Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

48.

Ajuns acasă, după o ciorbă de fasole servită la botul calului, în unul dintre celebrele fast-fooduri ale Aradului, strada Mihai Eminescu, lângă librăria Corina, asezonată cu niște ardei atât de iuți, încât aș fi putut să trec prin peretele despărțitor al celor două localuri, fără să simt nimic, și să șterpelesc Cuvintele către singuratici ale lui Isaac Sirul, apărute la editura Deisis, pentru că rămăsesem fără bani, 130 de euro chiria, plus cheltuielile de bloc și spezele proprii, dincolo de alte amănunte irelevante, m-am descălțat și m-am pus să mă rog.

Caraghioslâcul academic de la facultă îmi perturbase metafizicul, aprinzându-mi candela improvizată dintr-o bombonieră găsită, când m-am mutat aici, în debara, un suport de alamă primit de la o fată întoarsă recent dintr-un pelerinaj în Ucraina, un șnur de bumbac și indispensabilul ulei rafinat de floarea-soarelui cu care-mi pătasem hanoracul și podul palmei, și-un deget pe brichetă, o scânteie, iar capătul fitilului e în flăcări, luminând masa rotundă și pătura rectangulară de iconițe colecționate, ca pozele cu mașini și motociclete din gumele Turbo de pe vremuri, în funcție de calitatea imaginii și valoarea lor sentimentală, mai întâi pomenindu-i pe cei din icoane, fi’ndcă Jupânul trebuie înduplecat, ca doleanțele să răzbată pân’ la El, prin numele celor sanctificați, un fel de pile la Șefu’, hai că-l știm noi pe ăsta, e băiat gigea, cu capul uns și spălat pe față, ne telefonează de două ori, exact ca la slujba Litiei.

Doar că azi am vrut să execut o manevră inedită (chiar dacă curiozitatea nu figurează în panoplia epitetelor divine, pe care, prin analogie, le-am avea și noi), deoarece nimeni nu se mai sinchisește de artiști, de nebuni, de oamenii de știință..., drept care m-am rugat pentru ei, în pofida exighenției pravoslavnice, ce nu se mai preocupă de alde Platon, Picasso, Émile Zola, Albert Einstein ș.a. (indivizi suspecți, care au făcut incursiuni în locuri, timpuri și spații pe care creștinii de suprafață nu le cunosc), eu însă i-am luat în ordine alfabetică, de la Aristotel până la L. L. Zamenhof: „Mântuiește-i! Miluiește-i! Luminează-i, Doamne!”

Măcar am făcut ceva, și sper c-o să-i bifeze vreun heruvim în Regatul Mirific, dacă la proscomidie îs complet neglijați de popi: „Păi nu-s botezați în numele Sfintei Treimi, cum dracu’ să...” nu-i repudiem și să nu-i azvârlim în groapa comună a nepăsării canonice?... printr-un scărpinat în ceafă și o ușoară crispare ascunse în spatele epitrahilului cu ghinde și ciorchini verzi-argintii.

Firește, cu aprobarea duhovnicului extaziat de Între Freud și Hristos-ul lui Baștovoi și de Lucrătorii viei lui Beleneș, cu conștiința împăcată că și-a respectat pravila, și-a băut agheasma, și-a luat anafura, Sfinte Dumnezeule..., Slavă Ție..., Tatăl nostru..., Și acum... hrănindu-și certitudinile nocive: „Frate dragă...”, că, de vreme ce el doar crede (adică niciun dram de evidență, nicio realitate palpabilă), n-are cum să spună (deși frontierele stupidității sunt deschise nonstop) am văzut, am simțit, ȘTIU, căci, aidoma multor misionari ai ficțiunii, el are o chemare profetică și nu-l poate dezamăgi pe Demiurgul care i-a oferit, atunci când l-a fabricat, și tehnica făuririi unui nou Creator: Bine ați venit în cercul neatârnatelor fantezii, în braseria seraficelor compromisuri!

Așa că: „Fiule, ai permisiunea mea...”, oricât de aberant este scenariul, oricât de tragice sunt ursitele celor perseverenți și evlavioși..., hipnotizându-și pe urmă cugetul c-un film de Pavel Lungin, cu o suită de colinde lălăite à la Hrușcă sau c-o amintire confortabilă, pe care o va proiecta într-un viitor îndoielnic, cu toate că marile hopuri ale vieții nu dispar cu astfel de leacuri, însă le poți utiliza pe post de bandaj, de compresă cu gheață sau, ca mine, pe post de dopuri de urechi, întrucât scâncetele sugarului din apartamentul de deasupra se metamorfozează într-o ploaie de remușcări, ce vrea să-mi stingă candela, „Lasă că-i arăt eu!...”, nebănuind că mămica lui se prostituează pe lei grei, cu binecuvântarea soțului/amantului/proxenetului, în industria cărnii nu există discriminări – toți suntem fiii și fiicele Lui, am aflat de la Tv Arad.

Dar să nu-L amestecăm în lucruri de genul, știți bine că dacă zgândăriți bășica, reacția Lui va fi năprasnică..., iar în caz că vorbele mele nu prezintă interes și vreți să trageți în pianist, rogu-vă, apreta-v-aș caftanele, călca-v-aș cravatele..., împușcați-l afară, să nu găuriți și pianul.

(Foto © flickr.com, chrisfriel)

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

47.

Zi festivă la Facultatea de Maxime Teologice din Arad. Unul dintre lectorii noștri, ce aspiră ca mulți alți „apostoli ai cetății” la o funcție cu atribuții rezonabile în Episcopie, își susține (mai precis, își solicită) Teza de Doctorat.

Sesiunea orală, evident în timpul orelor de curs. Coordonatorul, un profesor din provincie (nu că noi am fi de altundeva). Numai că ăsta e de la Sibiu. Deci, mare sculă de basculă. Acolo teologia e un fel de Heineken cu cârnați bavarezi, pe când la noi, o Arbema cu sângereți preparați din cea mai infectă carne de porc.

 

“Icoana, chip al Dumnezeirii în bla-bla-bla și bla-bla-bla”

 

Magistrandul scrie pe tablă câteva cuvinte în limba greacă, termeni definitorii pentru bătălia ideologică împotriva iconoclasmului și proclamarea cu zurgălăi a iconolatriei sau iconoduliei... (ceea ce pentru specialiști nu e totuna); o succintă trecere în revistă, prin jungla stufoasă a iconografiei, a principalelor etape istorice și-a câtorva personalități marcante din primul mileniu creștin – eminamente ortodox.

Dacă aș fi intrat pe Wikipedia, aș fi găsit mai multe argumente și exemplificări (cu poze). Eram ferm convins că n-o să pomenească de Manuil Panselinos sau El Greco; ce să mai zic de Rafael Sanzio sau de Simion Silaghi Zugravu? Nu-mi amintesc să-l fi pomenit nici măcar pe Evanghelistul Luca; nici că unii împărați bizantini credeau că înfrângerile periodice suferite de armata lor binecuvântată erau consecința idolatriei, adică a închinării la icoane. Opiniile (devenite dogme) din lucrarea lui științifică se aglutinează în jurul a două personaje ce s-au remarcat în controversa icoanelor – sfinți de secol VIII, respectiv IX.

 

Sibianul îl corijează: „Vezi c-ai uitat accentul la πρόσωπον!”

„De emoții”, îi răspunde doctorandul, și trage cu creta o liniuță.

 

Cele trei antiretice împotriva iconomahilor și tot atâtea tratate, cincisprezece probleme expediate pe adresa lor și șapte capitole mai însemnate, șapte, cifra plenitudinii... Dionisie Pseudo-Areopagitul, Cel nevăzut se face văzut, unirea ipostatică a celor două firi. Așadar, Iisus Hristos și ceilalți sfinți au putut și pot fi pictați, dar cu numele lor specificate neapărat, chiar dacă între icoană și figura celui zugrăvit pe ea există o „similaritate contrastantă”, adică o asemănare prin relație – altfel nu e sfântă. Căci icoana nu e spirit, e materie pieritoare, cinstirea ei își croiește drum, printre superstiții, către cel reprezentat în ea – către prototip. Însă omul de rând nu știe asta... (Nici lectorul nostru.) Anul 843, împărăteasa Teodora și Duminica Ortodoxiei. Și iată, dragi cursanți, așa a luat ființă teologia iconofilă, theologhia prezenței.

Zici că ieri a stat la palavre cu episcopii Sinodului VII Ecumenic, ș-amu a venit să se fudulească. Îndrumătorul i-a luat-o înainte, înfoindu-și pieptul ca un curcan, în așteptarea reverenței de rigoare. Primește drept compensație, printre zâmbetele artificiale ale viitorului doctor în teologie, o grimasă ironică și ropotele de aplauze cerute de protocol.

 

Nu știu ce naiba vrea să mai zică acum.

Cineva să oprească această mascaradă!

Se sună de ieșire.

Salvați de clopoțel

Și lui Dumnezeu slavă!

(7) Jurnal de Recepție. Călugării

În vremurile din urmă vor veni strâmtorări, cerul va trece prin flăcări, apele vor fierbe, aerul viciat îi va carboniza pe cei ce vor îndrăzni să respire, stele arzânde se vor prăvăli în mări și oceane, acompaniate de grindină și văpăi încâlcite-n sânge, luna și soarele vor suferi eclipse, lăcustele vor invada pământul, iar cavalerii apocaliptici îl vor finisa pentru Împărăția veșnică a Mielului și a Celui ce șade pe tron, succedate de fulgere, vuiete și tunete... prin care e dificil să deslușești glasurile izvorâte din gâtlejurile celor trei părinței di pisti Prut, pictați într-un negru spălăcit, cu bărbi ce atârnă pân’ la brâu, cu plete grizonate, strânse cu elastic într-o coadă de ponei, meșteri care trudesc de zor la mântuirea planetei, mistuind în pântecele lor opulente pahare întregi de Tămâioasă de Sălcuța, și se fac că nu aud când le ciocănești în ușă, întrucât sorocul eshatologic poate să mai aștepte.

Povestea spune că erau deja rumeniți când și-au parcat motocicletele cu ghidoane înalte, aidoma coarnelor de țap, că n-au comandat nimic de potol, fiindcă monahii îs obișnuiți cu postul, și c-au zăpăcit potențiometrul aerului condiționat (care, spre surprinderea mea, indica un incredibil 7℃) cu mult înainte ca mamițica din 103 să mă bombăne și să-mi ordone, pe un ton de superioritate, SĂ-L ÎNCHID: „Dar mai repede! Căci fie îmi dați banii înapoi, fie vă fac denunț”.

Și, dacă ar fi fost asta unica problemă, nu m-aș fi lamentat: fiecare decide ce vrea să se-aleagă de plămânii și creierii săi, unul și-i conservă prin criogenie, altul și-i ține în forjă. Numai că aparatele de răcire sunt interconectate, iar când butonezi controllerul, ca să reglezi temperatura camerei tale, tu determini și gradul de confort sau disconfort al persoanelor din alte patru. Așa statorniciră patroanele, când construcția hotelului fu la final. Oricâte tentative de-a le îndupleca au avut instalatorii, oricâte argumente au adus montatorii, cucoanele nici nu s-au sinchisit să-i asculte – prețul pentru unsprezece termostate digitale era mai convenabil decât cel pentru cincizeci.

Și cum pronia divină ne cere nu doar să ne facem cruci și să le pupăm, ci și să punem piciorul în prag atunci când îndatoririle ne-o impun, am bătut iarăși la ușă, și (ca Dem Rădulescu la Sihăstria, când căuta crama schitului unde era dosită o icoană făcătoare de minuni...) am început:

─ Preacucernici taici!... Sfinți părinți!... Nu voiesc să vă stric liniștea, însă căile ocârmuirii sunt mai încurcate decât cele ale Domnului...

─ ?

─ Aerul! Aerul rece... (Ușa se deschide)

─ Evgheni, dă-i și lui, nu vezi că-i curg balele!

Și pe loc îmi umplu o stacană cu aceeași licoare înmiresmată produsă la Sălcuța, de un carmín diluat cu lacrimi de salcie... un trandafir sau o cireașă într-un căuș de palme cu apă de izvor, pe care o potențială muceniță o duce la gură, dar o scapă între țâțișoarele-i ferme, două bucăți de cremene văduvite de amnar, taman la țanc pentru ochii bulbucați ai pădurarului ce, dârdâind euforic, dă să se apropie. Însă, până să-i dezlege catrința și să isprăvească de-ntrebat „Căprește, iepurește, cățelește...?”, fecioara îl trăsni cu un „Mai degrabă mor decât să mă pângărești!”. Astfel că (deși îi jăruise inima cu vătraiul nurliu al aromei de țărăncuță, încă din perioada în care nici n-avea floci la pițiroancă, privind-o adeseori pe furiș din tufișurile mărginașe ale codrului și descoperind că voia să intre la mănăstire, ba auzind-o cu câtă vehemență îl respinge) îndată îl apucă damblaua, scoase brișca și-i crestă beregata, decupând din ea o mică frântură, un pandantiv de mărimea unui scarabeu, care să-i amintească, când are să-i fie mai greu, de remediul împotriva erecțiilor diurne, pierdut dintr-o prostie.

─ Hai bie, că nu ti vedi nimini! și împinse ușa cu călcâiul.

─ Duduia de la 103 zice că e frig, lingându-mă pe bot și cerșindu-i printr-o ocheadă încă o stacană. Termoregulatorul de pe hol ajustează nu doar..., ci și...

─ Re-gu-la... ce? Mă, tu ori n-ai antrenamient, ori ni confunzi. Avem noi feți de hipsteri, îns-am pus di mult lacâtu’ pi trusa cu sculi.

─ Temperatura celorlalte camere... N-am cum să-l opresc doar pe-al ei. ’Țelegeți? Mai stați și voi cu ferestrele deschise, mai puneți o bere la gheață, dar, dacă n-o echilibrăm, o fi mare bai. Amenință că face plângere, p-ormă află șefele, tre’ să dau explicații, teoria chibritului, exegeza brichetei, și nu vreau să-mi fac păcate. Că io când mă supăr nu țin cont...

─ Las’ că ti rizolvăm noi. Alioșa, dă și nie epitrahilu’ cela, că ista-i matol!

M-am străduit să-mi reorganizez socotelile și să nimeresc pe făgașul corespunzător unei spovedanii după pravilă, însă – buimac de cap din cauza iuțelii cu care alcoolul galopa prin vene și-a dârzeniei cu care rotocoalele de aer polar îmi boxau în cerbice – dezvăluirile mele n-au fost chiar atât de ușor de digerat pe cât se-așteptau, căci laptele supt de la mama și vinul cu care mă cherchelisem sau cel de la liturghie, pentru mine, erau totuna. Rezistența psihică a călugărilor era impresionantă, confesiunea mea, din ce în ce mai grosieră, în unele locuri sadică și perversă, în alte delicată ca mănușile și batistele unui gentleman, peste care, fără jenă, un narcotraficant de provincie își scutură trabucul, înjurându-și fiul poponar și pe târâtura de mă-sa, că-i prinsese (pe ea cu fusta-n cap, iar pe el adulmecând izmenele unui verișor de gradul doi), cugetând, în tihna verandei, cum să-i lecuiască pe detractori și să spele onoarea familiei.

Orice proiect sfârșește în ruină, orice nădejde (oricât de draconic ținută-n chingi...) este pură fantezie, autosugestie și masochism. Stratageme de-a te salva și excepții nu există. Stânca e insurmontabilă, ranița îmi alunecă pe spate, patrafirul dat la o parte, simt cum mă balansez pe un leagăn căptușit cu puf, cum plutesc în eteruri pulsante... un înger îmi îndeasă pe gât un bec cu acetilenă ce-mi lărgește toracele, scapătă în burtă, și apoi radiază, ca un bostan de Halloween, prin toți porii. Dar rațiunea se încăpățânează să-și reînnoiască răfuielile cu Dumnezeu, și mă prăbușesc, demon celest, în mormântul podelei.

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

46.

Voiam să scriu despre Sonata în Si minor a lui Liszt – sperând că Tvorețul o să fie generos cu mine la Procesul Etapei: „Pruncule, neprihănite îndeletniciri ai avut! Cum ai sfidat mizeria umană prin monologurile muzicale! Cum ai strunit bestia din tine prin acordurile sacre ale Neudeutsche Schule! Cum ai încercat să te tămăduiești singur...! – dar m-am împiedicat iarăși de Biblie.

 

Parabola fiului risipitor sau Banu’ tot la ban trage

 

Tatăl a dat partea de avere ce i se cuvenea fiului cel tânăr, iar tăntălăul a cheltuit-o pe haleală, băutură și femei. P-ormă i s-au umflat buzunarele de praf și de vânt, și, rozându-l tare la ghiozdan, a zis că era mai convenabil în bătătură la tac-su; de bine, de rău, nu murea de foame. Astfel că, a decis să se reîntoarcă. Restul poveștii îl știți.

Pesemne că în societatea de azi, fiul, intrat în „tagma adulților”, l-ar fi dat în judecată pe tată; nu-i cunoaștem vârsta, dar știm că era mezinul.

Vinovat e puriul. De ce nu i-a trosnit lu’ fi-su vreo cinci scatoalce? „Bagă-ți, bă, mințile-n cap! Nu pupi tu o lețcaie de la mine. Păi ce, am păscut gâște împreună? Dacă ai un plan de afaceri... vrei să-ți deschizi o lăptărie, o simigerie..., stăm de vorbă. Da’ tu nici muiere, nici copii, nici oi pe izlaz, nici porci în coteț..., nici păr la cur. Mă iei la mișto?”

Însă tătânul: „Iț ochei, băiatu’ meu. Hai că ’mediat îți dă tăticu’. Și du-te... un’ și-a spart dracul opincile!”

Iar când feciorul a revenit (în patrie și-n familie), babacul, mai să leșine (la cât de încântat era) când îl văzu. Îi dete sacoul cel mai scump, îi puse ghiulul pe deget, încălțări noi, friptură de vițel, o stacană de vin, încropiră un mic bairam... alea-alea. Deși nu se menționează  n i c ă i e r i  de tulburări de personalitate sau de pierderi de memorie.

Și de unde acel „mi se cuvine” (Luca 15, 12)? De când părinții trebuie să pună, dintr-odată, la picioarele odraslelor „partea lor”? De ce să nu le-o dea atunci și numai atunci când cei din urmă vor putea face dovada unui „proiect de viață”?

În prima situație e ușor de ghicit cum vor decurge lucrurile, dar în cazul în care nu-s în stare să... (și e limpede, ca izvoarele de apă spre care tânjește cerboaica, că niciunul dintre ei n-are habar de așa ceva), o să apeleze la părinți. Vorba ceea: Dă-i omului un pește, și are merinde pentr-o zi; învață-l să pescuiască, și o să aibă la ce ronțăi toată viața.

Iar dacă nici genitorii nu știu ce să facă, asta e. Cine a zis că parabola a fost spusă pentru a-l acuza pe unul sau pe altul? Nimic mai fals. Ea relatează peripețiile întregului Adam.

Te crezi inocent?

Aruncă cu piatra.