Cărtăresciană

Hai vino iar la Cărtăreşti să vezi cât e de bine

să vezi cum îmi ies aburi din piele la gândul c-ai să vii

şi vom fi împreună retrăind ca pe vremuri

senzaţii debordante de amor disperare şi grevă

Ambetat de selfinducţii şi de cauzalităţi inelar-pozitive

îmi înfăşor pe mână un lujer crud de drácilă

sârmă ghimpată ce picură grăsime  

osânza paniculată a sfungatelor cu ardei şi ceapă         

din mic dejunurile de dincolo de nopţile

de folíi chermezice cu rom cole mirinde şi şpriţuri

galbene de Odobeşti

şi strâng tare ca să nu ratez filmul

pân’ la os

şi să nu te pierd în undele alizeelor

pre tine ubicuă femeie

ce eşti:

epifiza primordială şi cea de pe urmă a vieţii mele

de câine

endosămânţa dintru începutu’ începutului meu

amnioasa cu loji încapsulate a fructului de mac

din pântecul ce aştepta să mă elibereze

alantoida oceanică din sezonul vânătorii  

când îmi ridicam vela corăbiei nervoase

tricotându-ți placenta

pentru a ajunge la cordonul ombilical prin care

îţi trimiteam zambile şi zarnacadele...

ca să te-nvălui cum numai Solomon în toată poligamia

şi-n toate concubinajele sale legale s-a-nvăluit

...care să-ţi întoarcă inima spre mine

săturându-mă-n schimb cu fripturile punerilor-înainte

modelate din sapropélul vaselor limfatice

peste care aruncam în libaţii câte puţin din mustul

virtual al acizilor ribonucleici

bând şi mâncând ca să mi se-nveselească sufletul

şi să n-am a-ţi reproşa când va fi să te văd la lumină

Și aşa a şi fost

Doar că m-am descompus – în osișoare de cuarț

şi-n endotoxine arămii ce aminteau de cerul de cupru

şi aur sub care obişnuiam să te visez

(pentru că atât de rău şi de neimportant eram

în comparaţie cu tine) – şi n-am mai apucat să-ţi spun

cât de mult te iubesc

Primăverile mi te imaginez purtând o rochie ecosez

cu bretele fine de mătase amintind de moda anilor ’60

eu putrescent tu cu ascendenţi în Mamaia Costinești

şi Saturn

în păr cu ghirlande scarabeice omizi melci şi parameci

tu prima între stele eu veşnic mic taciturn

Vara sumar îmbrăcată mi te-arăţi în şlapi

nicicând murdari mereu diverşi

Când toţi în propria uşcheală se aciuează la ascuţişul

unui colţ de umbră şi-ţi cer prin faţa lor să te reverşi

tu tragi nepăsătoare condusă de-o jivină convoaie

de tonete cu-ngheţată după tine

coapse bronzate sutien de nansúc şi umeri goi

lăsându-ne cu buzele umflate atemporali cu totul

bilet pierdut la loterie ce vrea să-şi facă mendrele

cu noi

Iar toamna – sordida clipelor frumoase

pe bănci vopsite-n verde în parcul cu platani

vrând să-ţi citesc brumari şi lungi muşine

stihar al plantelor gălbui

lanceolate actinomorfe penat-compuse raceme

crăpuşnici şi pistrui

tu fornăi a plictis cerând nichite sfinte de care

nu s-ar fi atins doi bieţi profani

„Ce zici?!” aruncându-şi spre mine ochii ei negri

ca două copeici azvârlite unui cerşetor

Și o mare supărare s-a abătut atunci peste oraşul

plimbărilor noastre de mână

înainte de-a intra în mulţimea de oameni blănoşi

ce umblau ca după mort pe trotuarul de zăpadă

al mallului

asemeni duetelor de lupi ce prădaseră turma de oi

a ciobanului moldovan  

cântându-i printre zdrenţele macre de miei

O ce veste minunată şi Trei păstorei

Mare supărare!...

încât te-ai prins de poala rochiei tale de cretă

înfiptă-n asfalt

ai smucit de nervi şi-ai pornit milităreşte la pas

lăsându-ţi în urmă trena de trotuare rigolate

în horbote de rastele pentru biciclete

semne de circulaţie şi stâlpi indicatori

ai staţiilor funerare de tramvai

Ningea în filigrane zincate iar tu sufereai de-o acută

epanódă a sentimentelor trăite retrăite...

dar asta-nainte de-a muşca din mulţimea de oameni

(cu mine la purtător)

când stând aplazic într-o rână

serv al majestăţii tale  

te-am întrebat în modul cel mai cărtăresc şi c. popesc

cu putinţă

dacă vrei să vii la mine: „bem ceva ascultăm muzică”

„vorbim prostii fumăm o ţigară”

rămâi în furou aprindem o ceară

despicăm firul în patru îl răsucim în opt

şi ne uităm prin crucile de omăt ale ferestrelor

de carne

la lumea de-afară cum doarme

Doar noi doi poezie ’sciană

vegheaţi din bolta sălii de-un ţimir sticlos

ca o anghilă  

stăm treji în liniştea amurgului

scutiţi de ameninţarea stihiilor noptoase

ce vor descinde în oraşul plimbărilor de mână

şi peste lumea-ntreagă

furând-o până-n măruntaie

Stăm rezemaţi geană-n geană

în jocul de-a cine clipeşte primul

și rostim şoapte tandre ce coboară direct în inimi

Acolo germinează dând naştere mai multor pelóte

turcoaz ce-şi vor lua zborul către naltul cerului

de plumb

unde se vor sparge străpunse de gândurile noastre

imaculate

revărsând râuri de lapte de jad ce vor mocheta solul

cu opalescenţă

Genele tale aplaudă de bucurie

Fluxul de aer face să-mi lăcrimeze obrazul

şi să-ţi şoptesc:

Oricât de neagră sau albă este lumea

mereu eu te între culori găsesc

1. Mioara şi copiii

Își dă jos sutienul de cretă

și oglinda se-albește odată cu pieptul

de pui de pe folia de aluminiu boțit

dezvelind flori de clor așezat pe masa

cu picioare poroase de bazalt ceară și urme

de mazagran zahăr tos și lapte

un adevărat sprijin pentru o viață în serviciul

familiei altarul sacrificiilor zilnice acoperit

cu mușama și ziare de veșnică folosință

ce primesc alunecând pe grafica luminoasă

a unei zile de iarnă prin fereastra închisă

o pată ascuțit de frumoasă din soarele

de gheață de-afară ce-i ridică-n vânt șorțul ei

de bulion și unsoare

ca ea să-și întoarcă privirea înspre ușa rămasă

deschisă. Desene animate și urlete pe hol

Copiii își fac de cap în dormitor. O vai!...

Și-ncepe să predice-n pustiu

acoperindu-și panseluțele cu mâna stângă

amintindu-și de ciorba de năzăreală pe care

le-o va servi la masa de seară și-n care a uitat

să-nvârtă acrind-o cu sare de argint și amintiri

dintr-o lume fanată. Îi va trimite la culcare

Tom and Jerry Chip ’n’ Dale

înveliți c-o peliculă fotografică ca un șarpe

Gogoși de celuloid ale viitorilor fluturi

peste care va ninge la noapte cu fulgi mari

de bauxită

Tineri și simpli

Pe vremea aceea tu purtai ochelari

Eram încă la școală înainte de admiterea la liceu

Eu stăteam la bunici tu locuiai cu părinții

Nu ne trimiteam răvașe. Întâlnirile se aranjau

prin viu grai cu ajutorul colegilor de clasă

În centru pe marginea faianțată a grădinilor

cu ronduri monotone sau sprijinit de tarabele

ferecate cu lacăt ale vânzătorilor de ziare

te așteptam așa cum cei trei iezi așteptau frunzele-n

buze și laptele-n țâțe

Tu veneai și-mi spuneai că mai e până la felul doi

și căutai să găsești calea spre inima mea  

numai testosteron și adrenalină big beat

Acolo ne-am sărutat pentru prima dată

între două tarabe albastre ca-ntre două continente

beligerante de aceeași culoare

Așteptam să se-ntâmple ceva: toiagul lui Moise

să atingă stânca arsă din mijlocul deșertului

și să curgă apă

A curs mai mult de-atât dar n-a fost destul

Iarna a venit repede ca în orice poezie jalnică

și-n vacanța de Crăciun nu ne-am mai vorbit

Nu știu ce m-a făcut să pun telefonul în furcă

de fiecare dată când îți auzeam vocea

N-am știut nici atunci nu știu nici acum

Frica de a te iubi?

Frica de-a mă lăsa iubit?

Ce-i drept faptul nu m-a făcut să m-apuc de scris poezii

Nu m-a făcut să m-apuc de cântat. De citit nici nu se

punea problema. Dormeam între cărți dar niciodată

n-am fost curios să văd ce scrie-n ele

Cu ce mă puteau ele ajuta? Cu ce îmi puteau fi ele

de folos?

Durerea pe care mi-am provocat-o nu mă ardea

cum alții ar fi putut crede. Era apatică

la fel ca cercevelele de zăpadă

Singur în sufrageria bunicilor care dormeau

la acea oră târzie din noapte

pe sticla aburită de propria-mi respirație

îți scriam numele cu degetul. Același cu care învârtisem

discul telefonului ca să te-aud

Știam că te gândești la mine și că te-ntrebai dacă merită  

N-ai știut nici tu n-am știut nici eu

Indexul meu loial pe sticla străvezie a ferestrei

Urarea mea de bine adresată ție

Era de-ajuns pentr-un simplu tânăr viitor absolvent

de arte plastice

Și nici muzica nu mi-ar fi fost de vreun ajutor

Am știut-o și-atunci sunt sigur de asta ș-acum

Încă de pe atunci îmi puteam da seama

În zilele de sâmbătă copil fiind alei de parc cutreieram

împreună cu tatăl meu întors din delegaţii

ascultându-i poveştile despre viaţă

când nu făcea altceva cum ar fi fost de exemplu

să cioplească la capete o ramură încovoiată de nuc

apoi să le unească cu o sfoară sintetică

sustrasă din sertarul lu’ mamaie şi să-mi făurească

un ditamai arcul cu care aş fi reuşit să-mi impresionez

prietenii de joacă când aş fi trimis cu putere săgeţi

mai sus de ultimul etaj al blocurilor „bară”

în preajma cărora ne jucam întâlnindu-ne cu toţii

în vacanţele de vară

deşi în general nu scăpam fără o fabulă bacăuană

din care nici el nu ştia dacă avea să se prindă ceva de mine

Cert este că de el se prinseseră în schimb doar alcoolul

şi microbul pescarilor

Putea să mă vadă în orice zi din săptămână

dacă nu era la muncă. Interdicţia expirase de ceva timp

dar pata neagră a divorţului îl ajungea din urmă

ca un baston peste gleznele firave ale oricărei biografii

Şi-ntr-una din serile de vară când soarele mai avea puţin

şi-şi închidea ochii începu să-mi vorbească despre

prima parte a copilăriei lui de vremea în care locuise

cu mamaia cu tataia şi cu unchiul Serioja în apropierea

acestui parc

braţul lui mare arborescent întinzându-se spre gaura

pătrată dintr-un gard viu ce mărginea o stradă circulată:

─ Chiar acolo scara B etajul trei

Pe vremea aceea parcul acesta era ca o pădure

De abia dacă vedeai la douăj’ de metri în faţă

Odată îmi zise l-am chemat pe unchiu-tu Serghei

şi-mpreună cu doi prieteni apropiaţi doi fraţi evrei

am luat la rând toate felinarele de pe aleea principală

mutându-şi braţul ca să-mi arate felinarele cu pălărie

ce străjuiau străduța pe care ne plimbam

şi le-am spart

A doua zi moşu’ a fost chemat la Miliţie ca să dea

o declaraţie şi să achite paguba

Două săptămâni n-a mai ieşit din casă

Şi râzând a continuat să-mi povestească că în perioada

aceea erau mulţi evrei în oraş. Cei mai mulţi se ocupau

cu pielăritul. Vindeau haine pantofi; de toate

Madam Bucur bunică-ta se-nţelegea bine cu ei... 

Eu pierdusem firul naraţiunii fiindcă timid din fire

rămăsesem uimit cu ochii în zare cum de îndrăznise

să facă o asemenea trăsnaie şi cum de primise doar două

săptămâni de pedeapsă. Mama mi-ar fi dat

paisprezece zile pentru fiecare bec spart. Iar eu n-aveam

prieteni evrei ai căror părinţi s-o ajute la despăgubire

O treime dintre prietenii mei de joacă erau ţigani...

Şi ce bine că aveam un arc în loc de praştie!

Clipind din ochi şi-ncetând să-mi imaginez

cum era să fii copil în anii ’50 l-am văzut pe tata

că-l salută pe prietenul său Mişu apărut pe nevăzute

şi că-l invită la o băută

Intru şi eu în discuţie. Mişu dă mâna cu mine

Palma lui ca de șmirghel

Îi privesc cum le alunecă ochii înspre tava cu halbe

de sticlă purtată la sân de ospătăriţa localului

Mâna tatălui meu descrie o orbită intermitentă

Mişu a ridicat cinci degete şi a țipat la biata fată

să aducă trei porţii. În scurt timp sosiră şi micii

După atâtea poveşti despre viaţă li se făcuse foame

În ráriştea de lumini a Terasei Parc cei doi îşi ciocnesc

halbele galbene şi sorb cu mustăţi de spumă din potirele

nesecate ale întâlnirilor de weekend

Îi las să-şi vorbească până li se usucă gura

iar ei își mai comandă un rând de băutură

Nu băusem nici jumătate din sucul portocaliu

de pe masă când ei deja trăsneau a bere

Încă de pe atunci îmi puteam da seama

că lucrurile nu se vor schimba niciodată

Ajutor de la Domnul

Rahela este o fată cumsecade, dintotdeauna a fost așa, echilibrată în ceea ce face, ca să nu-l supere pe Elohim – rod al voinței lui nestrămutate, ce nu i-a împiedicat pe părinții ei s-o zămislească și s-o educe în cel mai strict mod cu putință.

De când se știe a fost învățată ce e bine și ce e rău. Sentințele tatălui au avut în permanență putere de decizie în casa lor, iar dezobediența aducea necazuri (și-o aversă de reproșuri din partea mamei). Pruncii cunoșteau problema și se subordonau directivelor paterne. Cu atât mai abitir Rahela, ce nu intenționa să se abată de la „decalogul” sacerdotului casnic – întruchipare perisabilă a Domnului, cum avea să audă cu diverse prilejuri.

Iar la urechile ei au ajuns destule în răstimpul celor douăzeci și cinci de ani de viețuire după prescripțiile biblice, în care n-a chiulit în nicio duminică de la slujbele adunării neoprotestante din cartier, lăcaș ospitalier, în care ea și genitorii săi l-au găsit pe Mesia, chit că celebrările i se păreau anoste și trase de păr, îndeosebi atunci când cei desemnați să-i slujească Stăpânului Ceresc nu se încadrau în intervalul de două ore hărăzit fiecărui oficiu divin și se întindeau la predică și la cântare, făcând-o pe fată să se îndoiască de anumite chestii.

Dar Rahela trecea repede peste încercările necuratului și ținea pentru ea toate adversitățile stârnite prin asimilarea tiparelor vieții penticostale. Astfel că, în orice împrejurare delicată s-ar fi aflat (întru care nevrednicii ar fi avut dubii în legătură cu eficacitatea lui Dumnezeu), lucrurile stăteau altfel și, în consecință, nu ne-o închipuim pe această ființă candidă capabilă să ispitească pe cineva, afară de cazul că era prea extenuată ca să sesizeze nuanțele manifestărilor sale, sau fi’ndc-așa fusese voia Demiurgului, și așa o să fie până ce-o să-și dea (căruntă, înconjurată de nepoței) creștinescul sfârșit.

De ceva vreme, se angajase la o fabrică de prelucrare a cauciucului și a maselor plastice, și era mândră de această realizare. Un unchi de-al ei o ajutase să fie acceptată pe un post intermediar de Operator Producție, într-o echipă de proaspeți absolvenți ai facultății de Inginerie Mecanică, urmând ca nu peste mult timp (dacă evenimentele își urmau cursul firesc) să obțină funcția de Specialist pe teme de logistică. Faptul nu putuse decât s-o bucure și să vadă, în această îndeletnicire (de început de carieră) un element imperativ, întrucât orice om vrea să se pricopsească. Trebuia să pornească de undeva, cugeta ea, dar sub nicio formă nu i-ar fi convenit să i se ofere cadoul ce nu i se cuvenea. Ar fi fost un furt și n-ar fi consimțit la un asemenea păcat.

Toată viața se ferise de nedreptățile (oricât de mici) pricinuite aproapelui, sârguindu-se să le smulgă din rădăcină, și n-avea de gând să le lase să crească tocmai acum. Auzise, povățuită fiind de pastorii bisericii lui Isus, c-o să fie fermecată de balsamul lor drăcesc și, p-ormă, o să le adulmece cu patimă și-o să le culeagă; locuința construită pe piloni de nisip se va surpa la cea mai neînsemnată ploaie și la cea mai ușoară adiere de vânt etc.

Așadar, cu inima-n dinți și cu crucea-n stomac, Rahela se urni la serviciu, obișnuindu-se cu sculatul de dimineață și cu transportul în comun, și lăsă de înțeles (în primele zile) că e-n stare să facă (până la pensie) toate operațiile de selectare și de fasonare a materialelor ce le erau livrate pentru a fi asamblate cât mai rapid posibil, conform planului de muncă. Repartizată la secția de interioare auto, era chibzuită în alegerea componentelor esențiale subansamblurilor de bord, reușind să-și controleze gesturile, oarecum reflexe, ca să fie sigură că piesele sunt așezate corespunzător fișelor tehnice. Rând pe rând, se acomodă cu cei din grupul ei și, fără să le divulge sprijinul pe care-l primise la recrutare (căci nu se cădea), încercă să se integreze în formația zeloșilor.

Doar că socoteala din cap nu se potrivește mereu cu cea din realitate, și încet-încet își pierdu din concentrarea și entuziasmul primelor zile, iar la finalul călătoriei (de patru luni) prin caznele sortatorilor, când zorii unei alternative mai convenabile și mai bănoase se mijiră, protagonistei noastre i se acrise de întreprinderile industriale și voise să renunțe la tot și toate, devenind agitată, neîndemânatică, iar uneori chiar răutăcioasă.

Fata era evident depășită de situațiile noi ce surveneau săptămânal, ipostaze la care nu se adapta cu una, cu două, având nevoie de o afluență considerabilă de energie psihică pentru a fi aptă să le surmonteze, tărie pe care n-o găsea (indiferent cât de riguros ar fi căutat) nici în jumătățile de oră ale pauzelor de masă și nici în sferturile de oră ale rugăciunilor în care se adâncea ca să afle un răspuns la dilemele care o apăsau. Năvodul minții ei era aruncat departe, în largul nemărginit al oceanului de relații pe care le-nchegase cu prietenii (fiindcă se străduia să n-aibă dușmani), însă de fiecare dată după ce fusese tras la mal, el rămânea gol, băltind de apa oribilă a deznădejdii în care se scufundase cu mulți ani în urmă, la cererea părinților, când îl primise pe Domnul în suflet, și-n care urma să se înece, supravegheată indiscret de scrutările altruiste ale „fraților” de la serviciu – oameni care nu doreau decât ca ea să-și vadă de treabă și să tacă.

Pentru că... (uitasem să vă zic), fiind sub efectul egolatriei induse pe căi extrem de cunoscute (dacă sunteți interesați de procedeele manipulării gloatelor) de către păstorii omniscienți, Rahela s-a înverșunat să împartă în dreapta și-n stânga opinii despre „disciplina colectivă”, făcând remarci usturătoare la adresa câtorva stivuitoriști, incident ce i-a făcut pe aceștia s-o ignore și s-o lase pradă decepțiilor apărute (aidoma unor tâlhari) în familia de la fabrică – cum îi plăcea ei să se exprime. Curând, tot mai mulți colegi au observat transformarea: vorbele ei (bulgări de foc rostogoliți sub acțiunea legilor fizicii) ajungând să influențeze întreaga echipă în adoptarea unei rezoluții.

E drept că, văzându-se rămasă-n urmă, cu șanse minime de a reduce decalajul, n-a știut să facă altceva decât să se roage. Numai c-a făcut-o în maniera în care a fost instruită, dând din gură ca proasta, și, în loc să-și vadă de lungul nasului și de scurtimea tălpilor, a reînceput să de-a ordine, exact ca un căpitan de feribot, cerându-le celor care n-o văzuseră încă în atotputernicia ei inepuizabilă să ia aminte la ceea ce avea să le comunice, ca și când nu era de-ajuns că se certa cu cei care știau mai multe decât ea, ci ar fi vrut (dacă i s-ar fi înmânat) și o tichie de mărgăritar, pe care s-o poarte țanțoș în văzul lumii.

Era clar că, înainte de a-și începe activitatea în cadrul departamentului de logistică, nu se împăcase cu ideea c-o să rămână în memoria team-ului de producție ca o nulitate (lipsită se soluții imediate...), și trebuia să compenseze cumva. Doar că această reparație (în care a pus, una peste alta, reflecții și sugestii ce nu-și aveau rostul) a costat-o scump – auzisem ieri (la o beută), de la cel care săvârșise următoarele:

Deoarece melițá încontinuu, iar prin ateliere se zvoniseră unele chestiuni cu privire la sora Rahela, într-una din ultimele ei zile în calitate de colegă de breaslă cu cei care se șterg pe mâini direct de salopetă, un băgător de seamă, trimis în probă la secția de interioare, a urmărit-o până la toaletă și, în momentul în care a deschis ușa de la compartimentul pentru femei, a prins-o de braț, a tras-o spre el, a împins-o spre peretele opus și, lipindu-se de ea, c-o mână ridicându-i fusta peste fese, i-a șoptit la ureche, ca un sfat de bun-rămas, că-i dispus să meargă mai departe, în caz că și ea ar fi de acord. După care i-a dat drumul.

N-a mai venit la serviciu, motivându-și absența cu un concediu medical ce i s-a prelungit până-n ultima zi. A mimat o răceală la spate, deși era august, reușind să nu mai dea ochii cu familia ei. Nu a povestit nimănui cele întâmplate, dar avea certitudinea lăuntrică (întărită de orele de rugăciune intensă la care s-a dedat în dormitorul ei) că toți știau ce s-a petrecut pe culoarul dinspre toalete și că singurul mod în care ar fi izbutit să treacă biruitoare peste puzderia de clevetiri, era să nu-și coboare mâinile în vremea rugăciunii, silindu-se, cu ajutorul proniei celeste, în ceea ce era de făcut pentru a depăși impasul spiritual în care se afla.

Un om care stă pe loc e un om învins, iar la prășit nu te uiți în urmă, și-a spus, în timp ce plângea, într-o noapte. Îi cerea lui Doamne-Doamne s-o ierte pentru că-l sedusese pe tânărul agresor prin jupa ei cochetă, pe care a și donat-o unui centru de refugiați, laolaltă c-o serie de obiecte vestimentare. Lacrimile fierbinți, de pe obrajii ei reci, i-au furnizat snaga indispensabilă propășirii, întrucât erau unul din darurile pe care Ziditorul le dă celor care I se roagă – semn că-i are în vizor și că le agreează pocăința.

Acum (un pic mahmur), când mai am olecuțică și termin de scris, mi-e greu să mi-o imaginez pe această fiică a Noului Israel stând pe-un scaun rotativ din piele ecologică, completând acte și tabele în incinta birourilor aflate în subordinea administratorului financiar al firmei, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. E drept că tipul care o băgase în jʼ de mii de sperieți era de altă părere și că javra a primit ce meritase devenise un laitmotiv dialogal în beția cruntă și confesivă întru care ne-am imersat toată noaptea (un cârd de foci naufragiate pe-un aisberg, într-o mare de țuică), însă asta nu schimbă profesiunea mea de credință. Mai ales că boroboața sa, intimidant-provocatoare, i-a adus un peșcheș nesperat, date fiind faptele:

Auzind despre cele consumate și simțindu-se nedreptățită, o fufă de la o altă secție îl abordă imediat pe inculpat și-i propuse un târg pe care nu putu să-l refuze, ceea ce-l făcea să devieze de la demersul său inițial, iar asta cu atât mai puțin pentru el și cu atât mai mult pentru mine. Fiindcă ceva a fost omis din poveste și, oricât m-aș da de ceasul morții, nu-mi va fi lesne să descopăr. Îl las pe viitorul ginerică în repurtările fără perdea ale triumfului în materie de porumbițe și coniace, închinându-i un pahar de Cuba Libre, și conchid cu un îndemn la moderație, având grijă să nu-mi pătez foaia.

 

Presupunând că s-ar fi ținut de cuvânt, oare nu alta ar fi fost fata cu care urmează să se căsătorească peste câteva zile? Nu alta ar fi fost povestea?

Dar așa-i când te-apuci de-o treabă, și nu ești sigur c-o poți isprăvi.

[Nici nu ştiu de când...]

Nici nu știu de când nu am mai împărțit patul

cu o femeie în această junglă urbană

numită București

Ultima dată a fost prin anii ’90 și locuiam cu mama

într-o casă a unor rude prin alianță. Era toamnă

Casă răcoroasă tavane înalte un coridor în formă de L

și-o curte cimentată

Îmi amintesc că stăteam cu pătura trasă până peste gură

și așteptam ca aerul cald din burduful de coton

în care mă afundam să mă adoarmă cât mai repede

până ce n-o să-nceapă să-mi spună să nu mă mai foiesc

De când o știu adoarme greu. Unul dintre lucrurile

pe care le-am moștenit de la ea  

Acum când scriu aceste rânduri chinuit de sunetul

ritmic al ceasului de mână

conștientizez acest lucru dar încă nu-i dau dreptate

Era atât de rece în casa aceea

încât zilele în care am fost nevoit să fac baie

par să-mi fi dispărut aproape cu totul din memorie

Cu toate acestea nu pot uita ziua-n care am intrat

pentru prima oară în încăperea umedă  

Și strigătul mamei lovindu-mă din spate

fiindcă pe unul din capetele căzii pe o poliță curbată

se aflau două borcane de 10 litri

umplute cu o soluție pe bază de sodă caustică

Rubedenia noastră le folosea la spălatul rufelor

și la dereticatul băii

Pesemne că nu le văzuse cât timp îmi pregătise apa

Mâinile mamei scoțându-mă din vană...

Borcanele așezate lângă veceu în partea opusă căzii

în care nu-mi mai venea să intru...

Casa aceea în care nu aș mai fi vrut să rămân...

Orașul din care aș fi vrut să ies...

Încerc să ațipesc învelit cu o plapumă pe care

n-o mai simt că m-acoperă

O fostă colegă de liceu... și mi-e mult mai greu 
să adorm:

inocența acelor ani face oricând posibilă dragostea

protagoniștilor ce se băteau cu cretă

mințind-o apoi pe doamna dirigintă

Ceasul de mână e în camera alăturată

Bătăile inimii ei îmi neliniștesc bătăile inimii mele 

Îi mulțumesc în gând și mă pun să-mi număr rândurile

Cu fiece vers pe care l-am scris

mi-am cusut buzele

Nu voi putea rosti cuvintele

ce așteptau de-o viață:

Prea mult...         

iar timpul e ireversibil   

Bate-mi repede cuiele-n inimă

ca să dorm pentru totdeauna