În ultimul său an de Seminar, profesorul de Filosofie îl însărcinase cu un
referat la Opera lui Camus. Țin bine
minte: îi adusesem cărțile, colecția BPT,
împrumutate de la Biblioteca Județeană; el era de lângă Sebiș și n-avea viză de
flotant, dar insista la telefon să cer volume de Camus – nu cumva să stâlcesc numele și să primesc altceva.
Evident că nu s-a pus să le citească, referatul trebuia predat a doua zi. A
răsfoit prefața și a extras (corespunzător exigențelor instrucției teologice) imperfecțiunile
existențialismului absurd al laureatului premiului Nobel: puricele își neagă Ziditorul (constatând, datorită excitabilității și
conductibilității neuronilor săi păroși, că e mai grozav ca El), Iisus este
Everestul, Duhul Sfânt, șerpașul, Scriptura, regiunea securizată în care se
cuvine să campăm, iar literatura artistică un simulacru de mâna a treia, cu
literați puerili ce mimează o transcendență mundană, care, dac-ar vedea dincolo
de catapeteasmă, s-ar opri din mâzgălit (în cazul în care n-ar deveni apologeți)
și s-ar pocăi.
Mă rog, a făcut-o-n pripă, nu i se poate imputa chiar tot. Având în spate
un sobor de patrologi și exegeți, ziarele și revistele de scandal nu-l mai
puteau captiva. Când Arsenie Papacioc prorocește retrospectiv, în potpuriul de
reflecții ce caracterizează o droaie de părinți cu viață sfântă, (parafrazez) că
Nietzsche ar fi fost un câștig enorm pentru Creștinism, dacă nu l-ar fi luat dracul în primire, când zeloții văd în Cioran un elogios
menestrel al Mișcării Legionare și, implicit, un febril închinător la moaștele
lui Zelea Codreanu, când Mircea Eliade, departe de-a fi un condeier decent,
frunzărit înainte de Bacalaureat, e doar un lunatic posedat de zeițe indiene..., N-ARE CUM SĂ REZISTE.
Ostaș în unul dintre numeroasele plutoane ale Bisericii, putea să zică ce voia, dar să aibă grijă ce zice! Răsuflarea rece a strămoșilor îi fulgera în
cerbice. Veridicitatea pe care i-o inspirau era ca o sobă ce dogorește, în
jurul căreia își depăna, avorton lucid, amintirile pe care ar fi vrut să le aibă
– nu să i se spună (capitol... verset...) ce,
cum și câte a avut. Tirania netăgăduitelor monomanii ale celor de odinioară
înăbușă indiscreția celor născuți la
ultima răscoală.
Un text bun nu se termină cu punctul (ori c-un alt semn de punctuație) de
la final, energia lui reverberând și după ce ți se pune capacul pe copârșeu. Nu
poți să ți-o smulgi din memoria inimii nici aici, nici în ailaltă lume. Beletristicizată
sau nu, substanța oricărei scrieri se îndreptează, ca rugăciunea psalmistului, înaintea
Distinsului Critic. Oglinzi ale lui Dumnezeu, autorii au aceleași însușiri ale chipului. De ce un Voltaire ar fi mai
greu de crezut decât un Macarie Egipteanul? De ce fraza „Dacă Dumnezeu n-ar
exista, ar fi necesar să-l inventăm” e mai nedemnă decât „Domnul este infinit și
nu poate fi cuprins cu mintea”?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu