În ultimul său an de Seminar, profesorul de filosofie îl însărcinase cu un
referat la Opera lui Camus. Țin bine
minte: îi adusesem cărțile, colecția BPT,
împrumutate de la Biblioteca Județeană; el era de lângă Sebiș și n-avea viză de
flotant, dar insista la telefon să cer volume de Camus – nu cumva să stâlcesc numele și să primesc altceva.
Evident că nu s-a pus să le citească, referatul trebuia predat a doua zi. A
răsfoit prefața și a extras (corespunzător exigențelor instrucției teologice) imperfecțiunile
existențialismului absurd al laureatului premiului Nobel: puricele își neagă Ziditorul (constatând, datorită excitabilității
și conductibilității neuronilor săi păroși, că e mai grozav ca El), Iisus este
Everestul, Duhul Sfânt, șerpașul, Scriptura, regiunea securizată în care se
cuvine să campăm, iar literatura artistică un simulacru de mâna a treia, cu
literați puerili ce mimează o transcendență mundană, care, dac-ar vedea dincolo
de catapeteasmă, s-ar opri din mâzgălit (în cazul în care n-ar deveni
apologeți) și s-ar pocăi.
Mă rog, a făcut-o-n pripă, nu i se poate imputa chiar tot. Având în spate
un sobor de patrologi și exegeți, ziarele și revistele de scandal nu-l mai
puteau captiva. Când Arsenie Papacioc prorocește retrospectiv, în potpuriul de
reflecții ce caracterizează o droaie de părinți cu viață sfântă, (parafrazez)
că Nietzsche ar fi fost un câștig enorm pentru Creștinism, dacă nu l-ar fi luat
dracul în primire, când zeloții văd
în Cioran un elogios menestrel al Mișcării Legionare și, implicit, un febril
închinător la moaștele lui Zelea Codreanu, când Mircea Eliade, departe de-a fi un
condeier decent, frunzărit înainte de Bacalaureat, e doar un lunatic posedat de
zeițe indiene... N-ARE CUM SĂ REZISTE.
Ostaș în unul dintre numeroasele plutoane ale Bisericii, putea să zică ce voia, dar să aibă grijă ce zice! Răsuflarea rece a strămoșilor îi fulgera în
cerbice. Veridicitatea pe care i-o inspirau era ca o sobă ce dogorește, în
jurul căreia își depăna, avorton lucid, amintirile pe care ar fi vrut să le aibă
– nu să i se spună (capitol... verset...) ce,
cum și câte a avut. Tirania netăgăduitelor monomanii ale celor de odinioară
înăbușă indiscreția celor născuți la
ultima răscoală.
Un text bun nu se termină cu punctul/cu alt semn de punctuație de la final,
energia lui reverberând și după ce ți se pune capacul pe copârșeu. Nu poți să
ți-o smulgi din memoria inimii nici aici, nici în ailaltă lume. Beletristicizată
sau nu, substanța oricărei scrieri se îndreptează, ca rugăciunea psalmistului, înaintea
Distinsului Critic. Oglindă a lui Dumnezeu, autorii au aceleași însușiri ale chipului. De ce un Voltaire ar fi mai
greu de crezut decât un Macarie Egipteanul? De ce fraza „Dacă Dumnezeu n-ar
exista, ar fi necesar să-l inventăm” e mai nedemnă decât „Domnul este infinit
și nu poate fi cuprins cu mintea”?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu