Viziunile, viziunile, Lumini ce se intensifică
după ce se dezintensifică gradat, ca limba de mercur roșu a cocainei lichide
ce-ți urcă și nu se-ncurcă în trepte și-n viziuni și alte viziuni de lumini
virtuale, ce văd prin tine ca să nu vezi prin ele, deși rațiunea lor de-a
exista este ca tu (Da, tu!) să fii și să-ți fie bine, c-un gram de aspirine
dizolvate-n apa lăsată la soare pe pervazul din interiorul ferestrei de unde sor-ta
și-a fumat țigara-i mentolată, cu toate că de obicei ea fumează iarbă tare, Pachetul
de țigări îi fusese dăruit, ca pretext, de băiatul de la bar după ce-a luat-o
la miros și-a simțit că-i nurlie, chiar dacă-i durdulie,
S-a-ngrășat cu vreo zece chile afumate intens,
căci vântul – bată-l gheața – venea de-afară, apartamentul prinzând gustul unei
țigări ce se consuma degeaba, Încă două fumuri și-o să-i rămână doar cotorul,
aruncat pe fereastră-n grădină, din grădină-n pământ, iar din pământ va ieși,
încolțind, o sămânță de brăduleț pitic modificat genetic, ca să nu țină umbră
vecinilor de la parter, chiar dacă-s orbi, da’ vorba vine, și vine și se duce și
s-apropie și uite cum pleacă o mireasă de lumini eterate, picătură cu picătură,
cum cocaina se zbate și temperatura crește, și temperatura scade, mireasa și-a
vopsit iarăși părul, dinții i se strepezesc, unghiile o dor, ciopor de ciopor a
sosit ca s-o viziteze de ziua ei – o înmormântare pe așa soare și căldură mare
de-ți transpiră corpul, de sub duș la prosop, în j’de mii de bubulițe ce, șterse,
fac poc!, fiindcă e atât de cald
încât până și pisicile de la bloc, îngrijite toate de către o administratoare
sterilă, leșină de la căldură, cocoțate pe gardurile de beton de lângă garaje, și
cad ca trăsnite, scoțând sunete surde,
Iar patroana, de cum le aude, se aruncă pe scări,
aleargă și le ridică, udându-le cu apa unui bidon de plastic, ținut la frigider,
în caz de orice: „Fetițele mele!...” le vorbește, „Fetițele mele bune” le
spune, privind cum își revin din vertijul estival de cartier,
Și, din nou, sus pe garduri, în ciuda soarelui
pârjolitor și a câinilor maidanezi, alungați – de lângă grătarul vecinului
tinichigiu de la scara B – cu o furie asemănătoare cu cea a împăraților ce-și
apărau averea, femeile și faima de odinioară,
În fum se întâmplau toate, așa că n-am cum să fiu
precis în relatări, cu făina diluată-n sânge călcând, de la duș pân’ la prosop e cale lungă, și-o ceață
colilie îmi blițuiește ochii: „Cioc-Cioc!” Cine e? „Bucuria Albă. Ți-am adus o
seringă și sper să-ți ajungă”, spunându-mi,
Uite-l și pe șeful meu, nebărbierit de-o lună,
purtând rochiță de majorete: „Poftim avansul pentru luna iulie!”, Uite-o și pe
nebuna de la șase, goală pușcă, cu o sticlă în mâna dreaptă: „Vrei o dușcă?”,
și privește pisicile care-mi zgâlțâie balconul cu al lor „Miau-Mau!” (și-un șut
în fund să vă dau) cântat de prin copaci, de pe garduri și pervazuri, și dulăii
hămesiți ce le țineau basul, așteptând, ca din clipă-n clipă, să leșine,
Pastile vorbitoare, Coada de mătură ce se
transformase în șarpe, fără să-i fi spus ce să facă, Stilouri-supozitoare, Vreo
trei cărți premiate, dar proaste, ce încercau să mă tragă-n păcat,
vârându-mi-se între picioare, lipindu-se în cele din urmă,
Părul meu proaspăt tuns, ce își cerea independența,
smulgându-se singur, Femeia aproapelui meu, sunând la ușă (Era normal,
trecuseră trei ani de logodnă perfectă),
I-am strigat că nu-s acasă, Dar aveam să aflu de
la vecini: fusese ginerică și-mi ceruse să le vin la cununie (cu plicul la
purtător, se-nțelege),
Așa că nici pe ăsta nu l-am putut ajuta (Ce să
faci? Viziunile...), Particule din praful covorului aspirat cu grijă, se ridicau
spre naltul stelelor ascunse de frica Soarelui Căpcăun, sfidând gravitația, și-mi
împrumutau din senzațiile lor,
Ca și când apartamentul ar fi fost întors cu susu-n
jos, eu mă simțeam ușurat și pluteam prin aer – singurul om care și-a depășit
limitele, închizând televizorul cu puterea degetului, fără să apese
telecomanda, înjurându-l în gând pe boul care tocmai își parcase coaja de mașină
în spatele blocului, cu muzica radioului românesc, de jalnică pomenire, în
difuzoare:
─ Închide, bă sclavule,
radioul!
El să m-audă și să facă cum i s-a poruncit – minune
din minunile unei săptămâni caniculare, la bloc.
