duminică, 1 martie 2020
asceze involuntare. fragment (3)
joi, 27 februarie 2020
TIMES NEW ROMAN gen (2)
marți, 25 februarie 2020
TIMES NEW ROMAN gen (1)
sâmbătă, 8 februarie 2020
asceze involuntare. fragment (2)
duminică, 12 ianuarie 2020
asceze involuntare. fragment (1)
(Foto © flickr.com, chrisfriel)
marți, 31 decembrie 2019
Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009
Arsenie Boca și stilul său iconografic
Nu-mi plac. Reprezentările sunt pătrățoase, cu ochi mari, ca-n desenele
animate japoneze, un fel de marionete umplute cu paie, figurine vidate de viață,
făcute să-ți trezească din torpoare umbrele lăuntrice cele mai negre, genele latente ale căderii, pe
care le credeai excizate în procesul botezului sau copilul tembel din tine, ce
nu mai e în stare să mestece hrana solidă și vrea iarăși lapte. Naive, rigide, ușor
grotești, au corespondențe în frescele, basoreliefurile, pânzele și paginile propagandei
comuniste. Asemănătoare celor de pe clădirea birourilor de la Astra Vagoane, nu
excelează nici potrivit etaloanelor erminiei bizantine, nici celei postrenascentiste
– înțeleasă la noi ca parte din modernismul Vestului
decadent.
Că părintele avea talent cu carul, indubitabil, că prin păstrarea caracteristicilor
estetice ale artei muncitorești din
perioada Cortinei de Fier a reușit să strecoare, prin filtrul ideologic al cenzurii
socialiste, numeroase imagini religioase, bineînțeles. (Să ne amintim că-n
epoca aceea lăcașurile de cult cădeau pradă lamei de buldozer, chiar dacă se mai
restaurau unele vechi și se construiau altele noi). Să fi fost ăsta motivul dominant
al demersului său de reîncreștinare a românilor, de reîntoarcere la valorile
frumuseții veșnice, prin narațiunea vizuală a Evangheliei? Mă îndoiesc.
E de apreciat că multe dintre personajele icoanelor sale par extrase din ceremoniile
și defilările proletcultiste, tocmai pentru a reda cât mai fidel abrutizarea
acelor vremuri, cretinismul civic și moartea sufletească a „omului nou”, a
„revoluționarului”, a „liber-cugetătorului”. Dacă ar fi procedat așa numai în
cazul oamenilor de rând, martori ai aventurilor
biblice, nimeni n-ar fi cutezat să-i reproșeze ceva. Dar sfinții? Iisus Hristos? Maica Domnului? De ce să-i portretizezi
la fel? Pentru că suferă împreună cu noi? pentru că împărtășesc drama noastră?
fiindcă luptă cot la cot cu peceriștii ajunși la iluminare, în războiul de
dezautomatizare a conștiinței? Fiindcă „tuturor toate s-au făcut ca pe mulți să-i
mântuiască”, după cum zice acatistul? Se cam încurcă ițele.
Citesc undeva că pictura părintelui Arsenie întrunește germenii celor două
curente artistice majore din istorie: renascentist și bizantin, plasându-se „la
hotarul” unei contopiri spirituale pentru o conviețuire ecumenică – cunoscută
probabil într-un mod neamestecat, neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit.
Știm însă că la Drăgănescu i-a zugrăvit nu doar pe Francisc de Assisi, sfânt
al Bisericii Apusene, de după Marea Schismă din 1054 (în scena Înălțării
Domnului) și pe Ulfila, episcopul goților, care îmbrățișase arianismul (ilustrat
în cadrul liturghiei la care participă pe lângă Hristos și ierarhi recunoscuți
de Biserica Răsăriteană), dar a îndrăznit să alăture două simboluri renumite
ale lumii creștine sub un soare ocru: catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol
și bazilica Sfântul Petru de la Vatican, în râvna sa de a rupe granițele
confesionale ale necredinței. Bravadă? Prorocire?
Răspunzând învinuirilor aduse, părintele Arsenie a afirmat că el nu-i
pictează decât pe cei cu care a vorbit deja, pe cei pe care-i cunoaște. Dovada
scrisă a acestei mărturisiri îmi lipsește momentan. De fapt, nici n-are
importanță. Oricum am cântări-o, el pare că ne-a luat-o înainte în multe privințe.
Posibil ca în contemplările sale nocturne ori în teleportările diurne să fi descoperit
o nouă viziune a sentimentelor divine, o altfel de calofonie în alinierea
planetelor, adică polivalența harului ce nu ține cont – căci e slobod să sufle
unde vor mușchii lui – nici de boxa acuzaților, nici de banca procurorilor, lăsându-se
încet-încet marginalizat de bisericoioșii cu bărbi miruite de jos în sus și
pieptănate invers, ei și pioșenia lor crâncenă, tartufi cu miopii adânci, morminte
văruite an de an cu fatuitatea unor demoni căzuți cu cinci, patru, trei sau doi
eoni în urmă, deoarece atunci când îți permiți să faci miracolele despre care
tot auzim că le-a distribuit ca pe acadele, într-o Românie amuțită de secera și
ciocanul partidului de la guvernare, suporți mai lesne atacurile la persoană.
Chiar așa. Dacă, -n toată această mățăraie de adevăruri și invenții, de
cavaleri și troglodiți, de revendicări canonice și expectanțe ratate, el este printre
cei puțini care au dreptate, iar NOI
nu? Ei, la asta nu v-ați gândit, oștenii mei.
sâmbătă, 30 noiembrie 2019
Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009
Luca 13, 1-3: „...erau de față unii care I-au spus despre Galileenii
al căror sânge l-a amestecat Pilat cu jertfele lor. Și El, răspunzând, le-a zis:
Credeți oare că acești Galileeni au fost mai păcătoși decât toți Galileenii,
fiindcă au pătimit acestea? Vă spun Eu vouă: Nu! Dar dacă nu vă veți pocăi, toți
veți pieri la fel”.
Soldații romani măcelăriseră
câțiva galileeni când aceștia își înjunghiau animalele de jertfă – notă explicativă, versiunea Anania. Lăsând la o parte
prezicerea asedierii Ierusalimului din anul 70 (contestată de unii, știind că
definitivarea canonului noutestamentar, adică acceptarea oficială a manuscriselor
„autentice” și eliminarea celor „contrafăcute” a avut loc în secolul IV, Vasile
Mihoc, Daniel Mihoc, Ioan Mihoc, Introducere
în Studiul Noului Testament, deci la o distanță considerabilă de
evenimentul propriu-zis), Hristos îi „pune în gardă”, apelând la frică, la
elementul emoțional cel mai eficient (dată fiind instinctivitatea lui) în
persuadarea auditoriului. Ideea se repetă în versetele 4 și 5.
Luca 13, 7: „Și a zis către vier: Iată, sunt trei ani de când vin căutând
rod în smochinul acesta și nu găsesc. Taie-l: de ce să țină pământul degeaba?”
Cum degeaba? Faptul că absoarbe dioxidul de carbon, producând oxigen nu se
pune? Și oricum smochinul începe să facă fructe în al treilea an de la
plantare. Nu-i un capăt de țară dacă mai aștepți nițel.
Luca 14, 8-10: „Când vei fi
chemat de cineva la nuntă, nu te așeza pe locul cel dintâi, ca nu cumva
un altul mai de cinste decât tine să fie și el poftit, și, venind, cel care v-a
chemat pe tine și pe el să-ți spună: Dă-i acestuia locul! Și atunci, rușinat,
te vei urni să iei locul cel mai de la urmă. Ci, când vei fi chemat, mergi și
te așază pe locul cel mai de la urmă pentru ca, atunci când va veni, cel care
te-a poftit să-ți spună: Prietene, mută-te mai sus! Atunci vei avea cinste în
fața tuturor celor ce stau la masă cu tine”.
De ce rușinat? De ce se recurge
iar la frică, în cazul nostru, cea de
a nu fi pus într-o ipostază stânjenitoare? De ce să pleci ca să te pui pe locul cel mai de la urmă? Cu două-trei rânduri
în spate nu-i de-ajuns? Mută-te mai sus!
Cât de sus? Căci dacă-mi dai voie să mă așez în față, ar însemna că am același grad onorific cu individul din
cauza căruia am fost ridicat de pe scaun în prima fază. Și atunci de ce nu m-ai
lăsat să stau acolo? Vei avea cinste – Nu aceasta a fost pricina
pentru care Cain l-a ucis pe Abel, fiindcă Dumnezeu nu căutase spre el și nici
spre darurile sale, ci spre Abel și spre darurile lui (Facerea 4, 3-5)?
Luca 14, 28-29: „Cine dintre voi, vrând să-și zidească un turn, nu stă
mai întâi și-și face socoteala cheltuielii, dacă are cu ce să-l termine? Ca nu
cumva, punându-i temelia și neputând să-l isprăvească, toți cei care vor vedea
să înceapă a-l lua în râs”.
Mi-i și imaginez pe cei prezenți (mereu trebuie să fie câte-un ochi
deschis, îndreptat spre noi, scrutându-ne până-n viscere) ținându-se de brâu,
cu degetul arătător în direcția bietului constructor, hăhăind ca la Cascadorii râsului.
De ce încearcă să inoculeze (din nou) sentimentul inferiorității? Presupunând că
persoana respectivă nu-și poate duce acum
la bun sfârșit proiectul și e obligată să mai aștepte, care e baiul? O să
ridice turnul peste câteva zile. Toți cei
care vor vedea – De ce vrea s-o umilească folosindu-se de gura lumii?
„Un frate s-a dus la avva Macarie egipteanul și i-a zis: Avvo, spune-mi cuvânt
să mă mântuiesc! Și i-a zis bătrânul: Du-te la mormânt și ocărăște morții! Deci
ducându-se fratele a ocărât și a azvârlit cu pietre, și venind a vestit bătrânului.
Și i-a zis bătrânul: Nimic nu ți-au grăit? Iar el a răspuns: Nu. I-a zis lui bătrânul:
Du-te și mâine și îi slăvește! Deci mergând fratele i-a slăvit zicând: Apostolilor,
sfinților și drepților! Și a venit la bătrân și i-a zis: I-am slăvit. Și a zis
bătrânul: Nimic nu ți-au răspuns? A zis fratele: Nu. I-a zis lui bătrânul: Știi
cu câte i-ai necinstit și nimic nu ți-au răspuns și cu câte i-ai slăvit și
nimic nu ți-au grăit? Așa și tu, dacă voiești să te mântuiești, fă-te mort; nici nedreptatea oamenilor,
nici lauda lor să nu o socotești; ca cei morți să fii și poți să te mântuiești”
(Patericul egiptean, Avva Macarie
Egipteanul, 22).
În paradigma evanghelică un om este luat în derâdere, în cea patericală e
ajutat să priceapă apatia și să se smerească.
Luca 14, 33: „Așadar, oricine dintre voi care nu se leapădă de tot
ce are, nu poate fi ucenic al Meu”.
De tot ce are... în posesie? în mintea lui? în inima lui? Ce anume?
Iar în caz că nu mai are decât viața?
Luca 14, 34-35: „Bună este sarea; dar dacă și sarea își va pierde
gustul, cu ce va fi dreasă? Nu mai e bună de nimic, nici în pământ, nici în
gunoi, ci se aruncă afară...”
Își va pierde gustul – va fi amestecată cu cele ale lumii. Există tot felul
de condimente pe bază de sare: Delikat cu gust de legume, cu gust de găină... Și
chiar de se va întâmpla așa, sarea să nu mai fie sărată, aruncându-se afară, nu va cădea tot pe pământ, tot pe
gunoi? Va nimeri în mare!? Păi marea e sărată. O să-i priască.
Luca 15, 4: „Care om dintre voi, având o sută de oi și pierzând una
din ele, nu le lasă pe cele nouăzeci și nouă în pustiu și se duce după cea
pierdută, până ce o găsește?”
Niciunul nu le va lăsa în pustiu,
de izbeliște. În caz că are pe cineva care să le supravegheze pe durata căutării
oii rătăcite, da. Altfel nu. „Toți experții în privința vieții palestiniene sunt
de acord că păstorul nu poate nicidecum să-și lase turma nepăzită. Dacă trebuie
să caute un animal care s-a pierdut, el le lasă pe celelalte pe seama păstorilor
care împart cu el țarcul (Luca 2, 8; Ioan 10, 4), sau le mână într-o peșteră” (Joachim
Jeremias, Parabolele lui Iisus). Până ce o găsește – 5 zile? 2 săptămâni?
4 luni? un an? Tâlcul versetului 4 pare că se relevă în versetul 7. Doar pare. Analogia
n-are nicio noimă.
Luca 15, 29-31: „Iar el, răspunzând, i-a zis tatălui său: Iată, de atâția
ani îți slujesc și niciodată nu ți-am călcat porunca. Și mie niciodată nu mi-ai
dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei; dar când a venit acest fiu al tău,
care ți-a mâncat averea cu desfrânatele, pentru el ai înjunghiat vițelul cel îngrășat...
Iar el i-a zis: Fiule, tu întotdeauna ești cu mine și toate ale mele ale tale
sunt”.
Oricât ar încerca teologii să salveze aparențele, fiul cel mare era îndrituit
să dezaprobe atitudinea tatălui, nu atât dragostea manifestată față de fratele lui
mai mic, care s-a întors acasă, cât lipsa acesteia în cazul său. De ce n-a simțit
primul născut (fariseul, cărturarul)
că toate ale tatălui sunt ale sale?
Luca 16, 8: „Și stăpânul l-a lăudat pe iconomul cel nedrept, fiindcă
a lucrat înțelepțește, căci fiii veacului acestuia sunt mai înțelepți în neamul
lor decât fiii luminii”.
„Stăpânul nu-l laudă pentru nedreptățile de dinaintea concedierii, deja
sancționate, ci pentru abilitatea de a face față unei situații-limită. Potrivit
unor exegeți, iconomul nu a falsificat chitanțele, ci le-a redus la valoarea
lor nominală, diferența fiind comisionul la care funcția îi dădea dreptul” –
notă explicativă, versiunea Anania. Cu alte cuvinte mulțumește-te cu salariul
oferit de omul bogat (v. 2) și nu
aspira la mai mult, chiar dacă legalmente ți se cuvine. Rămâi în mediocritatea
ta!
Luca 16, 9: „Și Eu vă spun: Faceți-vă prieteni prin bogăția nedreaptă,
pentru ca, atunci când ea vă va lipsi (când
veți muri, altă traducere), ei să vă primească în corturile cele veșnice”.
Care ei? Cei din versetul 4? „Știu
ce-am să fac pentru ca, atunci când voi fi scos din iconomat, ei să mă primească în casele lor”. Există
corturi/case ale sfinților și corturi/case ale lui Dumnezeu? Se face Dumnezeu că
nu ne vede șiretenia, doar fiindcă, în ciuda circumstanțelor nefavorabile, luăm
taurul de coarne, sau cum tot Joachim Jeremias ne sugerează, plecând de la
versetele 10-13: „iconomul nu este un exemplu, ci un avertisment înfricoșător –
parabola fiind înțeleasă pe dos”?
Luca 17, 2: „Mai bine i-ar fi dacă și-ar lega de gât (i s-ar lega, altă traducere) o piatră de
moară și s-ar arunca (ar fi aruncat) în
mare, decât să-i fie piatră de poticnire unuia dintre aceștia mici”.
Sinucidere sau omucidere, îndemn sau părere? Chestiunea nu e doar smintitoare,
ci și periculoasă. Se înlocuiește lapidarea veterotestamentară cu procedeul de
mai sus?
Luca 17, 5: „Și au zis apostolii către Domnul: Sporește-ne credința”.
Intervenția ucenicilor e deplasată. Mântuitorul rostește pilde după pilde, istorioare
după istorioare pe mai bine de 67 de versete, iar la un moment dat, când vorbea
despre pocăință și iertare, apostolii l-au întrerupt cu un fel de Da, da.
Așa-i, așa-i. Da’ în legătură cu credința, nimic, nimic? Iar Iisus, imperturbabil și supus voinței publicului, le dă
replica. Însă nu același lucru se întâmplă în versetul 37, când, sastisit de rusticitatea
ciracilor, lansează bomba: „Unde va fi stârvul, acolo se vor aduna și
vulturii”. Stârvul, corpul său
istovit de atâtea explicații; vulturii,
toți ascultătorii, inclusiv apostolii, care îl chinuie, mușcând din el cu întrebările
lor inadecvate.