„Viața înseamnă să te bucuri de
darul de a respira; moartea, a fi
privat de acest dar” – Ambrozie al Mediolanului
Dimineață, în drum spre facultate, rostesc cu buzele întredeschise
pomelnicul celor pe care îi cunosc. Citisem undeva că, pentru iubirea
nestrămutată față de aproapele, un popă dipsoman fusese scutit de penitența ce
urma, conform canoanelor, să-i fie aplicată. Iar asta, deoarece – în demersul
lui exhaustiv, ce dura aproximativ trei ore, făcându-i pe enoriași să creadă că
picotește în altar – îi pomenea la proscomidie pe toți oamenii despre care avea
habar, de la Adam până la el.
Eu, pe trotuar. Nici moțăind, nici sută la sută lucid. Trecătorii își
ardeau neuronii cu chestiuni... la fel de grave.
Eu mă rugam și pentru ei. Un camionagiu nu-mi dă prioritate la trecerea de
pietoni. Îl bag creștinește în mă-sa, chiar dacă nu mă aude: „Așa să-ți ajute
Dumnezeu”, trăgându-mi până-n bărbie fermoarul de la geacă; și dau binețe
băbuțelor din colț; dar nu le-ajut să treacă strada.
Cu mâinile-n buzunare și căștile pe urechi, ascultam liturghia de la
Vatoped. Buchisisem Dicționarul grec-român al Noului Testament și murmuram cuvinte
bizare, aidoma pensionarilor cazați prea devreme într-un azil de bătrâni. Puteam
să țin isonul, exersasem (autodidact consecvent) Glasul I și III. Trebuia doar să
mă aclimatizez notației bizantine... Mi se umflase pipota. În cazul în care
nu-mi alimentam constant vanitatea, riscam să nu mai găsesc pretexte de luptă.
Cu gândul la ea. Tocmai am aflat
că mă înșelase cu un alt bărbat. Dac-ar fi fost o altă femeie, nu era bai. (Un copil poa’ să aibă două mame, însă nu doi tați. O știe toată lumea. Biblia nu ne dă explicații. Sofismele
ei sunt plăpânde. Se transmit ereditar...) O făcuse cu mult timp înainte să ne
cunoaștem. Nu știu de ce sufăr retroactiv. Dar ce voiam, să mă aștepte pe mine?
să rămână intactă până o defloram cu flerul meu de polițist de suflete? Să
însemne că nu suntem făcuți unul pentru celălalt... sau aberez?
Mi se recomandă să învârt încă o dată roata norocului, să-i dau papucii și
să m-apuc de bătut mătănii, în speranța unei ibovnice cumsecade. Și totuși de
ce mă doare? N-am de ce s-o incriminez.
Fiindcă Dragostea e veșnică, iar
când o practici intri fără să vrei în
eternitatea Ei, care circumscrie vremelniciile noastre temporale. De-acolo vezi din înălțimi imparțiale, și vrei ca cel de
lângă tine să fi avut aceeași panoramă înainte de-a fi călcat în străchini.
(Trezitu-te-ai dintr-un vis atât de... suculent?) Pentru că așa cum Hristos s-a
dat pe cruce, nu cu țârâita, ci în totalitate, așa, și tu, te dăruiești, scufundat
în acvariul sirenelor sau cu grumazul sub ghilotina amiciției, după ce te
ciupește săgeata lui Cupidon.
Simt c-am pierdut noima, că mă induc în eroare. Gelozia m-a luat în
stăpânire și mă tem de ceva ce poate că nici nu există. Îmi creez propria
fatalitate și p-ormă îmi blamez semenii. Armătura disonantă a oricărei fuziuni ce
vrea să se-nfiripe este „înfiptă” perfect în fluxul nervos; îmi curge prin
vene, mi se elimină prin pori, îmi sculptează fizionomia.
Un gușter ce-și încălzește fluidele în soarele orgoliilor sale. Trebuie
doar să mă uit în oglindă și să-i spun celui care mă privește: Tu ești de vină!
Păi n-afirmase Apostolul Pavel că Iubirea
îndelung rabdă..., că ea niciodată
n-o să piară...? – 1 Corinteni, cap.
13.
Însă când va veni... i r e f u t a
b i l va fi prea târziu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu