Vernisaje native

(5)

O iubeam pe Nicoleta – locuia deasupra

Înaltă și slabă – nu știu cum reușea să-mi umple reveriile

Am invitat-o la mine. Înjghebasem un bârlog

Din salteaua canapelei

Ne-am culcușit acolo – progenituri ale unui Zeu nedrept

Ea religia mea eu preotul ei – condamnați la eternitatea

Prăfoasă a unei catacombe de câlți

I-am pus mâna pe fund. Nu mi-a îndepărtat-o

P-ormă a apărut soră-mea: Ce faceți voi aici?

Iar grundul tabloului s-a crăpat ruinându-ne extazul mistic

Am mers pe balcon

Doi bărbați cu veste bleumarin plimbau o flacără de jur

Împrejurul flanșelor unui branșament de gaz

Tatăl lui Căpălău a strigat la ei

─ Domnu’ așa se verifică

Goi pușcă puradeii boceau după...

─ Pufarine? Las’ că vă dau eu!

Alergând desculți prin pietriș

Echipajul poliției tăbărâse la o adresă greșită

Ninjalăi cu pălării negre își scot săbiile și amenință

Că se taie dac-o să dea buzna și mascații

Ceangăii din comuna Bălcescu morți de beți pe terasa

Berăriei

─ AI BieM! hlizindu-se... ciocnindu-și halbele...

Și Ionuț bubuindu-și injectorul... țipând și el

Fi’ndcă-i sărise cuiul în palmă

Pe tușele clare de azur aidoma unor confetti

Parașutiștii se antrenau pentr-o invazie abstractă

Cu deficit de neuroni și c-un nivel crescut de adrenalină

Cădeau îndărătul obeliscurilor dospite din beton armat

Și sudoare pe ale căror acoperișuri încă tronau antenele

Rusești și navetele de Mărgineni.

(Foto © flickr.com, jen.ben.)

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

55.

„Viața înseamnă să te bucuri de darul de a respira; moartea, a fi privat de acest dar” – Ambrozie al Mediolanului

 

Dimineață, în drum spre facultate, rostesc cu buzele întredeschise pomelnicul celor pe care îi cunosc. Citisem undeva că, pentru iubirea nestrămutată față de aproapele, un popă dipsoman fusese scutit de penitența ce urma, conform canoanelor, să-i fie aplicată. Iar asta, deoarece – în demersul lui exhaustiv, ce dura aproximativ trei ore, făcându-i pe enoriași să creadă că picotește în altar – îi pomenea la proscomidie pe toți oamenii despre care avea habar, de la Adam până la el.

Eu, pe trotuar. Nici moțăind, nici sută la sută lucid. Trecătorii își ardeau neuronii cu chestiuni... la fel de grave. Mă rugam și pentru ei. Un camionagiu nu-mi dă prioritate la trecerea de pietoni. Îl bag creștinește în mă-sa, chiar dacă nu mă aude: „Așa să-ți ajute Dumnezeu”, trăgându-mi până-n bărbie fermoarul de la geacă; și dau binețe băbuțelor din colț; dar nu le-ajut să treacă strada.

Cu mâinile-n buzunare și căștile pe urechi, ascultam liturghia de la Vatoped. Buchisisem Dicționarul grec-român al Noului Testament și murmuram cuvinte bizare, aidoma pensionarilor cazați prea devreme într-un azil de bătrâni. Puteam să țin isonul, exersasem (autodidact consecvent) Glasul I și III. Trebuia doar să mă aclimatizez notației bizantine... Mi se umflase pipota. În cazul în care nu-mi alimentam constant vanitatea, riscam să nu mai găsesc pretexte de luptă.

Cu gândul la ea. Tocmai am aflat că mă înșelase cu un alt bărbat. Dac-ar fi fost o altă femeie, nu era bai. (Un copil poa’ să aibă două mame, însă nu doi tați. O știe toată lumea. Biblia nu ne dă explicații. Sofismele ei sunt plăpânde. Se transmit ereditar...) O făcuse cu mult timp înainte să ne cunoaștem. Nu știu de ce sufăr retroactiv. Voiam să mă aștepte pe mine? să rămână intactă până o defloram cu flerul meu de polițist spiritual? Să însemne că nu suntem făcuți unul pentru celălalt sau aberez?

Mi se recomandă să învârt încă o dată roata norocului, să-i dau papucii și să m-apuc de bătut mătănii, în speranța unei ibovnice cumsecade. Și totuși de ce mă doare? N-am de ce s-o incriminez.

Dragostea e veșnică, iar când o practici intri fără să vrei în eternitatea Ei (care circumscrie vremelniciile noastre temporale). Acolo, întru înălțimile imparțiale..., vrei ca cel de lângă tine să fi avut aceeași panoramă, înainte de-a fi călcat în străchini. (Trezitu-te-ai dintr-un vis atât de suculent?) Precum Hristos s-a dat pe cruce (nu cu țârâita, ci în totalitate), așa și tu te dăruiești, scufundat în acvariul sirenelor sau cu grumazul sub ghilotina amiciției, după ce te ciupește săgeata lui Cupidon.

Simt c-am pierdut noima, că mă induc în eroare. Gelozia m-a luat în stăpânire și mă tem de ceva ce poate că nici nu există. Îmi creez propria fatalitate și p-ormă îmi blamez semenii. Armătura disonantă a oricărei fuziuni ce vrea să se-nfiripe este „înfiptă” perfect în fluxul nervos; îmi curge prin vene, mi se elimină prin pori, îmi sculptează faciesul.

Un gușter ce-și încălzește fluidele în soarele orgoliilor sale. Trebuie doar să mă uit în oglindă și să-i spun celui care mă privește: Tu ești de vină!

Păi n-afirmase Apostolul Pavel că Iubirea îndelung rabdă..., că ea niciodată n-o să piară...?  – 1 Corinteni, cap. 13.

Însă când va veni...  i r e f u t a b i l  va fi prea târziu.

Vernisaje native

(4)

Venise acasă cu un cățel. L-am ținut o zi

A ros burete ce antifona ușa de la intrare

Ochișorii de zahăr... urechiușele și lăbuțele din lapte praf

Dizolvate-n cafeaua profesoarei de limbi străine

Mi-a zis să-l duc în spatele blocului

Soră-mea era la brutărie. Am coborât s-a apropiat o fetiță

El s-a gudurat eu cică uitasem robinetul deschis

Am urcat scările fredonând cântecul din reclama la Koukou

Roukou: bun și dul-ce / di-a-rie îți adu-ce

Când s-a întors au apucat-o pandaliile:

Că abandonează școala că se lasă înfiată de metaliști

A trântit franzela... greva foamei

A dat sfară în mahala: cine-l găsește primește o cutiuță

Cu drajeuri și-un fișic de mentosane

În noaptea aceea am visat mormane de pești îmbălați

Cu burți umflate și solzi de gips

Maidanezii dădeau târcoale tomberoanelor ce sufereau

De combustie spontană... băunau la lună

Minaretele Combinatului Chimic pufăiau amoniac

Vântul mângâia halda de steril

Eu alungam moliile incitate de craniul meu fosforescent

Bâiguind troparele unei învieri inexistente.

(Foto © flickr.com, jen.ben.)

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

54.

Câteodată am impresia că-mi irosesc timpul – întotdeauna inutil. Harap-Alb nu mai vine, prințesele-s insuficiente... La o adică, ne salvăm și singuri. O salcie cu măduva devorată de mii de termite stă aplecată pe malul lacului. La fel și eu, decepționat și frânt pe dinăuntru, peste geana de lumină ce tremură deasupra peliculei de untdelemn, hașurând pereții cu mogâldețe de cărbune, ce se pierd treptat, treptat... Profitând de indolența mea și de handicapul ei, un chirurg invizibil extirpă sufletul unei candele nespălate de-o lună.

Bat pasul pe loc, progresez în virtualitate și mă consolez c-un oftat, după ce termin de citit, cu pupilele dilatate, Paraclisul Maicii Domnului. Saltul calitativ pretinde de la noi cantități notabile de maculatură. Așadar: „Roagă-te, fiule! Astfel vei pătrunde în rugăciunea tuturor celor care, în acest moment, își încrucișează degetele..., cea a colegilor de clasă, a profesorilor, a duhovnicilor, a mamelor îndurerate, a elevilor aflați în examene, a traficanților de țigări în vamă la Nădlac, a pacienților cu metastază, a muncitorilor din combinatele siderurgice, a celor care dorm pe stradă, a celor care se bucură că nu-s nevoiți să împartă plapuma cu nimeni, a stripărițelor multifuncționale de pe Andrei Mureșanu..., rugăciunea sfinților, a pușcăriașilor, a heruvimilor, a Născătoarei de Dumnezeu, rugăciunea Tatălui, rugăciunea Fiului, rugăciunea Sfântului Duh”. Și, cu toate că am ajuns să mă trag de brăcinari cu ei, cererea îmi este ignorată. O să încerc și mâine.

Numai că îngerul meu păzitor nu se roagă odată cu mine. Atunci își ia pauza de cafea, deschizând televizorul, și-și belește ochii la Animal Planet. Împerecherea girafelor îi dă de gândit. Dar, cum el există doar în mintea mea, n-are cu ce. Prin urmare, schimbă repede pe Private Spice. După câteva minute n-o să-l mai pot ridica decât cu macaraua. Și tot eu sunt ăla care îi mulțumește lui Doamne-Doamne – el e prea obosit.

„Cere și ți se va da”. M-am lămurit demult. „Dă-mi și o să-ți mai cer” sună mai bine. Acum stă la taclale cu îngerul păzitor al vecinului. Eu continui să mă rog. Se cuvenea să fie invers. Mă îngrijorez – nici asta nu mi-e de folos.

Stratagema lui dă roade. Sinecuristul plimbă mapa, proletarul se spetește; primul semnează statul de plată cu conștiința zen, al doilea abia reușește să țină pixul în mână și pleacă acasă cu senzația că mai avea ceva de făcut. Culpabilizează-te ca să-ți spun cine ești. Așa-mi trebuie, dacă pun botul la orice vrăjeală. Oh, de-aș fi primit la botez un protéctor cu gropițe-n obraji, gurguie și fofoloancă! Mă descotoroseam imediat de ironie, iar deziluzia edenică nu mi-ar fi usturat atât de tare ficații.

Bodyguardul asexuat își aprinde un trabuc. Balconul are geamuri. Nu le vede. Peste puțin o să se întindă iar în pat – trândăvindu-mi viața. Pro Tv difuzează-n reluare o emisiune de cultură generală. Toți concurenții greșesc la ultimul quiz. Bárem nu-s unicul pierzător.