1000 de întrebări și răspunsuri despre viața duhovnicească - continuare
15. Î: Cum este mai bine să citim cărțile
dumnezeiești? R: ...Viețile Sfinților
sunt bune pentru începători; scrierile
Părinților – pentru cei avansați;
iar cuvântul lui Dumnezeu (Biblia) – pentru cei desăvârșiți. (...) Cel
mai bun timp pentru Cuvântul lui Dumnezeu este dimineața, pentru Viețile Sfinților – după masă, iar pentru Sfinții Părinți – nu
cu mult înainte de culcare. (...) – Sfântul Teofan Zăvorâtul.
Propun ca din clasa întâi, copiii să fie catehizați cu ajutorul crestomațiilor
medievale, în limba lor națională, tocmai ca, -n momentul admiterii la
facultate, să fie apți pentru studierea, în greacă și-n latină, a manuscriselor
din primele secole creștine. Iar spre pensionare, când or fi asimilat sapiența
patristică și clarviziunea hagiografică, să se apuce și de Scripturi. Cât
despre timpul propice citirii: dimineață merg la serviciu, după-amiază îs tot
acolo, iar înainte de somn sunt, de cele mai multe ori, istovit. Dar, hei, dacă-ți
pică bani din cer și ai tot răgazul să te alinți cu lecturi pioase, go for it!
16. Î: De ce trebuie să evităm legătura
cu oamenii lumești? R: ...deoarece ei
nu spun nimic folositor, nu fac nimic
pentru Domnul și nu vorbesc nici despre virtuți, nici despre evlavie, nici
despre curăție. Vorbele lor sunt o
cursă a morții; sfatul lor este prăpastia
iadului, iar legătura cu ei este
pagubă sufletească – Sfântul Efrem Sirul.
Să înțeleg că persoanele care au semnalat anomalii intrinsece nu doar creștinismului,
ci și altor religii (demonstrând, cu izvoadele pe masă, devierea de la Adevăr a
așa-zișilor călăuzitori întru duhul),
și nu s-au înregimentat mișcării socioteologice a „Bisericii” sunt pasibile de
calificative gen necucernic, lumesc, heterodox? Diabolizarea celor ce nu cred în Doamne-Doamne (sau a
celor care cred în El, dar nu în cel
descris și propovăduit de tine) este
un nonsens. Atâta vreme cât nu Atotputernicul din Ceruri îți validează ție
credința, ci propria ta judecată, nu poți să spui că ai dreptate. Câte creiere,
atâtea „hermeneutici” ale codicelor sacre. Câți poeți, atâtea definiții ale poeziei.
Câți indivizi, atâția salvatori.
17. Î: Cum este mai bine să-i întrebăm
pe stareți, pe unul singur sau pe mai
mulți? R: Niciodată nu trebuie să întrebăm
diferiți îndrumători despre unul și același lucru și nici să-l întrebăm iarăși
pe același îndrumător, deoarece numai
primul răspuns vine de la Domnul, iar
al doilea vine din chibzuința omenească a starețului (...) – Sfântul Teofan
Zăvorâtul.
Dacă prima soluție vine incontestabil
de la Dumnezeu, conform raționamentului de mai sus, este obligatoriu ca fiecare
părințel sau moșneguț în sutană să dea exact
același răspuns. Însă cum lucrul acesta nu se întâmplă (preoții și monahii lămurindu-ne
prin replici distincte), rezultă că și primul răspuns (nu doar cel de-al
doilea) vine tot din chibzuința omenească
a sfătuitorului.
18. Î: Ce este meditația dumnezeiască?
R: ...este ținerea în minte a unui adevăr:
a întrupării, a morții pe cruce, a învierii,
a atotprezenței lui Dumnezeu și așa mai
departe, fără nici o îndrumare a minții.
„În prima meditare (jhāna), călugărul
(buddhist, n. m.), detașându-se de dorință, simte «bucurie și fericire», însoțite
de activitate intelectuală (judecată și reflexie). În al doilea jhāna, el obține liniștirea acestei
activități intelectuale; (...) În al treilea jhāna, el se detașează de bucurie și rămâne indiferent, dar pe
deplin conștient, și experimentează în corpul său beatitudinea. În fine, în al
patrulea stadiu, renunțând la bucurie și la durere, el dobândește o stare de
puritate absolută, de indiferență și de gândire trează. (...) În ce privește «concentrările»
(samādhi), ele sunt exerciții yogice
de durată mai scurtă decât jhāna și samāpatti («reculegeri» sau «dobândiri»,
n. a.) și slujesc doar ca antrenament psihomental. Gândirea se fixează pe
anumite obiecte sau noțiuni pentru a obține unificarea conștiinței și suprimarea
activităților raționale” (Mircea Eliade, Istoria
credințelor și ideilor religioase, p. 295).
19. Î: Ce trebuie să facem și ce să nu
facem în ziua de Duminică? R: Sfântul
Cosma îi învăța pe creștini ca în zilele de duminică să nu facă negustorie,
să nu meargă la bazar, să nu lucreze..., să nu vâneze, să nu prindă pește,
ci să meargă la biserică...
Că ipocrizia sfinților părinți
este mare se știe. De aceea ni se cere, nouă, ăstora mai neduși la biserică, să-i
luăm la rost pe membrii comitetelor parohiale: Dacă lui Dumnezeu îi place ca-n
orice sfârșit de săptămână să-și vadă robii aliniați pe căprării în lăcașurile
sale de cult, de ce nu le insuflă ierarhilor gândul unei legi prin care, în
afară de angajații din spitale, din cadrul I. S. U. ș.a., toți ceilalți să
beneficieze de duminici libere – că doar e stipulată în Decalog?
20. Î: Cum trebuie să tâlcuim Sfânta
Scriptură? R: Să nu îndrăznești să tâlcuiești
singur Evanghelia, nici celelalte cărți
ale Sfintei Scripturi. Sfântul Duh le-a
tâlcuit prin Sfinții Părinți... Și
Cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul mântuirii,
pentru tâlcuitorii lui cei îndrăzneți este
lovitură de moarte, sabie cu două tăișuri,
prin care ei singuri se osândesc la veșnica
pieire – Sfântul Ignatie Briancianinov.
E ceea ce făcuse Biserica Apuseană înainte de Reformă. O erezie. Fiindcă
harul care a fost dăruit părinților din vechime, necesar descifrării textelor
revelate, este cel care ni se dă și nouă astăzi, prin sfintele taine. „Iisus
Hristos este același, ieri și azi și în veci” – Evrei 13, 8. A limita harisma tălmăcirii
Bibliei la „epocile patristice” este o inepție. Autoritatea Tradiției bazată pe criteriul
universalității (ubique, semper, ab omnibus), adică ceea ce este crezut pretutindeni, întotdeauna și
de către toți, nu stă în picioare decât aplicată Crezului Niceo-Constantinopolitan.
În rest, exegeze peste exegeze ies la iveală după cum bate vântul, după cum sugerează duhul
– Ioan 3, 8.
Exemple: „Ciprian, Ambrozie, Ioan Gură de Aur și Theodoret considerau
Psalmul 2 reprezentativ pentru nașterea lui Hristos; Iustin, Lactanțiu și
Ilarie îl vedeau ca prevestind botezul lui Hristos în Iordan; în alte tradiții
liturgice este un imn pascal” (Septuaginta
4/I, Colegiul Noua Europă & Polirom, p. 43).
„Ochii Săi privesc la cel sărman, pleoapele Sale cercetează pe fiii
oamenilor – Psalmul 10, 4. Origen interpretează pleoapele ca imagine a îndurării lui Dumnezeu care închide ochii
asupra multor păcate. Eusebiu le interpretează ca simbolizând puterea lui
Dumnezeu care, cercetându-l pe sărman, îl ferește de păcat. Augustin vede în pleoapele care cercetează faptul că
Dumnezeu uneori Își închide ochii spre a fi căutat, alteori Și-i deschide luminându-i
pe oameni și umplându-i de fericire” (Ibidem,
p. 61).
Psalmul 28, 6: „...[va zdrobi] Libanul ca [odinioară] pe vițel, iar cel
iubit [va fi] ca puiul de inorog. În acest animal fantastic (inorogul, litt. „unicorn”), Părinții au văzut fie
Israelul, a cărui tărie este Dumnezeul unic (Eusebiu, Theodoret), fie pe
Hristos, a cărui putere este una cu a lui Dumnezeu Tatăl (Vasile cel Mare), fie
pe omul credincios, care «privește numai la Dumnezeu și se sprijină numai pe
El» (Clement Alexandrinul)” (Ibidem,
p. 101).
