Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

23.

Mă rugam și mi-a venit să întreb: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți? Bine. Dar trecând peste complexitatea lui ca pe mine însumi, oare Dumnezeu ne-a iubit sau ne iubește ca pe sine însuși? Dacă da, înseamnă că noi (celor care ni se cere) suntem niște minihristoși (după har), gata (oricând) să ne dăruim celorlalți (minihristoși), așa cum El s-a dăruit, în zilele lui Ponțiu Pilat, întregii omeniri. Doar că El era (și este) mare și tare, iară noi, simple creaturi ce se țin de mână mai mult din groaza de a nu muri singure, decât din fiorul de a se prăpădi pentru propășirea altora.

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

22.

În vreme ce ascultam o înregistrare cu părintele Constantin Galeriu: „Și iartă nouă datoriile noastre, precum și noi am iertat datornicilor noștri” (Matei 6, 12)

 

Să ne condiționeze Dumnezeu? Așa cum noi am iertat celor care ne-au fost datori, la fel să ierți și Tu datoriile noastre? Dacă noi – puțin, și Tu – puțin? Dacă noi – mult, și Tu – mult? Dacă noi am iertat doar cu gura, iar în suflet ioc, tot așa și Tu? Prin aceste cuvinte nu ne arătăm noi drepți (fiindcă am făcut ceea ce trebuia), și, -n realitate, nici n-am început să iertăm? Să fie cuvintele Mântuitorului o chemare la smerenie? Să ni le vâre pe gât pentru că știe că nu putem mai mult? Și, tocmai fiindcă nu putem mai mult, se mulțumește El cu atâta? Dar noi ce simțim când, dând din aripi ca s-atingem firmamentul, vedem că, asemenea gâștelor domestice, n-am ajuns nici măcar în vârful căpițelor de fân?

Înțeleg că aceste vorbe sunt cheia rugăciunii domnești și că prin ele se face o oarecare cernere a candidaților la izbăvire, dar de ce e nevoie de o cernere? N-ar fi fost mai simplu să ne ierte, indiferent de cum iertat-am noi pre alții? Și să zicem că vom ajunge să facem întocmai și ni se va da să fim în Duh și-n Adevăr – ne vom mai putea considera îndreptățiți să revendicăm ceea ce-am cerut până atunci (adică iertarea datoriilor), când ne vom vedea făptura viciată, lutul din care am fost creați, noroiul plin de sânge dintre degete? Nu ne întoarcem astfel la o anumită învățătură a Bisericii care spune că suntem din cale-afară de păcătoși, nevrednici pentru acest „paradis terestru”, fiind nevoiți să ne denigrăm existența, dacă vrem ca la sfârșitul periplului pământesc să punem mâna pe un petic de nor din Împărăția Sfintei Treimi?

În caz că Biserica are dreptate, de ce vrea Dumnezeu să fim ca El (chit că suntem vai ș’amar de capu’ nost’), căci precum Dânsul ne iartă..., așa și noi să iertăm...? Se joacă Preaînaltul cu noi sau cineva ne-a tâlcuit greșit voia Lui?

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

21.

Mă spălam pe dinți și mi-am adus aminte de cuvintele părintelui Savatie Baștovoi. Interviurile Radio Reîntregirea. Convorbirea îmi parvenise (piratată, pe CD) prin mijlocirea unui amic din județul Alba: „Cel mai mare dar al nostru este ca Dumnezeu să ne dea un părinte duhovnicesc, care să ne nască în duh”.

Păi dacă-i așa, suntem pierduți în proporție de 80%. Să-mi spună cineva unde aș putea găsi un om care să mă „fete” și pe mine (fi’ndcă părintele vorbea despre duhul lui Hristos) în spiritul Lui? Unul care (întocmai ca vântul) să sufle unde-o vrea, iară noi (pentru că așa am fost concepuți) să auzim ce are de spus, dar să nu știm de unde vine și încotro o să se ducă (Ioan 3, 8). Și să nu-mi ziceți că-i întâlnim la tot pasul și că e nevoie doar de puțintică nădejde, fiindcă e cât se poate de departe de autenticul situațiilor cu care mă confrunt zilnic.

Adeseori ne forțăm să credem că ei sunt vocea lui Dumnezeu, ceea ce neagă realitatea „indiscutabilă” a faptelor. Tot așa, foarte bine, putem să ne încredințăm mântuirea oricărui individ convenabil, care „își dă girul” pentru sufletele noastre. Dar lucrul acesta nu schimbă adevărul despre ei, și anume că sunt o plăsmuire a intelectului (a sufletului?) ahtiat după all-inclusive-urile cerești (despre care am auzit fel și fel de povești ce n-au fost scrise sub ochii noștri), și suntem siguri că-s acolo și ne așteaptă.

Tot ieromonahul Baștovoi mai spune (nu-mi amintesc unde): că nu trebuie să ne transformăm duhovnicii în guru, ci să facem ascultare (de aceștia), însă cu smerenie.

Cuvintele lui sunt puse pe repeat de mintea-mi care vrea să ajungă la acea stare și, paralel, are grijă ca niciun strop din pasta mentolată pe care-o plimb în gură să nu-mi cadă pe tricou. Că e posibil ca sacerdoții (în special cei cărora ne spovedim) să cadă în păcat – tot ce se poate. Că dacă-mi murdăresc bluza, mai rămâne atâta apă pe pământ cât e nevoie să o spăl cu Dero și pe urmă s-o clătesc – categoric. Și atunci ce e de făcut?

Aparent, lucrurile ar trebui lăsate în bătaia vântului. Numai că omul prin care trece această suflare pe toate le judecă (deși el nu e judecat de niciunul) – 1 Corinteni 2, 15, și sunt obligat să întreb: Unde sunt drepții și căile lor ce strălucesc în același fel ca lumina, și care merg înainte și luminează (în întunericul vieții, n. m.) până la ivirea zilei? – (Proverbele, 4, 18, Septuaginta). Iar în caz că le-am găsit, nu-i la mintea cocoșului că atari persoane pot fi și ridicate în slava cerului, și afundate în mățăraia infernului, căci ele tot una bună o să știe și-o să urmeze – calea lui Dumnezeu? Așa că, să o lăsăm mai moale cu pericolul ispitirii reverendului întru cele înșelătoare, fiindcă n-are a face cu ceea ce aparține unui om duhovnicesc. Pentru că a fi în duhul Domnului înseamnă, nici mai mult, nici mai puțin, a avea mintea Lui – (1 Corinteni 2, 16). Și, conform drumului din cărămizi galbene al deducției, suntem nevoiți să ne întoarcem la prima variantă: Să lăsăm totul în plata duhului.

Așadar, să nu ne mai codim atâta când vine vorba să-i cumpărăm un veștmânt nou clericului, de ziua lui, să nu mai șovăim în a-i spune că are dreptate, dacă ceea ce-a zis a fost just, doar pentru că trebuie să avem grijă să nu-i dăm întâietate în fața tuturor celorlalți, din teama de a-l face să cadă în (mereu prezenta) slavă deșartă etc. Și viceversa: când dulapul îi este burdușit cu odăjdii, când câștigă cât doi-trei muncitori la un loc..., în cazul unei maculări târzii a etichetei sale de om infailibil – să nu pregetăm în a-i corecta inexactitățile. Și asta, pentru că Ioan 18, 22-23 și 1 Corinteni 11, 19 sunt valabile pentru toată lumea. Nimeni nu poate fi scutit de la alegerea grâului din neghină. Posibil, în plurivalența unor debili mintal; numai Dumnezeu știe cum să echilibreze balanța discernerii.

Sunt sigur că pentru unii expresiile Vorbește preotul... și Să nu-l contrazici pe părintele! sunt elementele lor verbale cele mai de preț. Doar că aceștia sunt cei care se smintesc cu ușurință când balonul de sticlă al becului se sfarmă sub talpa gingașă a păstorului. Dacă a greși e ceva normal pentru fiecare dintre noi (fie sfințenia starea de normalitate la care ni se cere să ajungem), ei nu intenționează să priceapă chestiunea aceasta și pictează o ditamai aurora boreală de jur împrejurul unei sutane. O imagine ce n-o să se dizolve câtă vreme ei vor avea grijă să o țină bine-nrămată. Mâine-poimâine o să caște gura și la lecțiile de balet, pe care (inexplicabil, dar cât se poate de realizabil) preacucernicul părinte le va preda (cu crucea la piept) de la amvon.

N-o fi dracul atât de negru pe cât se crede, dar nici părintele duhovnic atât de deștept.

 

(grecescul pneúma traduce ebraicul rûach, care, în ambele cazuri, înseamnă atât vânt, adiere, suflare, cât și duh, spirit și putere vitală.)

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

20.

„Pe tine, cea într-adevăr Născătoare de Dumnezeu, te mărim”

 

În versiunea revizuită și comentată de B. V. Anania a Noului Testament din ’95 găsesc o notă interesantă la versetul 25 al capitolului 1 din evanghelia după Matei: „Și nu a cunoscut-o (el, Iosif) până ce ea (Maria) L-a născut pe Fiul ei. Și I-au pus Acestuia numele Iisus”.

 

Redau nota:

 

„În limbajul biblic: a cunoaște (o femeie): a avea legături trupești (cu ea). Evanghelistul e preocupat aici numai de faptul că Iisus S-a născut din Fecioară (prin zămislirea de la Duhul Sfânt). Textul de față nu atestă în mod explicit pururea-fecioria Mariei, așa cum ea reiese din restul Evangheliilor și din tradiția Bisericii, dar nici nu o infirmă. Adverbul-prepoziție héos ꞊ până, până ce, până când, are și semnificația de continuitate, perpetuitate (Bailly). Verbul care o precede, ouk eginosken ꞊ n-a cunoscut-o (redat în limbile moderne prin perfectul compus), este în original la imperfectul durabil (Osty), adică exprimă o acțiune care nu se termină, care nu are un capăt. Compară pe héos de aici cu cel din 2 Rg 6, 23: [Micol] «n-a avut copii până în ziua morții ei»; Ps 109, 1: «Șezi de-a dreapta Mea până ce voi pune pe vrăjmașii Tăi așternut picioarelor Tale»; Mt 28, 20: «Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului»; Lc 2, 37: [Prorocița Ana] «văduvă până la optzeci și patru de ani». În toate cazurile, héos nu semnifică un capăt al acțiunii sau situației care-l angajează (că adică Micol ar fi avut copii după moarte, că Fiul n-ar mai fi șezut de-a dreapta Tatălui după înfrângerea vrăjmașilor, că Iisus n-ar mai fi cu apostolii după sfârșitul veacului, că Prorocița Ana s-ar fi recăsătorit după vârsta de 84 de ani), de unde rezultă fără echivoc că textul de față nu implică o legătură maritală între Iosif și Maria, nici înainte și nici după nașterea lui Iisus”.

Un alt pasaj delicat – din care diverse forțe creștin-protestante (și nu numai) încearcă să scoată ceea ce nu există (că, de vreme ce Moise a scos apă din piatră seacă, ei de ce n-ar face o minune?) – este cel din capitolul 2 din evanghelia după Ioan: „Și Iisus i-a zis: Ce ne privește, femeie, pe Mine și pe tine? Ceasul Meu încă n-a venit” (In 2, 4).

Pentru a înțelege mai bine ceea ce vreau să spun, redau traducerea lui D. Cornilescu: „Isus i-a răspuns: «Femeie, ce am a face Eu cu tine? Nu Mi-a venit încă ceasul»”. Din replica pe care o aplică Fiul lui Dumnezeu mamei Sale ar trebui să reiasă distanța de nedepășit dintre cei doi și (-n aplauzele fraților și surorilor de pretutindeni, care n-au de ce să ceară sprijinul unei simple femei, unui subiect dispensabil după utilizare, unui mijloc prin care Mai-Marele Cerurilor și-a atins scopul) atitudinea de respingere necondiționată pe care suntem obligați să o avem față de așa-zisul cult al sfinților și-ndeosebi (Haideți, să vă aud cum scrâșniți din dinți!) al Născătoarei de... (Să vă aud!) Dumnezeu. Nimic mai fals, după cum reiese tot din versiunea lui Anania.

E drept, literal s-ar traduce prin: „Ce este mie și ție?”, care – citez din comentariu – este un „semitism frecvent atât în Vechiul, cât și în Noul Testament, întrebare care, de obicei, întâmpină o intervenție inoportună. În cazul de față, ea e motivată prin sintagma următoare: «Ceasul Meu încă n-a venit»”. Cât despre cuvântul femeie, aruncat parcă din vârful limbii, citim că este o „adresare aparent ireverențioasă a unui fiu față de mama sa, dar familiară în limbaj ebraic. Iisus o folosește intenționat atât aici, cât și, mai târziu, pe cruce (In 19, 26) ca o rezonanță a textului din Fc 3, 15-20, dar cu semnificație duhovnicească; așa cum femeia Eva devine «mama tuturor celor vii», femeia Maria – «Eva cea nouă» – devine mama lui Mesia și, prin El, a tuturor viilor din împărăția lui Dumnezeu. Semnificația e atestată de faptul că Iisus (precum cel dintâi fiu din parabola celor doi fii, din Matei 21, 28-32, n. m.) ascultă rugămintea mamei Sale de a-Și începe aici și acum lungul șir al minunilor care-I adeveresc dumnezeirea”. Unde mai pui că într-o traducere, să spunem, la fel de liberă ca cea de mai sus, fragmentul din Ioan 2, 4 se poate traduce și prin: „Femeie, ce are de-a face asta (sau ăsta, lucrul acesta, faptul că nuntașii nu mai aveau vin) cu noi?”

În concluzie, putem să stăm liniștiți. Iisus n-a pocnit-o verbal pe cea a cărei feciorii și nașteri mai presus de cuvânt (împreună cu Patimile Domnului) au rămas ascunse prințului acestei lumi (Sfântul Ignatie Teoforul, ucenicul Evanghelistului Ioan și a Sfântului Apostol Petru), pe cea care a născut credința și bucuria (Sfântul Justin Martirul și Filosoful), pe cea care – spre deosebire de Eva, care a fugit de glasul Părintelui – a alergat la Dumnezeu (Tertulian), pe cea care a fost sieși și întregului neam omenesc pricina mântuirii (Sfântul Irineu de Lyon), pe cea pe care Clement Alexandrinul, ca mulți alții, o numește Biserică.

Nici vorbă de așa ceva. El a făcut ceea ce trebuia să se facă, pentru ca oile să se separe de capre.

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

19.

Așa este!

 

„Și a fost că pe când spunea El acestea, o femeie din mulțime, ridicându-și glasul, I-a zis: Fericit este pântecele care Te-a purtat și pieptul la care ai supt! Iar El a zis: Într’adevăr (versiunea Anania), Așa este (varianta Sinodală), fericiți sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu și-l păzesc” (Luca 11, 27-28), referindu-se evident la Maica Sa, cea care (vezi Luca 1, 38) a făcut ascultare de cuvintele Domnului, dar și la toți cei care, preluând exemplul Născătoarei, vor fi făcând așijderea.

N-am zis-o eu, nici măcar alții mai breji ca mine. A spus-o Însuși Mântuitorul nostru: Născătoarea de Dumnezeu a fost, este și va fi fericită, în sensul că se bucură de starea în care se află – de a fi născut pe Fiul lui Dumnezeu și de a fi apreciată pentru ceea ce a făcut. Nici nu avea cum să fie altfel: „Cuvintele pe care vi le spun, duh sunt și viață sunt” (Ioan 6, 63). Doar pentru câțiva tejghetari într-ale teologiei, lucrurile puteau să stea altcumva.

Par exemple, promițătorul Dumitru Cornilescu, care șterge cu buretele consimțirea preamăririi Maicii Domnului (pentru că era avid de periclitarea liniei bisericești „clasice”) și traduce pasajul prin funambulescul: „Ferice mai degrabă de ceice (sic!) ascultă Cuvîntul lui Dumnezeu, și-L păzesc!” Angajamentul său în iubirea Sfintei Treimi anulează, peste poate, orice altă formă de iubire, mai ales când casnicii Mirelui (în cazul nostru, chiar mama Sa) ar fi putut să-l seducă mișelește pe tânărul teolog (așa cum se pare că Theotokos a făcut-o cu mai toți cinstitorii ei) și să-l abată de la dreapta cale spre Adevăr.

Făgăduiala Cuvântului e cât se poate de clară: „Așa este, fericiți sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezu și-l păzesc” (îl străjuiesc, au grijă de el, îl păstrează). Aceste vorbe însă trec ca InterCity-ul prin halte, pe lângă urechile unora. Ce să mai vorbim de împlinirea lor!

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

18.

Ortodoxia și religia viitorului – lectură „obligatorie”

 

Că Dumnezeu este iubire o știm cu toții și, dacă vrem să demonstrăm acest lucru, trebuie să-L iubim din tot sufletul (sau măcar să ne străduim; pe aproapele nostru la fel; cu bube-n cap sau netezi și curați ca bezeaua, am fost creați ca să fim una cu El – Ioan cap. 17). Prin urmare, fie că suntem adepții criticismului kantian, fie că am găsit mântuirea în piruetele dansului cosmic sama’, suntem chemați la ospățul cuvintelor hristice, pentru ca iubirea Tatălui să fie întru noi, așa cum a fost și-ntru Fiul (cap. 17, 26). Dar asta, în caz că Ortodoxia este într-adevăr calea cea adevărată către Absolutul Personal.

Am înțeles: Dumnezeu îi iubește pe toți: atât pe creștini, cât și pe păgâni, face să răsară soarele și în Tecuci și-n Abu Dhabi, trimite grindină și peste turiștii din Balcic și peste cei din Muntele Athos. Însă nu ne-a fost dat să cunoaștem aici că „Domnul ucide și dă viață, El aruncă în lăcașul morților și tot El scoate de acolo” (1Regi 2, 6, Septuaginta). Se pare c-o să aflăm când va fi să trecem în lumea de dincolo. Astfel că, orice tentativă de încreștinare, dacă nu va fi însoțită de concretețea faptelor noi sub soare, poartă de acum pecetea nereușitei.

Carevasăzică, demersul părintelui Serafim Rose, departe de a fi opera unui fanatic incult, a fost și este de bun augur pentru cei care (cu inima, cu mintea sau... ca la loterie) cred că dialogul cu religiile necreștine (rezultat al noii paradigme globale) va începe să roadă încet-încet (aidoma unei carii) conștiința firească și, deci, adevărată a omenirii – Ortodoxia. Dar numai pentru ei.

Cei care nu s-au trezit încă din vraja meditației orientale sau n-au destule resurse prin care să sesizeze înșelările drăcești din fiece terapie mentală (adică cele care respiră un aer diferit de cel tare, bombardat cu ioni negativi, al învățăturii creștine sănătoase) își pot lua adio de la bunătățile Raiului. Pentru că: „ce însoțire are dreptatea cu fărădelegea? sau ce părtășie are lumina cu întunericul? și ce învoire este între Hristos și Veliar? sau ce are laolaltă un credincios cu un necredincios?” (2 Corinteni 6, 14-15)

De aici rezultă că ori ne apropiem (noi, ortodocșii) de celelalte credințe, în încercarea de a le converti, ori stăm cuminți în banca noastră și ne rugăm ca să se coboare peste oile rătăcite ale lui Israel înțelepciunea divină, cea adevărată; căci, dacă nu suntem atenți și nu ne numărăm pașii, riscăm să nu mai ieșim din oceanul iubirii alterate față de aproapele și, în consecință, să primim doar anafură..., când sfinții vor mărșălui.

Când, din teama de a rămâne gol, refuzi să-ți dai jos capotul de noapte, se numește că nu-ți lipsește pudoarea. Dar când în joc este ceea ce ai mai scump (rușinea de a viețui contrar evangheliei Fiului), se cheamă că ești ipocrit – că ceea ce ți se pare că deții e de fapt o aparență. Ș-atuncea de unde atâta siguranță în gândire? de unde atâta tupeu duhovnicesc?

Împărtășesc peste măsură preocupările și părerile acestui sfânt părinte, dar nu pot să fiu indiferent la lucrurile cele mai importante din această ecuație: adevăratele trăiri ale fiecărei tradiții spirituale și plauzibilul din experiența fiecărui om în parte. E foarte ușor să spui că Adevărul Adevărat se găsește în revelația pe care au primit-o creștinii, dar să demonstrezi acest lucru, fără un ajutor din exterior, este imposibil. Dacă Însuși Hristos n-a izbutit să-i dumirească pe cei din anturajul Său, darămite o ceată de învățați (care, mai mult decât o moștenire harico-divină, poartă în ei un bagaj genetic ticsit cu arhetipuri care mai de care mai cainice), pe cei din lumea întreagă?

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

17.

Din același Siluan...

 

Ni se zice că ar trebui să ne rugăm lui Dumnezeu să facă pierdute, din inventarul nostru mnezic, amintirile cu „binele pe care l-am săvârșit” (ghilimelele marchează relativitatea facerii de bine, plecând de la cuvintele sfântului apostol Pavel referitoare la exercițiul numit rugăciune: „De asemenea și Duhul îi vine slăbiciunii noastre într’ajutor; că nu știm să ne rugăm cum trebuie, dar Duhul Însuși mijlocește pentru noi...” – Romani 8, 26), ca să nu cădem în mândrie și-n slavă deșartă. Să scoată din fișierele neuronale dosarele (cu sau fără sprijin divin; deși fără nu intră în ecuația sfinților, mai ales când vine vorba de chestiuni mai importante decât rugăciunea) cu realizarea câtorva lucruri din cele plăcute Domnului, ca să ne putem ruga (cu inima și mintea curate) pentru neputințele și, implicit, păcatele care se așază mai mereu (’tu-le ceara mamei lor!) între noi și Creator.

Altfel spus, dacă în urmă cu două zile ne-am spălat pe cap cu Pantene și p-ormă ne-am uns părul cu niscai balsam din aceeași gamă, a fost totul o iluzie drăcească sau omenească (în caz că n-a umblat chiar Dumnezeu la butoane); noi am rămas cum am fost de când ne știm: plini de slin și năpădiți de păduchi; iar lucrul acesta trebuie să ni-l reamintim clipă de clipă.

Oh, dulcile antinomii ale devenirii întru ființă!