[Stăteam şi eu la o terasă...]

       Stăteam şi eu la o terasă, odihnindu-mă pe scaun, când mi-am amintit de vorbele unui bun amic – că s-o las mai moale cu „discursurile de terasă”, fiindcă nu beau, nu fumez şi (aici îi dau mai multă dreptate) sunt zgârcit – aşa că am revenit de unde am plecat, în apartamentul meu, mai precis în bucătăria-n care discutam cu amicul în cauză despre ceea ce tocmai îmi povestise.

       Cu un an în urmă, rămas fără serviciu şi căzut în depresia comună tuturor celor care nu mai doresc să muncească doar ca să-şi hrănească pântecele şi să-şi plătească chiriile, a fost ajutat de un băiat, pe care nu-l cunoştea prea bine, dar care a fost dispus să-l găzduiască jumătate de an, necerându-i un sfanţ. I-a dat o cameră, din cele două pe care le avea în casa în care locuia singur, şi i-a zis doar atât: Să nu uite să încuie uşa.

       Cinci sau şase luni, cât a stat la el, nu l-a-ntrebat nici de sănătate. Singura indispoziţie pe care i-a creat-o a fost că, de două-trei ori pe săptămână, când îl ardea patima rugăciunii, se trezea în toiul nopţii şi aprindea becul. Cum cele două camere erau alăturate, despărţite doar de-un glasvand, lumina pătrundea şi-n odaia amicului meu şi-l deranja, neputând să doarmă. Dar nu dura mult. În cel mult douăj’ de minute totul era gata, întrerupătorul făcea plic!, iar becul începea să se răcească.

       După câteva nopţi de acest fel, se încumetă să-l întrebe de chestiunea asta şi primi următorul răspuns: Baptist convertit în perioada adolescenţei, băiatul se ruga lui Doamne-Doamne să-i deie o fată cu care să poată să se-nsoare, fiindcă trecuse deja de douăzeci şi cinci de ani, iar disconfortul simţit atât din cauza acestui fapt, cât şi din pricina ochilor acuzatori ai celor din adunarea lor bisericească, punea o presiune, din ce în ce mai mare, pe sufletul lui.

       Trecură lunile, amicul meu îşi găsise de muncă. Nu după mult timp, a auzit că băiatul şi-a găsit fata mult aşteptată şi că – miracol providențial sau înţelepciune a hazardului – urma să se căsătorească.

─  Dar nu rugăciunile l-au ajutat în căutările lui, îmi zise privindu-mă, cu capul plecat, pe deasupra ochelarilor ce-i alunecau pe nas. Nu, nu. Ceea ce l-a ajutat, în realitate, a fost că a primit în casa lui un om pe care abia îl cunoscuse, un străin, şi că l-a găzduit fără să-i ceară nimic în schimb. Acolo am mâncat, acolo m-am spălat, acolo am dormit. Aia a fost! încreţindu-şi fruntea şi-mpingând-o spre mine.

─  Ei! spuse tot el, dar uite c-a ajuns să se-ntoarcă roata, şi am fost şi eu în situaţia lui. În urmă cu o lună mi-a predat cheile. Un băiat de la ţară. Venise să-şi caute de lucru şi n-avea unde să stea. M-a rugat o prietenă să-l ţin la mine, până-şi găseşte ceva. L-am ţinut vreo trei luni. Acum stă şi el cu chirie.

─  Şi... ţi-ai găsit şi tu nevastă sau ai rămas cu rugăciunile? ştiind că nici el nu-i însurat şi că vorbea, de ceva timp, cu o fată.

─  Da’ de unde, răspunzându-mi într-o doară, nefiind sigur dacă-mi gustase gluma sau nu. Tot singur am rămas. Eu şi cărţile mele... 

─  Vezi dacă nu te-ai rugat îndeajuns! bătându-l uşor pe umăr şi zâmbindu-i prosteşte.

─  Nu-i asta. Ți-am spus... Şi-şi dete pe gât sfertul plin de bere al paharului pe care i-l pusesem în faţă la-nceputul discuţiei noastre. Minunea dracului!... rosti cu un uşor oftat printre buzele lui umede, ce nu se obosiseră să se deschidă suficient, pentru ca-njurătura să fie completă.

─  Nu, amice, nu aşa, atingându-i umerii. Nu a fost o minune că el s-a căsătorit. Era normal să se-ntâmple aşa. Minune e că, în ciuda vicisitudinilor, tu nu te-ai lăsat de literatură.

       Amurgului îi mai trebuia câteva ore ca să acopere oraşul cu un clopot fragil de culori incerte. Amicului meu doar un pahar cu bere. Cum nu beau, nu fumez şi cum sunt cumpătat din fire, în frigider avusesem doar o doză. Atât cumpărasem. Dar, cât timp magazinul alimentar de la colţul străzii era deschis până la zece, am coborât, am mai cumpărat una, am urcat înapoi şi i-am pus-o pe masă. N-avea niciun rost să mergem la terasă.

P. S. 

Pe lângă bere, amicului ăsta al meu îi place şi să fumeze. Acest fapt n-ar fi făcut decât să lungească povestirea şi să complice fraza şi, prin urmare, l-am trecut cu vederea. Şi, cum toţi prietenii mei sunt fumători, sigur s-ar fi trezit vreunul să-mi reproşeze că l-am făcut să pară prost în ochii cititorilor. Aşa că-i mai bine să nu ştie nimeni de treaba asta.

Lumea ar fi mai veselă

dacă toți ar citi lumea ar fi mai veselă

cel puțin în localitatea mea

 

vecinii s-ar aduna în fața blocului în halate de baie

cu cafeluțele-n mână unii cu pipe alții cu trabucuri

ar rezuma cărțile devorate cu o zi înainte adăugând indicații

categorice/categoriale pentru cei care nu le-au descoperit

eu spre exemplu

 

mi-ar face semn cu indexul pe obraz că nu-i frumos

nu se cade. mi-ar trimite recomandări pe facebook

recenzate tot de ei

m-ar chema la cenaclul mahalalei unde pe acorduri de bach

chopin și rahmaninov mi-ar da voie să-mi debitez textele

și mi-ar facilita publicarea lor scutindu-mă de cheltuielile

de întreținere   

 

taximetriștii vor saluta cu ziua bună maestre! pe orice client

cocoțat pe bancheta din spate ce va rosti cuvintele potrivite

adică la bibliotecă vă rog!

 

în școlile gimnaziale se va preda după metoda lui dinu noica

modelul va fi preluat rând pe rând și de străini

excepție făcând ungurii  

cu garduri de sârmă ghimpată în preajma clădirilor

directorii vor opri orele de peripatetism gastronomic

și cu microfonul în bot vor citi

– ca să se audă în boxele amplasate-n curte și-n fiecare clasă

din șotronul lui cortázar

 

polițiștii de proximitate de la circa 9 ar avea strălucindu-le-n

frunte în loc de pupăza zgribulită de pe caschetele lor de

modă veche unul dintre simbolurile des întâlnite în operele

lui g. i. gurdjieff

și anume trei iepuri în spirală ce aleargă după olaltă  

 

consilierii primăriei vor propune guvernului să introducă în

ordinea de zi a planului de pedagogizare a țării

crearea unui institut care să decerneze an de an premiul

internațional „mircea cărtărescu”   ca să avem și noi un

nobel al nostru

 

sinucigașii care au dat-o-n bară vor deveni adepții sectei

caragialiștilor

îndrăgostiții de pretutindeni își vor expedia din nou scrisori

de dragoste

poștașii o să sune de două ori la interfon iar bisericile își vor

face datoria cununându-i

cu volumele lui john galsworthy pe sfântul jertfelnic

 

prezbíterii vor începe și vor sfârși serviciul divin cu

pater noster-ul lui jacques prévert

și corul fostelor prostituate convertite de henry miller

va intona imnul de stat al româniei         în limba rusă

 

⁕

 

când m-oi prăpădi distrus de inaniție cu capul pe masă

în încercarea de-a da gata într-o lună comedia umană

o să fiu dus – purtat pe umerii unui grup de utiști

adulatori ai lui balzac – la cimitirul intelectualilor din

apropierea aeroportului

coristele vor interpreta o ciuleandră de rămas-bun

fantoma lui adrian păunescu se va arăta îndemnându-i pe

cei prezenți să se iubească pe morminte

iar jurnaliștii vor scrie că a fost o minciună

n-a murit unul ci doi: eu și cartea pe care n-am apucat

s-o termin

 

își vor lua bilete de avion spre amsterdam și vor răsfoi pe

durata zborului la alegere curcubeul gravitației sau de viris

illustribus   

la debarcare își vor aprinde un joint        glăsuind în șoaptă:

„mare domn!”

 

vecinii își scriu deja memoriile

asociațiile de locatari vor avea cu ce să se delecteze

 

precis ar fi mai veselă

parc-o văd...

parc-o văd

 

Oameni şi câini

Cățeaua începu să latre de cum pusei mâna pe clanță. Nu era nevoie s-o apăs pentru a pricepe că – nici în ruptul capului său neîmblânzit, cu zgardă de piele la gât, prinsă c-un lanț gros de un nuc – n-avea nici cea mai modestă intenție de-a mă accepta în grupul celor pe care nu i-ar fi mușcat.

Din capătul ogrăzii, mătușa mi-a strigat să nu mă apropii prea mult („Numa câteva zile, până se obișnuiește cu tine”) și că în câteva clipe va sosi o mașină și-o să merg la unchiu’. Îs băieți amabili, zise, șoferi de camion, despre care aveam să aflu amănunte picante în decursul vacanței de vară, simpatici, dintr-un anumit punct de vedere, indivizi cu care am interacționat, relativ decent pe durata celor cincisprezece minute, cât le-a luat să-și urnească „hardughia”, să conducă și să oprească la destinație.

 

─ Hai că mănânci la el.

 

─ Dar mami...?

 

─ Las-o pe mă-ta! Doar n-o să steie toată ziua după curu’ tău. Apare ea mai târziu. Să vină Ghiță de la muncă, se odihnește, ciugulește ceva și apoi l-oi ruga să mergem să te luăm.

 

Stânjenit de neașteptatul situației, am ascultat-o.

 

─ Imediat îți aduc pachetul. Să nu-l pierzi!

 

N-o întrebasem cât de mare era coletul... urma să merg cu basculanta... N-a fost necesar. În câteva secunde, timp în care a cotrobăit prin cămară, a ieșit c-o sacoșă.

 

─ Na! Asta tre’ s-ajungă la unchi-tu.

 

Vârâi antebrațul în plasa legată cu sfoară de cânepă, iar, când mai aveam un pic să palpez hârtia de ziar în care erau ambalate ouăle, tușa îmi dete una peste ceafă și mi-l smulse afară.

 

Razele solare toropeau asfaltul încă intact al șoselei comunale. Deslușeam o serie de huruituri care-și întețeau permanent prezența, precum și niscaiva fluierături și chiote de salut ca între neamurile barbare demult apuse... Se apropiau de poarta îndărătul căreia, mătușa îmi săltase deja sacoșa la nivelul umerilor, fapt ce m-a speriat, crezând că mi-o suie-n cârcă. Cu palma streașină la frunte, se holbă în direcția din care veneau acele sunete, îmi atinse omoplatul și-mi spuse:

 

─ Decolăm. Țin-te bine!

 

Am urmat-o cu supunere, uitându-mă cum împinge zăvorul, cum își trece mâna, de sus în jos, peste rochia estivală și cum își aranjează breteaua ce alunecase până la cot.

Nu mică mi-a fost mirarea când, părăsind spațiul limitativ al curții, am văzut nu un vehicul normal, ca a majorității oamenilor de la oraș, ci o ditai namila cu mațele ghiorțăind la maximum, labele cât casa, duhnind a cauciuc și bitum încinse, la a cărei ureche n-aș fi avut acces, dacă mătușa nu m-ar fi urcat pe tăblia găurită unde îți pui talpa, iar unul dintre cei doi flăcăi nu m-ar fi înșfăcat și nu m-ar fi tras pe banchetă, lângă geam, urmat de plasa ce cântărea jumătate din kilele mele, uimit de grozăvia aceasta pentru adulți, care, în ciuda alcătuirii mastodontice ce-mi dădea fiori, a fost botezată, simplu și pitoresc, Rabă.

Privind-o pe tușa Vichi cum îi dă ultimele indicații tânărului de la volan și cum dispare în unghiul mort al unui accident ulterior, n-am băgat de seamă cum era pictată cabina. Tot interiorul, de la portiere până la plafon, exceptând parbrizul și bordul, era ticsit cu postere înfățișând femei în postúri care mai de care mai provocatoare. În nuanțe albăstrii, decolorate, erau lipite unul lângă altul c-un soi de pastă (corozivă?) aplicată, după cât observai, cu degetul la margini, îngălbenindu-le asemenea unei ciuperci de celuloză.

Niciodată n-am fost atât de sceptic... Din boxele maronii răbufni combinația dintre o manea sârbească și-o zăngăneală grecească cântată de o duduie excitată la culme, care, rătăcită cu tot cu microfon și orchestră într-un ocean de sinceritate incredibilă, nu mai păstra nicio fărâmă de convenție artistică.

 

─ Ce vru muierea?

 

─ Să nu-l las să se uite înăuntru și să nu-i sparg ouăle. Când coboară puștiul, ne luăm și noi cinci. Pe rândurile de sus îs cele de găină.

 

Întorcându-și către mine mutra ciolănoasă, îmi zise de parcă l-ar fi luat în serios:

 

─ Auzi, piciule, nasu’ la șosea! îndemnându-mă c-o miștocărească ridicare de bărbie să mă uit deasupra oglinzii retrovizoare, unde se aflau trei nimfe goale, cu păr bogat, pân’ la fund, ce-și dezveleau sânii de mărimea lubenițelor puse la murat de tanti Frusina, cu câte un x negru pe sfârcuri, urmare a unei altercații rutiere.

 

Bălai, cu pielea bronzată, purta o cămașă verde cu mâneci suflecate și un pantalon de pânză cafenie. În picioare, acum descălțat de ei, niște șlapi prăfuiți pe care își sprijinea călcâiele.

Șoferul, brunețel, cu moaca pătată, era înzestrat, spre deosebire de colegul său, c-un simț acut pentru muzică, și fredona încontinuu melodia ce zgâria nu doar timpanele ceruite, ci și caroiajul de aluminiu al difuzoarelor ce ieșiseră din șuruburi. Cel din mijloc îl întrerupse, aruncându-i o întrebare. El își scoase țigările din buzunar... – Carpați cu filtru.

 

Evident că nu m-am abținut și m-am uitat prin cabină. Isprava i-a atras atenția și, ghiontindu-l pe celălalt, a vrut să-mi dea de-nțeles că-i cu ochii pe mine. Pe dracu’!

Până s-ajungem la unchi-miu, n-am făcut decât să mă binoclez la cucoanele dezbrăcate din jur, care, spre satisfacția mea, n-aveau nicio jenă în a-și etala păsărica. Atât de tare am fost luat de val, încât am uitat de ouăle de la picioare, și nu rare ori am fost rugat să nu mai lovesc în sacoșă. Unde mai pun că cei doi băieți de țară, dorind să mă impresioneze cu realizările lor sexuale și demonstrând cât îi duce creierul, s-au pornit să discute, fără perdea, despre unele și despre altele, grase și slabe, blonde și șatene avute, nu demult, la pat, prin pădure și în habitaclul lor, chiar pe scaunul pe care ședeam acum, zgâindu-mă pentru a enșpea oară la treimea țâțoasă de deasupra scăfârliilor noastre, intuind că (nu departe de noi, pe planeta ideilor fezabile...) am fi triumfat în alegerea unei lăptărese... Undeva, într-o proximitate sperată, sârboaica ce se tânguia în incintele acustice ne-ar fi deschis cerurile amorului și ne-ar fi acompaniat până la finalizare, când (...în costumele protopărinților, ...captivi între pulpele zeițelor) am fi dezlipit cu dinții benzile de izolir de pe mameloane, eliberându-le canalele lactifere, și ne-am fi lăsat hrăniți de seva galactică fermentată de morișca stelelor, ele ar fi gemut de plăcere, leșinându-ne în brațe, iar maneaua s-ar fi stins, ca nimica, lăsând loc Odei bucuriei.

Că-n brațe o legănase și șoferul pe una Crina ce lucra la bufet, și tot aici, în „carlinga erotică”, dar pe la spate cumva..., iar biata fată, căreia „nu-ș’ ce nu-i convenea”, după ore de tratative, precedate de zile în care i-au fost oferite cadouri cumpărate de la o consignație, a aprobat nestăvilita râvnă a bărbatului și s-a lăsat pipăită în locul în care nici soarele nu răsare, încât, conform relatării, n-a reușit să țină-n ea și și-a dat drumul.

 

─ A naibii cățea! Se câcă pă ea.

 

Nefiind familiarizat cu subtilitățile cuvintelor, n-am fost în stare să asociez frazele celor doi interlocutori de care mă despărțeau ani buni de viață, și, până la sfârșitul verii, când mi-a fost dat să trăiesc o revelație, fusei convins că ei au vorbit, din experiență proprie, despre lucruri total distincte.

Abia atunci, cu povestea jivinei care se cufurise, am început să mă uit în față la șoseaua flancată de case pipernicite, și să mă gândesc la posibilitatea unei legături între ce i-o fi spus mătușa Vichi și ce nu trebuia să aflu, pentru c-o astfel de conexiune fizică, între două ființe diferite, era de neînchipuit și de nesuportat pentru mine.

După ce l-am văzut că-și scoate limba din gură și se-apucă să imite, recapitulând orgastic, gesturile sărmanului animal, mi-a venit să vărs; boroboață petrecută în noaptea respectivă, când (după o porție frugală de cartofi prăjiți, presărați oltenește de jur împrejurul unui ou de rață) n-am izbutit să mă împotrivesc revoltei stomacale, vomitând pe covorul în care m-am împiedicat..., aterizând în genunchi.

M-am spălat la o țeavă terminată într-un robinet ce scârțâia când îi roteai mânerul în formă de fluture. Eram cufundat în beznă. Numai luna și amicele ei mă mai puteau ajuta în bâjbâiala posttraumatică.

Cișmeaua era situată în vecinătatea gardului dincolo de care, sub ramurile nucului, stătea javra. Pesemne că dormea iepurește. Bănuiam că unele patrupede văd pe-ntuneric, însă nu eram sigur dacă potaia se număra printre ele. În caz că m-aș fi apropiat, încercând să traversez grădina ce se întindea până la poalele dealului, categoric s-ar fi pus pe hămăit, trăgând de lanț ca să-l rupă.

Dar nu s-a întâmplat. Amândoi eram conștienți de zidul dintre noi, și probabil că și ea fusese stoarsă de arșița amiezii. În consecință, mi-am imaginat doi colți de lupoaică, mi-am luat inima-n dinți și-am rostit ca pentru mine: „Dacă află mama?”

Așa că m-am întors iute și, la rugămințile ei, mi-am băut ceaiul de mentă. A urmat Îngerașul... – ațipind în mai puțin de-un minut.

În scurtă vreme, eu și câinele mătușii deveniserăm cei mai buni prieteni. Nu știu de ce camionagiul a avut nevoie de mai multe zile.

Aniversară ’93

Era la începutul toamnei lui ’93

şi mă-ntorceam cu unchii mei de la ţară

Fusese un sfârşit de săptămână incredibil

Prin păru-mi şaten nespălat de trei zile mai aveam fire

răzleţe de fân. Mâncasem bine înainte de plecare

Seara care se lăsa peste oraş era splendidă

şi abia aşteptam să o văd pe mama. Aveam 9 ani

iar în curând urma să împlinesc 10

Când am intrat descălţându-mă ordonat lângă uşă

în sufrageria mobilată modest a apartamentului în care

locuiam nu de multă vreme am şi văzut-o că vine

să mă-ntâmpine. Într-o mână ţinea o foaie de hârtie

ilizibilă pe care mi-o flutură prin faţă

întrebându-mă ce-i cu ea

Mi-a luat câteva secunde bune ca să m-adun după jetul

de aer rece cu care iubita mea mamă mă-mproşcase

fără să mă salute şi să mă dumiresc ce era cu acea filă

ruptă din caietul meu de ciorne

Cu două zile înainte încă-n febra pregătirii pentru

minivacanţa câmpenească m-am desprins câteva minute

din panoplia de proiecţii mintale referitoare la atmosfera

rurală în care aveam să mă desfăt  

şi-am aşternut pe-o pagină urările mele de bine

dar într-un mod vulgar

adresate unei fete – o copilă de aceeaşi vârstă cu mine

de care încă nemărturisită se părea că mă lega

mai mult o relaţie de duşmănie decât una de dragoste

Evident că nu era aşa. Dar prost fiind n-am priceput

şi i-am scris o scrisoare

Şi prin urmare am înjurat-o pe săraca fată cum am știut

eu mai bine

iar la sfârşitul rândurilor injurioase elaborate

cu tot dichisul ca pe-o operă de artă  

mi-am trecut numele scriindu-l cu majuscule

ANDREI CARE ŢI-O (puncte puncte)

Două luni de zile după aflarea grozăviei am refuzat

să mai merg cu unchii mei de teamă c-o să mă-ntrebe

iară şi iară cu un ochi la mine şi cu unul între ei

ca o bilă de plumb pe rigla gradată a unui cântar

de persoane

ce a fost cu „scrisoarea aceea” şi cum de a ajuns

pe masa de lemn la care-mi făceam temele

pentru că acolo o scrisesem ca un veritabil poet naţional

şi tot acolo o găsise mama

fiindcă eu nici până azi n-am recunoscut în faţa lor

că am „compus” aşa ceva

Cu toate că a sosit sărbătorirea ei a trecut neobservată

Doar soră-mea şi-a adus aminte de mine

mi-a cumpărat un maculator. Iar în efortul ei

de a-şi stăpâni râsul mi-a zis:

„Ia mă Pulică să ai pe ce să-ţi mai scrii declaraţiile

de iubire!”

Mai păstrez şi-acum caietul şi ori de câte ori

mă îndrăgostesc nebuneşte de-o fată mă pun şi-l deschid

frunzărindu-l în alb

în amintirea tortului ratat din anul acela

precum şi-al ochilor căprui pe care am refuzat

să-i mai văd când se-mplineau 10 ani de la moartea

lui Nichita Stănescu

şi când un alt mare poet pe care omenirea nu-l cunoscuse

îşi scria prima poezie pe care astăzi

mai toţi cei pe care îi aude

o au pe buze când vine vorba de iubirile lor de zarzavat

Vorba aceea: Cuvintele poeţilor pe toate gardurile

Dar acum sunt mare. Şi gândindu-mă la cele trecute

nu pot decât să râd

Nu mai înjur pe nimeni îmi iau singur prăjituri

când am chef

Cât despre fete... ziarele pe care le pot procura

de la orice tonetă au mereu câte o rubrică dedicată

anunţurilor matrimoniale

Uitându-mă pe unul recent văd scris cu litere italice

Mariana ochi verzi senzaţii tari

Simt cum stiloul se-nclină într-o direcţie nepotrivită

Încerc să-l fac să asculte ca să nu-mi strice finalul

Ei bine partea proastă a fost că de-atunci încolo

mai toate scrisorile mele au fost cenzurate

de ochiul reticent al mamei

iar partea bună că toţi băieţii din împrejurimile

blocului au ştiut că-s slobod la gură

mai ceva ca ţiganii ce se băgau în seamă cu noi

şi-ncercau să ne fure nu doar gagicile

ci şi pozele cu maşini străine de la gumele Turbo

Cu alte cuvinte îmi recunoşteau cu toţii talentul literar

Bineînţeles că m-am umflat în pene şi-am comis-o

din nou

Doar că de data aceasta a fost invers

Mama a fost cea care mi-a luat apărarea

Deşi zilele...

Deşi zilele în care mă duc la serviciu sunt aceleaşi

cu cele în care mă întorc acasă

iată că-ntr-o zi ea nu m-a găsit  

Aşa ceva nu s-a mai auzit la noi pe stradă  

și drept urmare a-nceput să sune-n stânga

şi-n dreapta

Când m-am trezit eram înconjurat de bărbaţi

asemănători mie 

într-o tavernă ce mai că plesnea din cauza

îmbrăţişărilor noaste zgomotoase

brâncă la brâncă şi şold la şold

cântându-ne trezirea la adevăr de peste nici

zece secunde din momentul în care unul ca mine

îşi deschise gura şi scoase

pe lângă sunetul unui copac doborât

un damf sulfuros de alcool tutun şi ciorbă

prăvălind uşa cu piciorul

în pas de defilare pe străzile ce semănau între ele

păşind

luând chipul celor învingători

pentru că urmam să fim medaliaţi cu aur

la olimpiada falocratică de anul acesta

Cântam și ne mai rezemam de câte un pom

până când din înaltul senin al cerului

o voce hotărâtă m-a strigat pe nume

şi atunci mi-am amintit că-mi uitasem bricheta

la serviciu

că cineva s-a oferit să-mi aprindă ţigara

iar altcineva să-mi potriveasc’ o cinzeacă

şi că eram la o aruncătură de băţ distanţă de vocea

care-mi repeta să urc cât mai repede-n casă

întreruptă de scurtele şi desele mele intervenţii

lămuritoare

că nu-i casă femeie e apartament cu două camere 

Poate niciodată

M-a sunat să-mi spună că mi-a pus ceva bani la poştă

cu ocazia zilei mele de naştere. Ea departe eu în ţară

Nu-mi trimisese de mai bine de 5 ani

Eram destul de mare şi atunci. Puteam să mă-ntreţin

şi nu mai era nevoie

Mi-am privit ceasul ca să fiu sigur că n-am întârziat

și am sunat la interfonul din stânga primei uşi de acces

către una dintre puţinele căi de scăpare

din viaţa monotonă a oricărui muncitor cu normă întreagă

cu ore suplimentare şi cu chiria la zi

Aflu că are 25 de ani şi că e de undeva de prin părţile

noastre. N-o întreb de ce practică meseria asta

Nu cred că mi-ar fi răspuns

Tatuajul de pe umărul ei drept a încercat să-mi spună

ceva

În timp ce execută lucrul pentru care a fost plătită

îi trag de pe faţă părul rar dar lung ce-mi acoperă buricul

Ar fi putut să arate de 18 dacă nu şi-ar fi tatuat

sprâncenele dacă ar fi mâncat ceva mai bine

dacă ar fi dormit mai mult şi dacă ar fi ieşit mai des

din apartament

În spatele ferestrelor de la etajul 9 calea ferată

se împletea cu un niciunde înţelenit până departe

în zări ce încet-încet urmau să se-ntunece

De mic mi-a fost frică de înălţime

Acum cu atât mai mult

Cobor cu acelaşi lift

tot singur

Am sunat-o şi i-am mulţumit pentru bani

„Da mi-am luat ceva frumos” şi toate cele de cuviinţă

Îmi verific pentru a doua oară portofelul

Mă uit din nou la ceas: şi jumătate

Poate că mai am timp să prind tramvaiul

de la făr’ un sfert

Frumuseţea dureroasă a unor clipe

În mai puţin de o oră am ajuns în locul stabilit

Am sunat-o după cum ne fusese înţelegerea

A coborât. Purta un tricou cu ţesătură rară

peste o pereche de sâni perfecţi

şi-un blug strâns pe coapse

uşor elastic. În josul gleznelor doi balerini

transparenţi protejau două tălpi delicate

ce aproape că nu se vedeau

Mi-a zis: „Hai după mine!”

Am urmat-o treaptă cu treaptă privindu-i formele

atrăgătoare. A deschis uşa m-am descălţat

şi politicos ca niciodată am întrebat-o unde-i baia

„După colţ dragule” mi-a răspuns

Am deschis uşa robinetul. M-am spălat

Când m-am întors pe hol am şi văzut-o

maşina mea străină stând pe patul ei roz

cu cearşaf de culoare roz între două noptiere cu mici

feţe de masă roz uşor rotunde stelare

toate încadrate de un imens tapet rozalb ce-mi creă

senzaţia că voi pătrunde cu tot cu şosete într-un

la fel de imens vagin artificial

făcut să impresioneze de la prima întâlnire

Mirosul?... Beţişoare parfumate

Bătăile inimii?... Puţin peste normal

Transpiraţie?... Încă nu

Frică?... O mică mică ezitare

Am intrat cu capu’ nainte fie ce-o fi în cuibuşorul

acestei fetiţe obraznice maturizată subit

m-am dezbrăcat în grabă şi-am lăsat-o să facă din

mine ceea ce a învăţat-o Mama Natură  

ceea ce n-aş fi crezut vreodată că e în stare să facă

o femeie

că a scos nu doar învârtoşarea ştremeleagului dezşliţuit

atins cu grijă ş-apoi sărutat cu ardoare şi urletul de final

de partidă

ci şi ceea ce nu s-ar fi gândit nimeni c-ar fi putut să iasă

şi anume forţa de a scrie; ba chiar de a scrie bine

Din căldura corpurilor noastre şi din vibraţia abia simţită

produsă de acea picătură de afecţiune reciprocă

ce atinge din când în când suprafaţa lucioasă

a indiferenţei oceanice a fiecăruia dintre noi

s-a declanşat dorinţa nestăvilită de a-i cere un petic

de hârtie şi-un pix

şi de a scrie

Peticul de hârtie nu a fost de ajuns. Am cerut câteva coli

Fata nu ştia ce se-ntâmplă

Dar atâta timp cât aveam să-i plătesc pentru trataţie

nu m-a deranjat cu întrebările

M-a lăsat să-mi fac damblaua

În zilele noastre îşi spunea probabil pe unii îi excită

scrisul

La plecare i-am mulţumit strângându-i mâna

Am sărutat-o pe obraz şi pe frunte

Ea mi-a mulţumit în felul ei şi mi-a spus că e disponibilă

oricând

Aşa de repede am coborât scările încât nici n-am realizat

când am ajuns pe trotuar

„În sfârşit ceva autentic” îmi spuneam

„În sfârşit paginile ce merită publicate”

♦

Şi mergând eu aşa sprinten cu capul

dar din ce în ce mai agale-n mişcări

visător la steaua-mi literară cu foile-n mână

mă pomenesc lângă mine cu o fostă colegă de serviciu

care mă salută şi-mi zâmbeşte instinctiv

ridicându-şi umerii obrajilor săi de spiţă nobilă

Una dintre fetele pe care n-ar fi trebuit să le scot în oraş

ca să aflu că între mine şi ele se-ntinde o megaprăpastie

peste care doar o iubire neprefăcută

nu poate face punte

Graniţa dintre noi doi fusese hotărâtă cu mult timp

în urmă. Dar eu stăruiam să o iubesc în ascuns

Degeaba încercam să o evit cât mai des cu putinţă

ca să nu mă doară

şi-n zadar repetam mereu ca pe-un laitmotiv

ce ar fi trebuit să m-ajute

„Vanitas vanitatum măi Andreie! Vezi-ţi de treabă

că nu-i de nasul tău”

Nimic. Niciun efect

Aveam să mă conving de acest lucru în minutele şi orele

care au urmat

că-mi veni iar damblaua dar de data asta în sens invers

de am început să rup ca pe-un nimic fiecare pagină  

lăsându-le să se-mprăștie pe asfalt

Dâra albă de hârtiuţe se întindea cu mici întreruperi 
realizate de vânt până la staţia de tramvai

unde adâncit în tristeţea momentului şi aşteptând să vină  

am hotărât să nu mă mai îndrăgostesc

să nu mai dau banii pe curve

şi mai important

să nu mai scriu despre toate acestea

scrisul oricum n-are a face cu frumuseţea dureroasă

a unor clipe inefabile ce te pot duce la Mocrea

Dar n-am putut să mă abţin

Când vine vine

În drum spre serviciu

Acelaşi tramvai. Toţi mă cunosc

Al treilea scaun de la geam intrarea din mijloc

partea dreaptă

Urc şi m-aşez de cum se deschid uşile

Probabil că mă veţi vedea citind  

sau mă veţi surprinde când mă voi pierde

cu privirea în nimicul trecător de afară

Stau cu tâmpla rezemată de geam

ascult scoica marină plictisit de moarte  

O femeie în vârstă se opreşte în stânga mea

şi mă roagă s-o las să se aşeze în locul meu  

Mi-am văzut de citit

Ex-comunista a îngenunchiat și-a răcnit ca vaca: 

„Ajutor lume!” „Mă sufoc!” şi alte câcaturi

Nici eu nu ştiu ce a fost în mintea mea

dar m-am ridicat şi i-am făcut semn cu mâna

că poate să stea

Ţinându-mă de bara metalică simțeam că m-apropii

de fabrică 

Un camionagiu neatent a pierdut controlul autocisternei

şi a intrat în noi fără să mai apese pedala de frână 

Creierii femeii erau acum la picioarele mele

Trupul – un popic lipsit de cap

Am fost transportaţi la cel mai apropiat spital

Acolo mai multe femei în albastru umblau de colo-colo

şi puneau tot felul de întrebări

Ele nu-mi cereau să mă ridic de pe scaun

ci mă pofteau să mă-ntind pe năsălie 

Dar şi mâine e-o zi

Cineva tot o să mă-ntrebe