Cel ce lucrează fără Duhul Sfânt nu face parte din Biserica Treimii, iar
Biserica lipsită de Harul Dumnezeirii nu e cea autentică, nu-i cea care a moștenit,
a păstrat și a pus în practică Tradiția Milenară – Experiența Adevărului.
Nimeni nu poate să-l aibă pe Dumnezeu de Tată, dacă nu are Biserica de mamă (Sfântul
Ciprian al Cartaginei). Distanțându-ne de sânul Ei, ne periclităm mântuirea. Duhul
Sfânt este un fel de Moș Crăciun încărcat cu daruri pentru fetițe și băieți. Și-n
cazul în care începi să asculți de horoscopul lui tanti Neti, de liniile din
palmă sau de zațul de cafea de pe fundul ceștii, adio cadouri, adio harisme,
adio viață înrâurită de Cel ce dă viața.
Or dacă nu primești, n-ai de unde să dai. Nu dai, ăștia o să spună că te-ai
deghizat. Și-i nasol. Căci în Biserică toți primim câte-un talant-doi. Duhul
face diferența. După moarte unii au relicve sacre (prin care se vădește, cât se
poate de limpede, simbioza omului cu divinul, pătrunderea harului până-n măduvă),
alții, doar simple oase descărnate (cu complicitatea umezelii) de viermi. Numai
că și resturile pământești ale celor din cea de-a doua categorie (în caz că raportul
Comisiei de Studiu și Investigație instituit în vederea întocmirii actului de
canonizare este aprobat de către oficialii unei Biserici autocefale) beneficiază
de același tratament înainte de-a fi așezate în raclă. În consecință, unele vor
avea parte de-o sumedenie de pupături, întrucât vor fi expuse spre închinare
tot timpul anului, iar celelalte doar în ziua canonizării solemne a persoanei în
cauză, ce s-a folosit de ele în timpul existenței sale terestre, fiindcă sicriașul
cu rămășițele sale va fi depus în altar sau sub o lespede de marmură în naosul
lăcașului de cult, asta dacă acele oseminte nu-și vor lua zborul către
numeroasele biserici din țară, fiind introduse în piciorul pristolului sau inserate
într-un buzunăraș al antimisului, care vine ulterior cusut, deși în aceste două
situații se acceptă numai părticele din
moaștele martirilor, deci nu din orice fel de os.
Conform dreptului canonic ortodox, detaliat de Arhidiaconul Ioan N. Floca în
tomul omonim (volumul al doilea), în rânduiala ortodoxă a canonizării intră (după
deshumarea osemintelor și spălarea lor cu vin curat și untdelemn, indiferent
dacă trupul răposatului a fost găsit nestricat sau nu) și ungerea lor cu Sfântul
și Marele Mir: un amestec de ulei de măsline, vin alb, plante medicinale,
felurite mirodenii, substanțe aromate, printre care mosc, smirnă, ulei esențial
de iasomie, scorțișoară și mirt. Cu alte cuvinte, Parfum, tăticule!
Știu, știu. O să mormăiți c-așa e normal, deoarece Mirul are o semnificație
aleasă, și anume unitatea și independența Bisericii respective, pluralitatea
darurilor Duhului Sfânt într-o singură energie, coeziunea întru credința cea dreaptă
(aidoma ingredientelor care s-au omogenizat prin fierbere) a celor prezenți în
momentul preparării elixirului – ei între ei, dar și cu toți cei bineplăcuți
Domnului încă din negura timpului; adică și cu cel ale cărui oscioare sunt unse
acum, de miroase până-n pridvorul catedralei. Doar că țața Frosina n-are habar
de mir, mirungere... rămurică. Ea e convinsă că scheletul proaspătului
sanctificat izvorăște mir, iar după ce-o să se prosterneze de zeci de ori în fața
raclei de argint, o să zică și la alții: Păi
am fost acolo. Ca balsamul de rufe...
Așa de-nmiresmat era.
În concluzie, inducerea în eroare a poporului e livrată (cu parafă sinodală)
spre avantajul folclorului de trotuar. Că doar omul n-o să stea să citească
biografia celui canonizat sau să rumege minunile redactate cu alineat. Unde să
mai pui discernământul duhovnicesc, fiindcă nu orice prenume din calendarul
orodox desemnează o b l i g a t o r i u o persoană cazată în sălașul lui Dumnezeu. Și știu,
știu... O să săriți ca arși: Biserica nu
poate greși. Dar deprinderile ei demonstrează contrariul: mumii s-au
descoperit și pe alte meleaguri, de oase e sătul pământul, iar șarlatan poate deveni
oricine când vine vorba de lustruirea blazonului, de prestigiu, dar mai cu seamă
de fonduri nerambursabile și de venituri neimpozabile – căci rămășițele lumești
ale unui sfânt atrag gloatele de creduli.
Harul e cel care osebește trăirea întru Hristos de jalnica ei imitare. Nu
zice nimeni că moaștele sunt o scornire a călugărilor ce se ofilesc, cu
regularitate, prin deșerturi. Dar dacă într-adevăr răspândesc bună mireasmă, lăsați-le
așa. Cât despre cele care nu emană decât un iz de flatulențe mâloase, ungeți-le
cu ce doriți, dar nu le oferiți spre închinare nici măcar două secunde. Ca să nu se facă cele de pe urmă mai rele
decât cele dintâi.
