoniții ancestrale, n-am obținut
mare brânză din reminiscențele mnezice ale unui recepționer mahmur. Totuși nu
orbisem și izbutii să disting, din furnicarul atelierelor de confecții și al
birturilor fanate ce împânzeau bulevardul, siluetele cocârjate ale unor zombi,
abătuți și abulici, cu obrajii scorojiți, cu orbitele oculare – antene
parabolice defecte – vidate de conținut, ce se speteau să-și rotunjească norma
de producție și pe cea de consum, indiferenți la incantațiile plicticoase țâșnite
prin cupolele în solzi arămii ale Catedralei Sfintei Treimi, pe lângă care, în
scârțâitul macazului, am cotit-o către periferie. Doar că, -n pofida
teologhisirii lor, formulele magice ale sacerdoților în loc să decoleze spre
cer, se rostogoleau, vălătuci de sârmă ghimpată pe gardurile lagărului de
concentrare al SuperStiției, de-a lungul turlelor împestrițate cu portrete de
eroi și ferestruici înguste, peste bieții muritori de rând, care – actori profesioniști
sau cabotini, conștiincioși sau simpli circari, onești până-n pânzele albe sau
corupți până-n măduvă, cu pomelnicele-n desagă, dar duhnind a ocări, tandri sau
brutali, toleranți sau cu antipatii solide – sperau c-o să li se amâne
procesul, bárem până la Crăciun.
GHINION.
Eu, unul, supraviețuisem și mă „admiram” pentru
asta, deși infirmitățile cârtitoare ale asteniei nu erau lesne de îmblânzit,
pretinzând, din partea mea, încă o gustare și un nou pui de somn. Și, ca să nu
irosesc minute prețioase, de cum m-am descălțat, m-am apucat de treabă: haleală,
un pic de teveu, apoi am mânat, cufundat în textura luxuriantă a viselor,
porcii la jir: și iată-mă sărind de la mii de metri altitudine, delectându-mă
cu adrenalina plonjării în gol până la limita maximă, prevăzută în dosarul cu
documente ce-mi zbură printre degete, la care mai puteam deschide parașuta,
„Agentul secret Aptér, la ordinele dumneavoastră. Scuze. Barza către Cuib...
Comunică!”, „Anihilează bazele inamice!”, „Recepționat”, rulând în derivă spre
locuința unui camarad de arme ce-mi întinsese o capcană, și anume îmi demontă
piciorul drept, deșurubându-l din rotulă, în consecință, pribeag pe străzi...
boschetarii aciuați prin preajma sediului PNȚCD îmi șterpelesc pătura și
salteaua, după care – la unison, ca-ntr-un cor de băieței în seara gregoriană
de Ajun – se fac că plouă, spre jalea subconștientului năpădit de intenții
suicidare ce, ca un șarpe prin iarbă foșnind, mi-au împărtășit telepatic cheia
descifrării acestui obsedant tablou abisal – Mamițica îmi făcuse farmece.
Coropișnița nu iartă, eu o neglijasem total, însă
răzbunarea orfanului e cumplită, trece dincolo de barierele de borangic ale
artei, ucide bobocul în găoace, profanează cimitirele, otrăvește puțurile,
maculează curcubeul, jefuiește azilurile de bătrâni, ți se pișă-n glastrele cu
orhidee Shenzhen, îți asezonează piscina cu crabi-păianjen japonezi, îți
dezumflă sufleul de căpșuni, îți sapă groapa, te leagă fedeleș, p-ormă face
striptease și-ți ia maul cu miasma de la subsuori, RĂMÂI STANĂ DE PIATRĂ,
iubite cititorule, după cum urmează: peste patru’ș’unu de ore, camera 103, clienta a fost reținută
la o întrunire de afaceri, efracția e
un concept desuet, geamantanul ei stă într-un colț, bebeluș înțărcat prematur, îl
lovesc cu șpițul, plesnește ca o păstaie, șlițul meu bombat îngăduie
cabanosului garnisit cu pătrunjel să-și elibereze tacticos excesul de grăsime
pe bustierele, chiloțeii, sutienele cu push-up și dresurile dantelate puse acum
la dospit, înăbușind un geamăt de satisfacție, când trag fermoarul, în sucul
lipicios al unui gasteropod, pe spinarea căruia protagonistul își răsucește
trupul, coborând până-n spatele pupitrului din antreu, unde, pe-un scaun
ergonomic, cu omoplații înfipți în speteaza cu tetieră și suport lombar, se învârte
ferice, mângâindu-și sfârcurile întărite și coițele ce par să i se tumefieze
din nou.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu