De Unu Mai, cu drag

Da. Tăcerea e un compas al morții, o mare nesărată de amintiri, o fată virgină ce se vinde pe ce poate, cum poate, cât poate, un animal dresat să se supună, un mort cu pensie, un cerșetor al mallului, un cântec trecut prin ani, mâini uscate, fructe necomestibile, un tramvai numit întârziere, o plajă goală, zece unghii cu doliu dintr-o zi de muncă, trei tipi – doar ei, întrebări, răspunsuri echivoce.

De ce s-au tăiat atâția copaci, fără ca noi, cei mulți, să ne fi dat consimțământul la netăiere? Ce face primarul și cum va reacționa, dacă mâine îmi voi invita prietenii fumători la el acasă? De ce își permite să-mi reteze amintirile – copacii tinereților mele, ai părinților ș-ai bunicilor –, intrând la mine-n dormitor (adică-n oraș) ca să distrugă ceea ce are el mai de preț pe perioada întregii respirații, de la punctual A (începerea spectacolului) pân’ la punctul B (căderea cortinei)?

Da, chiar așa. Cum v-ați permis să-mi violați intimitățile vernale, lăsându-le cum le-ați lăsat, și anume golite de miez și anulate pentr-un viitor care-o să le jelească, ascuțindu-și săgețile cu surprize ce vă vor pătrunde? Că e inevitabil, dom’le primar, ca, în ciclul compensației universale, să vi se ia echivalentul a ceea ce dumneavoastră ne-ați luat pe ascuns, fără un duel fățiș, ca între cavaleri, tăind copacii aceia bătrâni (da-n putere), măcelărindu-i ca pe cărnăciorii muștarnici din farfuria pe care ați comandat-o ospătarului, feliindu-le trunchiurile nervurate, în același mod în care v-ați tăiat, în copilărie, salamul de biscuiți de la bunica, iar după masa de seară, pierdut între lobode, visător, cu pantalonii-n vine, surprins în atingerea puțulicii, cu revista deocheată-n față, de băieții mai mari, căzând, murdărindu-vă chiloții în timp ce încercați să vă sustrageți rușinii, fricii și evenimentului ce-a urmat, când, forțat de împrejurări, amenințat cu denunțul rural, v-ați frecat-o, sub privirile băieților, de scoarța nucului din spatele grădinii, până v-ați rănit atât de tare, încât ați început să înjurați Natura, blestemând copacii, florile, mirosul ierbii ș-al florilor de păpădie, în râsetele flăcăilor cu ochi secretoși și cu gura spurcată, care „Haide, haide!” îți spuneau, „Freacă, puișor, freacă!” îți răcneau, trăgându-te de fălcuțe și lovindu-te peste fund, obligându-te să te-nvârți în jurul copacului: „Bate-o!” „Freac-o bine!”, bătându-și joc de tine, baiatu’ mamei, arătându-te cu degetul și vorbindu-te pe la colțuri de ulițe, de n-ai mai ieșit din casă cu lunile, lăsând oile nemulse, orătăniile fără apă, calul nechezând a nespălare, curtea nemăturată, că și bunică-ta a urlat la tine: „Băiete, ce satană te-o apucat de nu mai ieș’ din cas’?”

Și-atunci, „Las’ că vedeți voi!” i-ai spus printre dinți, „Am să tai tăți copacii când oi ajunje la putere. Ba am să-ncep de p-acum”, retezând nucul-femeie, continuând cu cei din fața porții, din spatele casei și de la fântâna satului, cu pași necruțători grăbindu-se să lumineze ulițele prin dese înclinări de copaci, încât nici morții nu s-au mai bucurat de umbră, pângărind tot satul cu cultul tău solar.

Nu vă doare? Nu le simțiți lipsa? Nu vă apar în somn? Nu de coșmaruri vorbesc, ci despre ființele vegetale, dom’ primar – exterminator al fotosintezei, distrugător de priveliști estetice, iubitor de betoane, de căldură și praf, ciufut cu toane inexorabile, de neiertat. Credeați că – venind Sărbătorile Pascale și mizând pe-o dispensă divină – vă vom ierta? Nici vorbă. Dumnezeu prin oameni lucrează, iar oamenii, dacă n-ați aflat încă, uită, da’ nu iartă. Așa că rugați-vă ca pomișorii pe care îi veți planta (cât mai repede!) să crească la fel de falnic ca cei pe care i-ați tăiat fără niciun drept, nicio jenă, nicio conștiință, considerând că scopul scuză mijloacele. Pula! El acuză și judecă – în bătaia palelor de soare dintr-un Întâi Mai Muncitoresc, odată cu tabloul defrișărilor din capătul de răsărit al pontonului ce leagă orașul de insula-ștrand.

Domnule primar, chiar n-aveți suflet, inimă sau ceva care să vă-nțepe, să vă piște, măcar că de încasat taxe sunteți al naibii de priceput, dușman al spațiilor verzi, cu toate c-ați fost crescut la țară, nemilostiv repezentant al conducerii centrale a urbei de pe Mureș? De șaptezeci de ori câte șapte Rușine!, ca să-ți intre la tărtăcuță felul în care ți se vor adresa, începând de azi, cetățenii orașului martir, că n-ai să scapi de critica judicioasă, de scârba ce de pe-acum ți-o poartă și nici de gândurile de rămas-bun pe care ți le adresează: „Adio, fraiere! Ferește-te de rădăcini! Zi-le să-ți cimenteze groapa.”

Ce-i sigur e sigur, de piatra tombală ne ocupăm noi, o vom înfige în nisipul moale din preajma Pieței Soarelui, lângă bălțile de vomismente și-n stropii urinoși ai maidanezilor, exact cum ți-ai dorit să fii îngropat din ziua dezvirginării tale, în soarele și-n praful cartierelor lipsite de verdeață (Nici urmă de lobodă), sătule și ele de poruncile despotice, de dezamăgirile de zi cu zi, de aerul sufocant al asfaltului. Cartiere dispuse să lase uitării câteva din monstruozitățile tale, cu condiția să ne spui cine este de vină pentru masacrul arborilor din oraș, scutindu-te de ploaia de imprecații trimise prin poștă, în care urma să te spălăm de păcatele atâtor și atâtor ani de nesimțiri crunte, laolaltă cu cei din camarila-ți incultă, rostindu-le numele, în văzul întregii adunări, ca Dumnezeu să te absolve de vina ignorării verdelui crud al primăverii, dorindu-ți, cu toți sfinții agricultori, Sărbători Fericite și-o vară plăcută alături de cei pe care-i iubești atât de mult, dar pe care îi privezi, an de an, de câte-un petec din dulcea verdeață urbană pe cale de dispariție, încet-încet, ca pașii unei tăceri generale dintr-o Românie postdecembristă de mileniul trei, pe apa Sâmbetei, în Joia Mare, cu gândul la spânzurătoarea de mâine, printre nori de fum, când cu toții – într-un cuget ș-o inimă, dup-o zi de muncă asiduă în folosul comunității capitaliste – vom mâna, prin credință, ușor, dar sigur, porcii la jir.

Gânduri în soare

N-am plecat încă, dar sunt pe cale să plec. Îmi pregătesc băgăjelul: un cearșaf, o sticlă cu apă, șervețele umede, o carte, caietul cu ciorne și loțiunea de protecție a pielii pe care – n-am uitat – o s-o cumpăr în drum spre plajă. Impropriu spus plajă. Un gazon băltit, cu câte-un plop ș-un conifer plantați în timpuri de mult apuse, traversat de alei pavate, două mari și multe mici, umbrite sau nu, mai mult sau mai puțin pătrunse de iarba virgină îngropată as’ toamnă. E liniște, deci pot citi din poeziile scrise de alții. Un volum nou. Preț bun. Nerăbdător să-l mistui din scoarță-n scoarță.

Pentru intrarea la ștrand nu se percepe o megataxă, așa cum se va percepe începând de la 1 sau de la 2 mai. Achit doar doi lei cincizeci, mi se vântură o chitanță prin fața ochilor, și pe aici mi-e drumul. Pe podul de pontoane, acoperit cu o pătură de lemne înnegrită de soare, mă clatin, (extra)terestru, în ritmul apei ce curge într-o tăcere de-nmormântare, pe care doar veșnicii pensionari ce mă vor aștepta pe gazon, bolnavi de diabet, o pot înțelege mai bine decât mine. În stânga, în josul balustradei, spuma brună rămasă între două vase apropiate, în formă de V, îmi transmite o stare de inevitabil sfârșit pe care orice bărbat plecat la plajă îl va simți mai devreme sau mai târziu când va privi spre peisajul din peisajul proiecțiilor sale mintale, mereu trecute cu vederea, mereu acolo, ascunse și tăioase, dulci și amare, gânduri cu și despre făpturile dezbrăcate – o pură panoramă a tinereților mereu râvnite. Mii de clăbuci, pulsând deasupra apei, intrau și ieșeau prin pâlnia celor două vase. Din laptele negru se iviră mai multe bidoane de plastic, ce alunecau, în jocul mărgelat al spumei, ca niște dildo-uri.

Am ajuns pe celălalt mal. Pășesc ca-n zorii unei zile postapocaliptice. Ochii nu vor să creadă lumina ireal de calmă, terasele goale, lipsa burtoșilor, tăcerea radiourilor, a mușteriilor, a bunicilor cu orizonturi reci pentru nepoțeii ce se bălăcesc, fără „Trei la zece lei!”, fără zarva cartierelor teleportate-n bazine, pe iarbă, printre resturi de semințe, coji de fistic și pungi de pufuleți: „Dorești?” „Nu, mersi”, printre pieile răzbronzate care, vichend de vichend, sosesc aici ca să impresioneze prin aspectul lor zbârcit sau prin cancerul ce le paște. Dar mă lipsesc acum de toate astea, căci plaja artificială e goală. Gazonul încă lucește în stropii apelor de dimineață. Cât vezi cu ochii, numai pustiu.

Din loc în loc, câte-un șezlong alb și lung. C-așa-i la modă. Vara asta purtăm culori deschise. Pășesc grăbit pe una dintre alei și mă opresc în dreptul unui copac. Lângă el, la circa trei metri distanță, o băbuță își potrivea sutienul. Tacticos, de parcă dorea să fie privită. Bretelele îi mângâiau claviculele, pocnind, în zona sânilor, în două triunghiuri galbene, ce îmbrăcau o piele cu pistrui. Își trecu degetul mare pe sub ele, și ajunse la vârful formelor geometrice. Acolo se opri și făcu cale-ntoarsă.

Stătea lipită de șezlong. Alții de pături. Unele sunt întinse pe porțiuni de iarbă uscată. Altele, la etaj. Eu am doar un cearșaf, împrumutat, în tăcere, de la unul dintre colegii de apartament. Îl întind în bătaia slabă a vântului și-l așez pe gazon. Scot tubul portocaliu cu cremă de protecție, și-mi aplic, printr-o mișcare narcisică, un strat subțire.

Dau să mă așez și m-așez. Pe jos, ca plajistul. Îmi simt coatele umede, genunchii la fel. Iarba era udă. Și mă scol. E bine că avem un sistem de irigare funcțional. Oricât aș încerca să ignor acest aspect, nu o să rămân așa pe toată durata zilei.

Mă uit la femeia pistruiată ce lucește-n soare, mă îndrept spre ea și-o întreb, privind cu jind, de unde?..., dacă e pe gratis? și dacă poate să-mi păzească lucrurile timp de câteva minute? Îmi răspunde într-un mod plăcut, iar, peste nici trei minute, mă întorc c-un șezlong nou-nouț la subsuoară, și-i mulțumesc pentru serviciu. Mi-l instalez în raza soarelui, arunc cearșaful (floarea-soarelui), ver-su-lee-țe să ci-tiim.

Mă întind. E destul de incomod, dar deschid cartea și-i dau bice. Versurile curg gârlă, unul și unul, ca unse cu ulei de palmier. Vorbesc de vară, de iarnă, de valurile Mării Negre și, printre multe altele, de spovedanii cu femei, mult mai multe decât cele de la Mănăstirea Gai, în prag de Sărbători Pascale, cu miel și ouă roșii.

Închid. Mi-e de-ajuns. Așa că-mi scot ochelarii de vedere, mi-i ascund sub tricou și pun capul pe spetează. Stau atât cât îi pot simți dulceața. Când începe să se enerveze, cobor speteaza, îi întorc spatele și mă uit, pierdut, în zare.

Pistruiata stă pe spate cu sânii ei perfecți, descoperiți, îndreptați spre cer. Rigiditatea lor pare neverosimilă. „Un loc de rugăciune”, îmi spun, „o moschee”, aud, „un templu al Celui Viu”, cu două minarete rotunjite, pline cu rugăciuni. „Cum să fac să intru la slujbă?”

Sunt ca turlele rusești, de forma unor cepe. Cupole aurite!... Iar la bază, în aval de slipul roșiatic, un râu mi se arată, zemuind printr-o crevasă bine ascunsă, acum deschisă, prin inspirata poziționare a lăcașului de cult. „Oh, clinele munților! Oh, întregul ei corp... în sclipiri continue!” – un mușuroi de luminițe amestecate în brun-roșcata peliculă delicată și apetisantă, ce urcă și coboară, ca întinsă de-o mână nevăzută, menită s-o apere de zeul ce-o ardea cu privirea și dorea s-o supună.

Privesc, printre fulgii de plop, cum se-apropie de clopotnițe aceleași degete mici și jucăușe, cum lovesc, prin atingeri scurte, rând pe rând, cele două clopote de bronz ce mă cheamă, mlădiindu-se armonios, la rugăciune.

„Doamne, cum îi scânteiază fiecare por, cum radiază, cum se deplasează, cum nu-mi dă pace! Nu-i vina mea. Nici vorbă. Cu ce-s de vină că ea n-are bărbat, că stă, cum stă – pavoazată ca o catedrală în Florii, deși e goală?

Dacă mi-a pus lesă și carcan, și mă trage spre ea ca să ne convertim amândoi la religia trupului, ce să fac? Destul cu asceza! Vreau să mă bucur de natură, de verdele ierbii, de o gură sărată sau de-o vilegiatură cât mai lungă, cu care să scap, să fug, să evadez. Că dé, e frumoasă. Dar, poate are vreo fiică, vreo nepoțică. Nu mică-mică, ci măricică. Că doar nu m-oi lega la cap fără să mă doară cu femeia-geamie. Deși, după cum o văd – într-un balans de șolduri – ar putea băga în erecție întreg Sinodul Ecumenic.

Prin urmare, mă reapuc de citit. Dau paginile de la stânga la dreapta (c-așa vreau eu), topind poezie după poezie. Toate cu dudui frumoase, longiline, cu nopți ale marilor beții, cu aranjamente intersexuale, cu morți, cu dumnezei, în timp ce fulgii de plop, mai mulți ca la-nceput, mă-nvăluie, mi se lipesc de piele, îmi intră printre pagini și mi se așază pe gene. Fulgi albi de primăvară, despre care nu face să vorbești prea des, zboară, împinși de-o forță a naturii (numiți-o vânt, suflare sau curent), și mă lovesc în plină figură – nesimțiți, agasanți, ca orice sămânță zburătoare, cu sau fără ambalaj.

După ore și ore încă nu conteneau să planeze deasupra gazonului de unde – sagace cititor – mă pregăteam să plec, forțat de soarele prea tânăr pentru piele mea bătrână, de demoazelele sosite ca să prindă apusul, de iubiții lor cu freze și iPhone-uri, de lumea clitoridiană care se-nmulțise, de întâmplarea cu cei doi frați ce nu voiau să se țină de mână, certați de sora lor mai mare: „Sunteți frați, nu sunteți gay...”, de tipesele care-mi ceruseră crema antisolară și-mi consumară juma de tub, de limba lor banală: „Auzi, fată?...” și „Mersi, băiatu’”, de cadența deloc emasculată a versurilor, de fulgii sătui să-mi tot prorocească, de ei și de mine. Căci, altfel, cum aș putea să explic că-ntr-o zi călduroasă de prier, m-am dus să mă bronzez pe-o iarbă puturoasă ș-poi pe-un șezlog incomod, flancat de femei impudice și unsuroase, după ce-am plătit o taxă ce nu trebuia să existe, căutând la mătușa cea pistruiată și la râul ei fierbinte, ce curgea, stând pe burtă?...

N-am reușit să închei, că mi-a sunat telefonul.

Era ea.

─  „Pentru Dumnezeu, mamă! Am 29 de ani.”

Din fericire n-a apucat să m-audă. Închisese înainte ca eu să-i răspund.

Să continuăm...

Rugăciunea de seară

Sosit de la muncă, trecând peste duș, peste cină, peste sfânta cruce și mulțămirea că m-a ajutat să rezist în orele crunte... printre fețele demonice... apropierea gălăgioasă a Sărbătorilor Pascale... zile-n care dracii mișună prin magazine, și peste cele șapte-opt înghițituri de apă, înainte de culcare, am citit undeva că-i bine, previne infarctul miocardic ce poate surveni în timpul somnului sau ceva de genu’, deschizând o antologie păunesciană, de la coadă la cap, mai nou așa îi citesc volumele, acum din testamentul lui de dragoste, care-mi transmite ceea ce sufletul meu știa de multă vreme, dar nu putea s-o spună sincer, în fața întregii lumi feminine, ce vrea să fie... doar ca să fie.

Transcriu:

................................................................

„Astfel îți dedic eu ție, care te-ai purtat nedrept cu mine, acest poem de dragoste, scris aproape de finalul unui mileniu în care n-a existat probabil nicio dragoste fericită

Îți dedic o criză personală,

În plină criză mondială,

Trista mea Principesă Neagră,

Blestemată să nu devii niciodată regină,

Dar blestemată să nu fii

Nici umbra din bucătărie

Și din gospodărie,

Care se face utilă trebăluind cu niște pantaloni strânși pe picioruțe cu niște ciorapi

trași până la gleznă, în veșnica hăituială a unei trivialități mult îndrăgite care se

numește familie și n-au gunoierii timp s-o ia și s-o ducă unde ar trebui.

Ciudată senzație trăiesc scriindu-ți în zadar aceste cuvinte pe care nu le vei mai citi niciodată, ciudată senzație că devin bătrân dintr-odată, în noaptea în care am înțeles

că nici nu ne mai cunoaștem.”

Doar noaptea e de vină pentru asemenea fraze:

Creuzet de vise inimi paradise

Vino și primește a mândrei dorință

Să mă prindă-n brațe ca și într-un clește

Și să-mi puie capul lâng-a ei ființă

De va fi cu voie să-și plinească visul

Dă-i o veste caldă-n asfințit de soare

Și-oi veni la ea în miros de lumânare

Ochi în ochi privind cum sfărâmăm abisul

De va fi ruptură și negare rece

Vestea dă-mi-o mie și cruță pre ea

Îi voi spune la sfârșitul nopții ce va trece:

Iubito lasă visul! Ai în față cartea

De-i vei zice tu tulburată-o fi

Gura mea spunându-i poruncă zidise

Va trăi în pace visând la al său

Creuzet de vise inimi paradise

Sau hardcore:

îți dedic o criză de fiere lungă cât o lună de miere

departe pe planeta haos

de unde-ai venit când te credeai minnie a lu’ mickey mouse

unde te-ai jucat cu frunzulița în nisipul mării

iar acum doar ai vrea că nu poți da uitării

cum timpul se schimbă mereu parcă-n ciudă

și-n loc de foiță ai ceva mai mult

și ești udă

de unde te-a ridicat mă-ta-n grabă ca să nu răcești

învelindu-te c-o pătură cu două cu treizeci

nu era iulie domniță

nu era vară

dar pornită din fire spre joaca murdară

te distrai în plină iarnă constănțeană vulgară

gol-goluță a bărbaților salvamară

acum ai mustață virgină mămică

îți plâng toți plozii pe lângă fusta aia mică

și lângă poșeta ținută la braț

prin piețe prin shopuri sorbind din ceașca cu erzaț

când tații lor sunt plecați în străinătate

tu te plimbi cu unghiuțele necumpătate

cum de vorbesc așa? cum de nu mi-e rușine?

nu deloc. ha ha ha!

era să leșine

acolo să pleci spre haos. te du!

pașli! ca-n armată. ’nainte marș! yabba-dabba doo!

dar m-am cam săturat

despărțindu-mă de coșmar mă-ndrept spre realitate

ca să scap de tine – femeie a caznelor mele

dizgrația îți stă la picioare. se-nclină

pe copitele tale lăcuite își pleacă fruntea acceptându-și înfrângerea

ca tine niciuna

te las să te bucuri de ultimul rând: inimioare inimioare & inimioare

pe verde cu galben și roșu cu albastru

cu până la 50% reducere

poți veni mâine după ora zece

atunci deschidem.

Amintire cu tatăl meu

Era dimineață și era noapte. Cam așa ceva. Ciorile grive care le survolau trupurile își desfăcuseră aripile. Cei doi bărbați se chinuiau să-și deschidă pleoapele ca să fie martori la ceea ce avea să li se-ntâmple. Mergeau unul lângă altul, călcând apăsat, cu undițele de bambus într-o mână, cealaltă fiindu-le liberă, nesupusă și dornică de-a strânge bine la piept și de-a da pe gât o sticlă cu țuică. Abia ieșiți din armată, fiecare cu o slujbă bună: tatăl meu operator la Mașini Unelte, iar prietenul său, lăcătuș mecanic. Amândoi aveau plete și purtau blugi peticiți. Cel puțin atât se putea observa la ora aceea, când soarele se ascundea, hăt departe, în spatele Gării din Bacău.

 

Un fluier prelung și trenul plecă.

 

Încă nu erau beți criță, ci doar încălziți, mobili și cu chef de vorbă. Scrutau atmosfera răcoroasă cu ochii lor împăienjeniți și verzi ca sticla din care sorbeau ca apucații. Trei pași înainte și unul înapoi. Cu aparența unor băieți de comitet, în haine inadecvate pentru pescuit și duhnind a tabac, încercând să-și aprindă țigara unul de la altul, deși ambele erau stinse, au hotărât să aștepte pe băncile de lemn.

 

Un fluier prelung și trenul plecă.

 

─ Mișule! Mișule!!! (pauză) Bate Rapidu’?

 

─ Bate pe mă-sa, să bată.

 

Sugeau din sticlă și trăgeau din țigările stinse. Din când în când scuipau pe jos din tutunul de „Carpați” ce le rămânea între dinți, mirați că se făcu lumină. Nu de la soare, ci de la becurile gălbui, înfipte-n perete, și nu intens, ci cât să li se vadă fețele de petrecăreți „trimiși în misiune” după vreun șalău hrăpăreț sau un caras puturos, personaje piscicole prezente în mintea lor mai abitir ca figuranții sindrofiei pe care o lăsaseră îndărăt ieri-noapte, azi-noapte sau mâine. Pentru ei era totuna.

 

─ Mișule! Mișule!!! (pauză) Bate Dinamo?

 

─ Bate pe mă-sa, să bată, flegmând și catapultând țigara, din vârful degetelor. O privea cum se rostogolește, târâtă de briza matinală, spre capătul peronului..., cum cade și nu se mai vede.

 

Tata făcu la fel. Pe urmă dete să ia o gură de țuică, dar se opri. Aruncase sticla în locul țigării.

 

─ Mișule! prinzându-l de umăr, în timp ce acesta moțăia.

 

─ Nu bate, se dezmetici, nu bate! ridicându-și mâna din cot și lăsând-o să cadă la loc. Bate pe mă-sa.

 

Un fluier prelung și trenul plecă.

 

─ La naiba! zise tata. S-a dus și ăsta. Hai, Mișule! către camaradul care se ușura pe unghiul mort format între peretele sălii de așteptare și banca de pe care se ridicase.

 

─ Ce-i? îi răspunse într-un târziu.

 

─ Hai că pierdem trenul!

 

─ Ce tren?... ’Mediat! Un’ te grăbești? în timp ce-și scutura crenvurștul, sprijinindu-se doar cu capul de zidul cafeniu care se lumină treptat. Bolborosi ceva și, sigur pe el ca un ogar de curse, se repezi spre vagoanele ce staționau pe Linia 3.

 

Doi hemiparetici, ținuți laolaltă de o forță invizibilă și de damful de spirt ce le acoperea viețile, aspirațiile și plăcerile. Tineri, inofensivi, se deplasau într-o singură direcție, braț la braț, ca să nu cadă printre traverse, Hai sus!, ajutându-se-ntre-ei, Hai sus!, izbutind, după un travaliu preliminar, să-și pună tălpile pe podeaua vagonului, împinși de-o adiere de vară către primele banchete cu spătare înalte, îmbrăcate cu o mușama ieftină, pe care se așezară nu înainte de-a înjura în gol.

 

─ ’Neața! se auzi de undeva din spate.

 

─ Cu rachiu se taie greața! replică taică-miu, pus pe glume și pe pupat pahare, întrucât nu voia să piardă prilejul revelat de simțuri prin mirosul specific, cunoscut de toți pescarii, atunci când se deschide o butelie de rom.

 

În drum spre Răcăciuni, băură împreună cu noii tovarăși de pileală – un fel de congres al ortacilor de baltă, echipați cu pantaloni lungi, accesorizați corespunzător cu bretele ce atârnau neglijent sub ranițele băloase ale unor dezertori ce miroseau a mămăligă crudă și a fân uscat – fiindcă era sâmbătă și nu-i obliga nimeni să se prezinte la serviciu, muierile cicălitoare rămăseseră acasă, motiv în plus să se bucure, departe de aerul încărcat al fabricilor și-al uzinelor ceaușiste, de faptul că le era permis s-o facă lată, Mișule!!!, urlând care și cum, când înviau din morți la o zdruncinătură mai zdravănă, și clătinând iarăși din cap, ca spânzurați în cuie, după ce ațipeau.

O mână ce gesticula prin întuneric lăsa impresia că n-au murit, ci, din contră, erau în așteptarea nașului pe care-l vor pofti la o dușcă, Niet biliet!, pentru patru sau cinci halte pe lângă care urmau să treacă până s-ajungă la cea pe care o aleseseră, și la care se vor opri, înghițiți de-un ciopor de nori groși, prin care, dacă priveai atent, puteai să observi șarpele de oțel ce se târa spre marginea rurală a orașului ce se trezea ca s-adoarmă la loc.

Tăria propriilor vise pusese deja stăpânire pe ei – transpunându-i în diverse situații jenante, cu fel și fel de indivizi suspecți, întâlniți la petrecerea de la care o tuliseră, Hai, Mișule, să vezi ce plătic-o-să-prindem!, plictisiți de mutrele buhăite cu care se intersectau la bairamurile ce își schimbau doar locurile de desfășurare: un apartament cu două-trei camere, o garsonieră confort unu (zestrea soției, un dar de nuntă sau rezultatul încrederii oarbe a cetățenilor socialiști în binecuvântările Loteriei Române) și, dacă exista printre amici unul mai înstărit, câte-o casă cu grădină spațioasă, unde să se odihnească toți cei invitați. Când aveau bani, se găseau multe licori magice care să le încânte gâtlejurile, flacoane cu cireșată și vișinată, proțăpite-n cerc, de jur împrejurul diferitelor sortimente culinare, salată de boeuf, chifteluțe de curcan, ciorbă de perișoare și răcituri, printre scrumierele de ceramică, albe în uvertura dezmățului și negre la final. Și mahorcă din belșug, presărată peste papanașii de la mama-soacră și suficientă muzică rock & folk, pe magnetofon sau pe casete. Și bere rece de Mărgineni, să ne dregem mațele după atâtea bucate, dând muzica olecuțică mai încet, Mișule!, ca nu cumva să apară vreun sticlete și să ne puște o amendă. La dracu, Mișule! c-atunci să vezi ce o să-mi facă Luminița, nu mai văd eu pescuit o lună – vise comune, pe care, de și le-ar fi mărturisit unul altuia, le-ar fi ignorat imediat și ar fi trecut rapid la un alt subiect, așa cum intenționa tata, smucindu-l pe Mișu, care, tăcut și resemnat că nu izbutise să-și împace nevasta, intrase-n pat cu amanta.

După o serie de smuceli violente reuși să-l resusciteze. Îl cuprinse cu mâna, vreme-n care Mișu gângurea despre lostrița cu fălci de aur și știuca cu colți de argint, și-l trase după el, rezemându-se când de cutia cu hidrant, când de-un ortac de baltă, calmi și cu răgaz, nepăsându-le de ușa care li se închidea și li se dechidea în față și nici de meclele nebărbierite ce urcau și coborau pe lângă ei, ca pe-o scară rulantă de dimensiuni gigantești – în realitate, câteva trepte dintr-un metal perforat.

 

─ Mișcă, Mișule! își luară avânt și coborâră (gimnaști deprinși cu acrobațiile), lăsând în urmă ce-a fost, și zburară înspre stația feroviară din preajmă sau în lanul cu păpușoi de la orizont, măcar de le-ar fi păsat. Două păsări bete, scăpate din voliera ambulantă care, printr-un fluier prelung, îi părăsi și se tot duse.

 

─ Auzi apa?

 

─ Mă-sa de caras!... Îi dau cu mămăliguță la bot... Să vezi cum vine.

 

─ Vine țuicaaa!

 

─ Vine! desprinzându-se și apropiindu-se unul de altul, asemeni corpurilor astrale cu câmpuri gravitaționale egale, situate pe aceeași traiectorie.

 

─ Hai, Mișule!

 

─ ’Ne țuicaaa! călcând în picioare ciulinii înrourați ai unei dimineți ce încă nu-și arătă chipul, într-un dans hipnotic executat doar de către păsările de soi și numai în anumite condiții, mai ales acolo, printre buruienile și mărăcinii din lunca Siretului – râu aflat în vecinătate. Vine carasu’ și babușca!

 

─ Catiușca!!! uitând de griji, de probleme și de undițele pe care le pierduse-n gară la Bacău.

 

O țineau tot înainte, ghidați de olfacție, până ce s-au oprit la vederea unei pete lucioase, în care luna de pe cer (sau ce mai rămăsese din ea) se reflecta atât cât era necesar, ca să-i țină la distanță, să nu se înece.

După ce se așezară pe iarbă, Mișu începu să deznoade șireturile cu care era legat mănunchiul tulpinilor de bambus. Luă o vargă, îi puse firul cu plută, mămăliguța râvnită de caras, și-l aruncă peste oglinda apei.

 

─ Catiușca!? văzând că pluta stă culcată, ceea ce însemna că apa era prea mică sau firul dintre plumb și plută prea lung. 

 

─ A scăzut, zise tatăl meu.

 

─ Îi dau eu să pape, și scoțând montura din apă, o reglă, trăgând de plută în jos, apoi o lansă din nou.

 

─ Acu să vezi! binoclându-se într-o parte, furat de-o nălucă. Din dreapta lui, apropiindu-se de ei, se zărea un focar de lumină – Catiușca! – ce se bifurca cu cât se apropia mai tare, iar două raze ascuțite începeau de-acum să le împungă ochii.

 

Speriați, crezând că-i Miliția sau Paza Apelor, încercară să se scoale pentru a o șterge din loc. Normal că nu reușiră să se ridice, împingându-se mai mult decât să se susțină, și rămaseră cu pupilele ațintite spre cele două raze albicioase ce se transformară-n două faruri, duduiră ca un motor de dacie, trecură peste montura cu mămăligă și își continuară traseul.

 

─ Chizda mă-tii, Mișule! Chizda mă-tii, că ne-ai dus la șosea!

Iubind-o pe Vaginica

Vino lângă mine ca să-ți citesc din veacul de singurătate, cum plouă să-ți citesc, cum ninge printre noi, că de atâta vreme, ca de o mie și unu de ani, să tot fie, tu nu ți-ai mai rezemat capul de umărul meu bolnav ce te-a așteptat, pe bune, ca să vii să-ți cânt și, ca ploaia printre gene și printre sâni, să plâng șuvoi, că n-am mai lăcrimat de mulți ani, uitați cu tot cu zilele de sărbătoare în găleata cu pungă neagră, pe cojile de banane răscoapte, cum îți plac ție, moi și pătate, cu „scarlatină”, așa-mi ziceai de fiecare dată când întrebam cum de poți să le mănânci, fără s-amesteci fructul cu lapte, nucă sau ciocolată, moale și ea, cumpărată la borcan, din raftul pe care mi l-am imaginat de atâtea ori, și numai de la magazinul acela, lung și împopoțonat ca un cimitir de Maramureș,

Simplă, puțin amăruie, cu cât mai puțini conservanți, țineai la sănătatea mea pe-atunci, acum doar somnul mă mai ține, puțin și el, la fel ca tine și ca pastilele de dormit, mici și sulatice – furnici albe ce-mi vor lucra lăuntrul, milimetru cu milimetru, celulă cu celulă, fir de țesut cu fir de țesut, ajutându-mă în redevenire, în regăsirea sinelui meu îndrăgostit cândva, demult, odată, aud o mie și unu..., de sinea altui om, pe-atunci fierbinte-n ochi și-n buze arzător, cuptor de senzații, jăratec de ocnă, fluture de salivă Koch, femeie-cremator, iar eu, amprentă de sânge în ochii tăi pe care ți i-am descris de nenumărate ori, cum am putut și eu – care, adunate, dau ore multe, un an poate, un veac, de care tu ai uitat, te faci sau chiar așa e, nu știu, dar veacul fără rimă nu pare încheiat,

O știi prea bine, zadarnic te prefaci, niznaiule, te cunosc, atunci n-aveam habar, dar acum am, urâto: Te știu din amintiri, te-am avut la pat și la bucătărie, din vorbe, ți-am cântat, din gânduri spovedite mi te cunosc, nu râde din gingii!, nu râde pe ascuns!, de mine n-ai ce să-ascunzi, nu de o mie te cunosc, ci de mii, Hai, întinde-te lângă mine, pleacă-ți obrazul pe osul din umăr, lipește-ți buzele de el și-l sărută,

Atunci ți-am fost sfetnic, acum doar o umbră a celui ce-a fost sau n-a fost, nu voi ști, Dar te cunosc, te știu și goală și-nvelită, și veselă și tristă, cu toane sau delir, cu părul prins, cârlionțat în valuri, ori lins de soare sau de frig, pe când te întorceai de la muncă, serviciu sau chin și-mi spuneai că de mâine îți vei căuta altceva, că ți-ajunge, te-ai săturat, luându-mă în brațe, mințindu-mă, cu siguranță nu, că sunt al tău, tu a mea, copii ai universului ștrengar, te știam cum te știu, nu mințeai, ca să mergem să mi-o spui la ureche, în apartamentul meu, întinși, la un ceai, Te știam cum te știu, Nu mințeai,

Nu puteai, având pieptul ca piftia legănată și cu oscioare-n vârf, Când eu ți le mușcam, cum o făceam, doar eu știam, ție-ți plăcea, și-ncercam să ți le smulg cu totul din gelatina celor două cupe, dorindu-mi bețișoarele chinezești doar pentru mine, din cupe, ca pe urmă să-ți netezesc culmile, ca ale unui manechin să fie,

Râdeai și te-ngrozeai la gândul meu, și-ți făcea plăcere să-l asculți, Țipai în mușcătura mea prea aspră, nu sânge îți curgea, ci rai, Spuneai... Of, ce spuneai!?, Acum nu mai are rost, cerneala mi se usucă, caloriferul e dat la maximum și încă mi-e frig, Hai, vino și te reazemă, nu râde din gingii! Nu-ți astupa urechile cu vorbele altora, fii bună și m-ascultă, acum, ca la-nceput, te reazemă, fătucă, te reazemă îți spun, nu vreau să mă repet, de fapt, nu pot nicicum, Mi-e gura fără limbă, parcă ți-am mai zis,

De când ne știm eu ți-am ținut isonul, mai mult nu puteam, nu voiam, îmi era de ajuns, Acum e și mai și, ajuns din urmă de același veac, ca de-un cuțit prea des folosit în scriereile mele recente, Din față, ca de-o prăpastie, întâmpinat, fără scări de sfoară, bazine cu apă sau perne gigantice, umflate cu aer, ca cele pe care ne-am aruncat în ultima zi de vară, lângă pod, unde Circul Nemțesc își întinsese poalele pline cu tot felul de distracțiuni, Nu fă nazuri, pisico! Nu fă nazuri!

Iară plouă și mi-e-atât-de-greu-stomacul-fără-tine, Unde ți-s ciorbele, femeie? De mult n-am mai gustat dulceața acrită a zemurilor tale cu ardei iute și smântână ungurească, de la piață, cu șapte lei borcanul, dacă nu era duminică, Mai ții minte?

Ajungeam acasă și ne dezbrăcam în baie, neputând să mai răbdăm de pofte, eu primul, mă respectai atuncea, tu p-ormă, amândoi amețiți de capriciile creației culinare, puneai apa pe foc mare, ulterior îl micșorai, ardei și roșii presărai, cărnița o aveai deja pregătită, când mă gândesc la ele pe gură îmi pușc-un glosem, și le amestecai în fierbere, nu râde!, servindu-mi-o pe-o farfurie, puțin răcită: „Köszönöm!”

O spuneam ca să-ți fac pe plac, afurisito, mai bine mă lipseam, mergeam la fast-food sau răbdam, decât așa, în amintiri, să-ți port chipul de bucătăreasă, în colanți negri și tricou mulat, goală pe dedesubt, găunoasă piftie mecanică, cu talent gastronomic și fler de mătușă, spuneai că toate-s din dragoste, până și strânsul cearșafului, spălatul vaselor, ștersul prafului, dusul gunoiului și aerisirea camerelor, până când m-am opus, iar tu te-ai făcut că nu m-auzi, Mai bine te lăsam să-ți continui treburile, Prost am fost, Recunosc, Acum mi le fac singur,

Vezi, dacă n-am vrut să-l citesc pe Freud înainte de acuplarea noastră! Acum măcar mi le săvârșesc în liniște, Râzi, fir-ai tu să fii! Râzi, ai? Îți lucesc gingiile de-atâta  secreție, Râzi de spaimă, Poți să continui, N-am terminat... La ce oră este ora exactă?

Nu-mi mai dorm oasele, nu-mi mai dorm pauzele inimii, nu-mi mai dorm ochii, nu-mi mai dorm mie însumi de câteva zile, Iar tu râzi ca proasta, Noroc că-s în concediu, Pot să stau treaz atât cât doresc, Nici mai mult, nici mai puțin, pisico,

Unde ți-s acum fustele suprapuse menite să mă-ntărâte, colanții tăi rupți, chiloții de-o palmă și sutienele de două? Unde mi-e mintea în toată coca aceasta de fluturi salivari, turtiți și răsturtiți, în amestec cu galbenul de mușețel, ca o pastă de dinți proaspăt scoasă din cuptorul cu microunde, curățat chiar azi, abraziva pe care o foloseai și tu,

Știu, dar nu-i nevoie să te scuzi, Ai uitat? Se mai întâmplă, Oricine e supus greșelii, Da’ chiar te rog, Treci la treabă! Bucătăria te așteaptă, A ta pe viață, devotată prietenă,

Nu râde!

Să tot fii vânzător

Pentru unii intrarea într-un magazin echivalează cu pătrunderea într-o zonă fără restricții, una în care grijile dispar cu un aperitiv servit pe tavă de vânzătorul care-și face datoria: un aprod bun de umilit, de stuchit, de suduit..., un roboțel remunerat pentru a se afla mereu la cheremul fiecărui posibil client, întrebându-l până la paroxism dacă dorește să fie ajutat, cu capul plecat, mâinile pe lângă corp, nu-n față, nici la spate, ca să nu dea senzația de nesupunere, lipsă de respect sau de aroganță, zâmbind ca-n reclamele la pastele de dinți și-n revistele Martorilor lui Iehova, tutelând puradeii care au dreptul să zbiere, să alerge, să se cațăre pe scaune, să ia articolele din raft, să le ducă părinților, să le ascundă sau să plece cu ele, sub privirea părintească a lui Ce să le faci? Așa-s copiii, să plonjeze și apoi să se-ntindă pe burtă, lăsându-se ridicați doar dup-o Eu te-am făcut, eu te omor!, unde mai pui că tre’ să-l vindece pe eventualul client, să facă ce-i stă în putință pentru ameliorarea stării sale psihice, dac-a venit la shopping cu capsa pusă, vorbindu-i frumos, indiferent de tonul lui, acceptând să fie admonestat și insultat, fiindcă meseria i-o cere, Clientul nostru, Zeul nostru, ascultați-mă pân’ la capăt:

 

Intră farmazoana: tocuri înalte pe post de călcâie și-un blug strâmt în loc de piele, ea, plodul și soțul. Voia scarpe de primăvară. Ei pășteau bobocii. Văzându-mă liber, m-a abordat cu „Poți să vii să-mi arăți ceva?” I-am răspuns că Da, p u ț i n – replică utilizată de atâtea ori și lipsită de urmări neplăcute, gen neînțelegerea poantei. Nu și-n acest caz.

Ajunși în fața cutiilor, ...să-i procur o pereche de „toace” mărimea 38, m-am oprit, i-am scos articolul dorit și i l-am oferit. Presimțind ce-ar fi putut să se-ntâmple dacă-i mai stăteam în preajmă, am căutat să scap de ea (cea pe care o voi numi Paralila), îndreptându-mă spre un alt client. Rămăsesem singur pe sală, colega era în pauza de masă.

Între timp a venit casiera și a fost chemată de Paralila. Începuse să probeze. Lucrurile păreau c-o să decurgă bine. Însă am observat că „ăla mic al ei” târa după el o eșarfă și l-am rugat pe agentul de pază (căci se afla în proximitatea copilului), să vadă dacă are prețul pus (o dovadă că nu fusese cumpărată) și s-o recupereze.

Atâta mi-a trebuit. De cum am apărut cu eșarfa în mână, s-a schimbat la față, tenul i-a devenit opalescent, iar pietricica din buză a început să se miște. Sudalma ce se aglutina cu vocile celorlalți mușterii îmi era adresată (că doar aveam la piept – tăbliță de înregistrare a infractorului – ecusonul cu VÂNZĂTOR), oamenii îi aruncau ocheade de „admirație”, pantofii pe care-i încerca, fără succes, în căutarea perechii corespunzătoare, prețurile exorbitante, absența biștarilor, existența sa manelistică, un „Băga-ți-aș...” și-o „Du-te-n...” îndulcite c-o amenințare la integritatea mea corporală, îngăduite de casiera care, chicotind palid, îmi repeta să mă duc undeva „în spate” (la colțul vesel, probabil), ca elevii pedepsiți de tovarășa învățătoare – ce era să fac?

M-am retras și m-am așezat pe-un taburet. Nu puteam să înghit o asemenea nedreptate la mine în magazin.

 

─ Auzi aici, amărâtul...! Cică la el în magazin..., interveni un strașnic apărător al corectitudinii sociale.

 

─ Sunt un reprezentant al acestei filiale. Problema dumneavoastră...?

 

─ Da’ ce-i magazinu’ tău, bă? Tu tre’ să vinzi!

 

─ Și când mă jigniți...

 

─ Bă, tu tre’ să vinzi!

 

 

Resemnat, m-am dus să beau apă.

Dosarele Psi

Sunt în fața scărilor. Parterul blocului e lung și vopsit în roșu. Trei camere legate printr-un coridor înalt, peticit cu termopane – reci ca vremea de afară. În mâna stângă țineam țidula mânjită cu tuș: Conf. Univ. Dr. Sparanghel Rodica, medicina muncii, Cod: 12..., o semnătură, data, anul curent și un titlu fantezist: Bilet de trimitere pentru reevaluare psihologică, pentru stabilirea aptitudinii în relația cu publicul.

Actor de profesie, la mall – vânzând pantofi de damă bărbaților și șlapi de vară celor care merg la schi, voios când îs morocănos, zâmbăreț în plin acces de isterie, vrednic de jobul de-a plimba ursu’ de la un raft la altul, de la perete la perete, șterge praful, mătură, aranjează cutiile, fii serviabil, tachinează clienții, Trăiască politica comercianților de pretutindeni!, lasă-i să te umilească, dă-le și ce n-ai, nu chestiona prea mult, repetă placa, înghite gălușca, tu orium nu ripostezi, sus-jos, stânga-dreapta, cu palmele pe lângă corp, nu la spate, nu cruciș, nu una prinsă de alta, nu în față, veșnic surâzător... (chiar după șapte zile consecutive de calvar; în ultimele două am primit marfă și-am mutat, căsăpit de năduf, aproape întreaga sală) – aveam nevoie de-un rezultat pozitiv, în evaluarea ce urma să mi se efectueze, pentru calitatea nealterată a statutului de pantomim specializat în regiuni anatomice, apt pentru scena speculei, deci în deplinătatea facultăților mintale: parafă, iscălitură... ca la carte.

Mi-am ridicat ochii din foicică și am privit spre panoul de pe zid, ca să identific numele medicului la care fusesem „repartizat”, cu un scop ascuns, dar dibuit în minutele ulterioare apăsării pe clanță, deschiderii ușii...:

 

─ Doamna doctor Onania Negrescu?

 

─ Da, vă rog! Intrați. Luați loc.

 

Vorbisem cu dânsa mai devreme. I-am întins biletul de trimitere, s-a uitat la el, după care mi-a indicat scaunul unde aveam să stau. Dintr-o încăpere alăturată, ieși o asistentă balșoaie, ce puse pe măsuță o fișă cu linii punctate, un pix... și un verb plesnit peste ureche: Completează!, apoi mă rugă să desenez, pe-o coală scoasă dintr-un sertar, un copăcel, un copac (...așa cum te pricepi), iar la sfârșit s-o anunț.

Am anunțat-o. Un arbore impozant și-o lună profilată prin talmeș-balmeșul ramurilor încețoșaseră hârtia A4, pândind la criticul de artă care n-a schițat o iotă, ci s-a repezit asupra peisajului de iarnă, ducându-l într-o cameră a cărei ușă mi se deschidea în spate, urmând să-l analizeze conform șabloanelor discursive, împrumutate din epoci vetuste.

Trântise ușa..., schimb de vorbe..., se redeschise, sosi doctorița ce plantă înaintea ochilor mei opt cartonașe cu expresiile faciale ale unor pacienți surprinși în stări emotive diferite: catatonici, epileptici, maniaci..., fiecare cu „păsărica” lui – renumitul test Szondi. Trebuia să aleg două care îmi erau „simpatice” și două pe care le consideram „antipatice”.

Cererea a fost îngânată de șase ori, până când, ofuscată că n-am selectat câteva reprezentări feminine, doctorița s-a ridicat și a plecat, acuzându-mă (în prea-inconștientul ei parțial) de misoginism. Io – imperturbabil.

Ușa se închise din nou. Asistenta îmi puse în față niște coli scrise la computer și un soi de rebus cu Da sau Nu, înțelegând ce am de făcut înainte ca ea să trăncănească (deși i-am ascultat „breful”) și m-am apucat de treabă. Între șaptezeci și o sută de întrebări: ...14. Tare mult cred că oamenii nu mă iubesc (Da/Nu). 52. Spune sincer, când ai fost mic ți-a plăcut să chinui animalele (Da/Nu). 60. Am impresia că toți ceilalți sunt vinovați de circumstanțele în care mă aflu (Da/Nu). 77. Sunt de părere că fericirea nu este posibilă în lipsa relațiilor sexuale (Da/Nu) ș.a.m.d.

Am terminat. Ridic mâna, ...ca la școală. Asistenta se apropie, se apleacă... (mugurii ascunși sub dantela sutienului bombând halatul apretat) și își acoperă sânii generoși cu discreția cucoanelor avansate-n etate, rămase într-o inerție melancolică; apoi îmi înstrăinează fișele și-mi dă altele. Nu era musai să-mi repete.

Întrebările deveneau „intime”, unele chiar ilare. Dactilografiate greșit și înțesate cu adverbe nejustificate, făceau imposibil dialogul dintre ciracul cu ciorne și medicul erudit: ...14. Adesea, când mă pun la somn, nu pot să adorm imediat (Da/Nu). 52. De obicei simt nevoia de a sparge ceva (Da/Nu). 60. Câteodată mă copleșesc gândurile întunecate... (Da/Nu). 77. Uneori îmi imaginez lucruri rele ce aș vrea să li se întâmple indivizilor care m-au rănit (Da/Nu) etc. Un chestionar serios, nu bășcălie.

Mă uit la ceas. Fusesem trimis de la serviciu, și, chit că promenada m-a binedispus, burnița se strofocase să mă contrazică. De ce să mă întorc? Trebuia să trag de timp (scamator al tergiversărilor...), înăuntru era cald, nu mă ploua, iar cele două megére habar n-aveau ce să facă să mă simt mai „confortabil”, veneau pe rând, ba-n stânga, ba-n dreapta, în vreme ce notam, ...doreau să m-atingă – singurul mascul pierdut între săruturile lor acide, departe de roboteală și responsabilități.

După mâzgălirea ultimelor chestionare, am șters pixul de marginea bluzei, rostind cu satisfacție: „Isprăvitu-s-a”, știind cine urma să vină ca să le tălmăcească cu ajutorul foliilor transparente ce serveau ca modele de investigare, necesare evaluării psihologice, încercuind pe pagina cu coloane de Da și Nu, pe care încercuisem și eu, după cum îmi recomandase conștiința – nici bolnav incurabil, nici sănătos tun. Doar că mi se cuvenea o pauză.

Am rămas cu spatele la camera în care avea loc procedura. Așa se cerea de la cei examinați. Să stea cu spatele la medic și cu fața la perete, în lumina fluorescentă a lămpii și-n vâjâitul aparatului de aer condiționat. O fi fost gata...? Cert este c-a deschis ușa și mi-a zis s-o urmez.

Tanti pe canapea, eu pe fotoliu, brăzdat de strălucirea de absint a unei veioze cu abajur din cânepă sau iută, și cercetat cu privire la cele patru puncte „florentine” menționate-n formular, în speranța unei discuții private cu doamna (domnișoara?) psiholog.

Purta o fustă de poplin ce cuprindea coapsele zdravene și genunchi-i fini care s-ar fi văzut (pe creasta pulpelor... într-un ciorap subțire, culoare neutră...), dacă nu și-ar fi tras-o, din când în când, în jos. Piciorul drept peste piciorul stâng (îl mișca rar), având grijă să nu cadă pradă scrutării și cugetelor mele:

 

─ Spuneți-mi, domnule Andrei, de ce credeți, și v-aș ruga să-mi detaliați, că sunt atât de puține „subiectele” care vă încântă?

 

─ Cantitatea nu contează. Depinde de starea sufletească ce se-nnoiește cu fiecare secundă ce trece. Dar atâta timp cât mă fac fericit...

 

─ Ziceați că ați avut experiența unui fapt extrasenzorial. Mai precis, ați văzut și-ați simțit o ființă nepământească pe care cei din jur n-au remarcat-o. Povestiți-mi...

 

─ Am simțit că m-apasă un demon crepuscular, ce-a luat chip de slavă. Însă numai o dată, în urmă c-un an, în vreme ce picoteam. Da’ m-am trezit... Nu-i ceva grav.

 

─ Să revenim. Spuneți că sunteți „în-că-pă-țâ-nat”.

 

─ La fel îmi zice și mama: „Ești încăpățânat ca tac-tu”.

 

─ Hmm... De ce credeți că, în general, persoanele superioare dumneavoastră sunt incompetente în domeniile lor de activitate?

 

─ Fi’ndcă așa se întâmplă. Conflictul dintre generații sau, ca să pricepeți, dintre degenerații continuă. M-am luptat îndeajuns. Acum, dându-mi seama că am de-a face cu indivizi a căror faimă le deturnează intențiile și acțiunile, lăsându-i goi și rupți de realitate, mi-e silă de ei și refuz să-i compătimesc. Bașca, am renunțat și să le mai contest autoritatea. Îi miros de la o poștă... Dacă pentru distinșii dascăli doi plus doi fac cinci, să fie cum zic ei. Eu mă-ncred în judecata finală.

 

─ De-ge-ne... ce?

 

─ N-are importanță.

 

─ Mda, înțeleg. (...pe dracu’). Încă ceva! (Ce putea să fie? Știam că lăsasem... Să-mi fi scăpat...?) Din testul al doilea reiese că sunteți sceptic în privința oamenilor cu care luați contact, fie că sunt apropiații dumneavoastră, fie că-s cei pe care i-ați cunoscut recent. Concluzia ar fi că vă aflați într-o gardă permanentă, ca și când vă e teamă că-n spatele persoanelor respective (și, într-adevăr, doi plus doi fac cinci) s-ar situa altcineva, cineva care vă vrea răul. Cum comentați?

 

─ No comment. Sunt doar precaut.

 

─ Bun..., netezindu-și fusta și începând să se agite, ca să mi se dea de gol, într-o primă fază. Dar aceste precauții nu pornesc din spaimele și aprehensiunile tale interne? – a doua fază. Nu izbucnesc din interior, din moment ce nu pot să apară așa... deodată (încordându-și vocea) din exterior? – a treia fază. Nu sunt ele o cauză personală, ce te privește strict pe tine? – a patra fază.

 

─ Nu, doamnă doctor, văzându-mi premoniția concretizată. Fricile au niște cauze pur exterioare. Vă străduiți în zadar să-mi patologizați reacțiile. Mediul înconjurător are un imens cuvânt de spus în devenirile, transformările, maturizările sau nematurizările noastre, determinându-ne traseul biografic, fără drept de apel. Acest fapt a stat la baza ideologiei comuniste și a altor teorii, credințe...

 

A dat din cap în semn de înfrângere mascată, „Ok, ok”, ridicându-se, ridicându-mă, ieșind din a doua încăpere și intrând în prima, mi-am luat geaca, am salutat și pe-aici mi-e drumul, tot înainte, fără mișcări bruște, direct în brațele fatalității în care, peste o oră și jumătate, voi fi încheiat penitența, schimbat cu hainele de oraș, de om slobod, de fac ce vreau, cu mâinile în buzunare, pe ușile largi ale mallului și-n odoarea uleiului încins al langoșilor de la tonetă, copaci dezveliți, inși cu suflare de abur, vineți pe buze și articulații, care-și vor sorbi cafelele în rumoarea cetății, lungi șine metalice, frânghii adecvate pentru a stârpi molima, copii terorizați de școală, pavaje băltite, zăpadă tinoasă, adolescenți nombriliști, moșnegi febrili, bocanci stâlciți mărșăluind prin viață, țoale bufante, amploaiați conduși de beagli ce se cacă pe unde apucă, șiroaie de taxiuri, un echipaj de descarcerare, o salvare și siajul unui omăt fleșcăit.

Strada eternă și trotuarul murdar, unde noapte de noapte, ca să nu înghețe, se plimbă corul de demimondene imagologice, alegorii gracile, flori dezvoltate, petale ce își așteaptă mămăruța, sentimente complexe și exerciții pragmatice – „Vrei să facem sex?” – în dosul zâmbetelor de fațadă, pășind cu pasul înnoroiat, fie că plouă, fie că ninge, iar una (cu nădragii pătați între picioare de-o rază de lumină, ca lama unui cuțit tocit într-un viitor apropiat de juisarea țâșnită din vocația mea de binefăcător al poporului) are toate șansele să fie pictată ca o regină, și violată ca ultima cocotă.

 

Liber!