„Viața înseamnă să te bucuri de
darul de a respira; moartea, a fi
privat de acest dar” – Ambrozie al Mediolanului
Dimineață, în drum spre facultate, rostesc cu buzele întredeschise
pomelnicul celor pe care îi cunosc. Citisem undeva că, pentru iubirea nestrămutată
față de aproapele, un popă dipsoman fusese scutit de penitența ce urma, conform
canoanelor, să-i fie aplicată. Iar asta, deoarece – în demersul lui exhaustiv,
ce dura aproximativ trei ore, făcându-i pe enoriași să creadă că picotește în
altar – îi pomenea la proscomidie pe toți oamenii despre care avea habar, de la
Adam până la el.
Eu, pe trotuar. Nici moțăind, nici sută la sută lucid. Trecătorii își
ardeau neuronii cu chestiuni... la fel de grave.
Mă rugam și pentru ei. Un camionagiu nu-mi dă prioritate la trecerea de
pietoni. Îl bag creștinește în mă-sa, chiar dacă nu mă aude: „Așa să-ți ajute
Dumnezeu”, trăgându-mi până-n bărbie fermoarul de la geacă; și dau binețe băbuțelor
din colț; dar nu le-ajut să treacă strada.
Cu mâinile-n buzunare și căștile pe urechi, ascultam liturghia de la
Vatoped. Buchisisem Dicționarul grec-român al Noului Testament și murmuram cuvinte
bizare, aidoma pensionarilor cazați prea devreme într-un azil de bătrâni. Puteam
să țin isonul, exersasem (autodidact consecvent) Glasul I și III. Trebuia doar să
mă aclimatizez notației bizantine... Mi se umflase pipota. În cazul în care
nu-mi alimentam constant vanitatea, riscam să nu mai găsesc pretexte de luptă.
Cu gândul la ea. Tocmai am aflat
că mă înșelase cu un alt bărbat. Dac-ar fi fost o altă femeie, nu era bai. (Un copil poa’ să aibă două mame, însă nu doi tați. O știe toată lumea. Biblia nu ne dă explicații. Sofismele
ei sunt plăpânde. Se transmit ereditar...) O făcuse cu mult timp înainte să ne
cunoaștem. Nu știu de ce sufăr retroactiv. Voiam să mă aștepte pe mine? să rămână
intactă până o defloram cu flerul meu de polițist spiritual? Să însemne că nu
suntem făcuți unul pentru celălalt sau aberez?
Mi se recomandă să învârt încă o dată roata norocului, să-i dau papucii și
să m-apuc de bătut mătănii, în speranța unei ibovnice cumsecade. Și totuși de
ce mă doare? N-am de ce s-o incriminez.
Dragostea e veșnică, iar când o practici intri fără să vrei în
eternitatea Ei (care circumscrie vremelniciile noastre temporale). Acolo, întru înălțimile imparțiale..., vrei ca cel de lângă
tine să fi avut aceeași panoramă, înainte de-a fi călcat în străchini. (Trezitu-te-ai
dintr-un vis atât de suculent?) Precum
Hristos s-a dat pe cruce (nu cu țârâita, ci în totalitate), așa și tu te dăruiești,
scufundat în acvariul sirenelor sau cu grumazul sub ghilotina amiciției, după
ce te ciupește săgeata lui Cupidon.
Simt c-am pierdut noima, că mă induc în eroare. Gelozia m-a luat în stăpânire
și mă tem de ceva ce poate că nici nu există. Îmi creez propria fatalitate și
p-ormă îmi blamez semenii. Armătura disonantă a oricărei fuziuni ce vrea să
se-nfiripe este „înfiptă” perfect în fluxul nervos; îmi curge prin vene, mi se elimină
prin pori, îmi sculptează faciesul.
Un gușter ce-și încălzește fluidele în soarele orgoliilor sale. Trebuie
doar să mă uit în oglindă și să-i spun celui care mă privește: Tu ești de vină!
Păi n-afirmase Apostolul Pavel că Iubirea
îndelung rabdă..., că ea niciodată
n-o să piară...? – 1 Corinteni, cap.
13.
Însă când va veni... i r e f u t a
b i l va fi prea târziu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu