Era ca-n poezia aia a lui Mușina, unde, de la
caniculă, asfaltul mai înghițea câte-un pensionar, hainele dogoreau, se ofileau
mușcatele-n ferestre, se topeau scaunele în troleibuze, se lichefiau anvelopele,
copacii se incendiau singuri, ca privirile sașii ale concubinilor încârligați
prin pășuni, cu sânziene în păr..., însă renunț de teamă să nu pârjolesc
căpițele de fân, șurile cu cereale sau, printre vitralii sfărâmate, plafonul
lăcașului de cult, țăranii pe ulițe, li se prăpădesc orătăniile, se convertesc naibii
la agnostici, din moftul unui scriitor cu caș la gură, cu tricoul încleiat în
piele, scârbit să-i tot asculte pe soții Stănescu cum îi stropșesc în urechi
integrame orale, pe care e silit să le rezolve în grabă, nepăsându-i că gipanul
părăsise autostrada și se îndrepta spre hotel, cu o „imperceptibilă defecțiune
la pompa de injecție, ...de la Timișoara, ...un turneu național, ...suntem în
concediu, am zis să profităm de ocazie”, luându-i cu ei pe Coco, pe Max și pe Daisy,
animalele lor de companie, „Nu că-s drăguți?”, în cuști de metal, cu carpete de
unică folosință și boluri pentru hrană, și o rampă telescopică pe care, pășind
într-un melanj de insolență și răsfăț, au debarcat din Range Rover, în adorația
stăpânilor cu rucsacuri pe umăr și ochelari polarizați pe creștetul capului.
─ Să trăiți, dom’ director!
─ Bine ați venit!
─ Un trafic, nene – ștergându-și cu dosul mâinii
sudoarea – de neimaginat. Se lucra pe ambele benzi: bară la bară, fum de
smoală, damfuri de gudron, utilaje încinse, ici-colo câte-un parapet lipsă, ai
noștri, la bustul gol, doar cu veste reflectorizante și căști de protecție,
ceva de speriat. Și nu de mult o inauguraseră.
─ Au fușerit-o. Se apropiau alegerile.
─ Aaa!
─ Nici după aderarea la UE n-am scăpat de
blestemul meșterului Manole? La noi se-ncepe, dar de terminat...
─ Așa-i! giugiulindu-l pe Coco, în timp ce Ianuș,
ieșind de la bucătărie, îmi dete de-nțeles c-ar fi cazul să-i supun
interogatoriului standard.
─ Și cu copilașii?... – flatându-i, printr-o apreciere simulată,
potăile.
─ Chiar voiam să discutăm cu dumneavoastră,
interveni soția. Sunt curați, au vaccinurile la zi, și nu-s gălăgioși... Daisy,
cum facem noi când tre’ să
mergem la nani? – bichonul își duce lăbuța la sprânceană. Bravo! Dovlecelu’ lui mama... Îs cuminți. Avem și păturele
igienice, nu murdărim nimic (Le utilizează și ea?), și se ușurează la oliță (Mă
dă-te dracu!), deși o plimbare înainte de culcare e de-ajuns.
─ Absolut firesc! abținându-mă să nu pufnesc în
râs.
─ Și latră numai dacă simt vreun pericol.
─ Cum ar fi suprataxa de 75 de lei?
─ Pentru fiecare animăluț?
─ Exact.
─ Exagerat! subțiindu-și glasul. Nu putem trata cu
managerul?
─ Adineauri am vorbit cu dânsul. E alergic. De-abia
l-am convins să accepte.
─ Da’ n-o să simțiți că-i aveți aici. Îs dresați!
─ Hai potolește-te. O să doarmă-n portbagaj, spuse
bărbatul.
─ Pe zăpușeala asta? Să-mi scheaune ca data
trecută? Ți se sfâșia inima... – ochindu-mă printre genele-i rimelate. Eram în
Szeged, cazați la o casă de oaspeți...
─ Calmează-te! Tre’ s-audă și el? Le dau un somnifer, las geamul
deschis, băiatul o s-arunce din când în când un ochi la... Nu?
─ Pe la trei dau stingerea.
─ Vezi, Nelule, ce ți-am zis!?
─ Stai dragă liniștită! Nu-i răpește nimeni.
─ Și dac-o să viseze urât?
─ Le dau două somnifere! E bine?
─ Ei, nu te ambala. Ziceam și eu...
─ Rămâne? căutând un licăr de optimism pe figura
lor.
─ Rămâne! – erau complet debusolați.
Istoria își replăsmuiește fazele clasice: clienții
sunt la adăpost de țânțari, unii se răcoresc sub duș, recepționerul, ferindu-se
de camera de supraveghere, în baia de serviciu, își face o labă, fumează un
joint, elementele abstracte se pun cap la cap, e în largul lui, țărmul Mării Egee,
pescărușii îi înhață sardinele mălăieșe, prăjite-n ulei de palmier, din conul
de carton. El – placid ca o echinodermă – își soarbe cocktailul din vodcă,
pomelo și tangerine cu paiul, în depărtări incandescente bungalourile
abandonate ard mocnit, transformându-se în cărbunii unui grătar de proporții
gargantuești, din care să se înfrupte toți liderii de stânga și de dreapta și
să se distreze copios, cu scobitorile între dinți și șervețelele soioase la
gât, după ce li se instalează în timpane ideea că Service-ul cu care Ion
Stănescu, posesor al... număr de înmatriculare..., luase deja legătura trimisese
echipa de tractare, proprietarul autoturismului fiind prea istovit ca să
conducă și prea umflat la pipotă ca să-i mai pese de cheia vârâtă în contact și
de răsplata oferită depanatorului cu salopetă albastră, care – într-un dialect
sec, deprins în turele interminabile, răzbutonând elevatorul cu patru coloane
și examinând aparentele scurgeri de fluide și stadiile de deteriorare și
optimizare ale componentelor mecanice – mi-a spus că mâine la prânz „o înapoiază”.
Pe cine credea că păcălește? Pe mine? Nicidecum. Poate
pe... Vai!, făcându-mă c-am uitat, ăștia cât pe ce să-și piardă cunoștința, după
ce-au erupt în cereri de demisie și invocări ale Precistei... „Mai bine ne duceam
la Intercontinental”. „Mai bine ți-ai închide fleanca!”. Precis zăbovește prin
vreo cârciumă, „investind” în păcănele și bilete de bingo, estimările contabile
nu se compară cu revelațiile etilice din garaj, promisiunile se dăruiesc la Florii,
și se îndeplinesc la Bobotează.
Văd ca prin sită, în lumina chioară a magaziei,
cutiuțe vrăfuite de săpun și bidoane de Rivex, mă ridic năuc, îmi închei
pantalonii, tocmai ce m-am trezit. Mă întremez gradual – laitmotivul unui
somnambul notoriu. Toropeala făcuse ravagii – Doamne, ce coșmar! Dar când să
urc în vestibulul cu geamlâc, privind afară, un fior îmi străbătut șira
spinării, înfiletându-mi tălpile în parchet. Cu maxilarele încleștate, am îngânat
doar atât: „Roverul!!!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu