Victoria Tatarin - „???” (CDPL, 2021)

Autoare șugubeață, Victoria Tatarin știe să-și dozeze versurile pentru ca „impresia artistică” să aibă efectul scontat. Astfel că, pomenind de volumul lui Acosmei, peste câteva pagini trântește pe foaie:

 

„am ieșit cu mama la plimbare

cineva a strigat în urma mea:

«curvo!!!»

mama și-a întors capul”

 

Dar gândurile ei diverg în direcții afective cu nuanțe ivite binomic, când dintr-o ruminație negativă obsesivă, când din euforia maladivă a îndrăgostiților:

 

„Ca să nu schimb un bec în bucătărie nu e nevoie să fiu lovită

E nevoie să am două perechi de papuci de cameră de aceeași culoare și

un tată care bea

Violența naște violență

Violența naște mame care te bat

Știai asta?

O să fim împreună îți promit

Chiar mai mult”

 

„Ascult pe repeat aceeași piesă de parcă vreau să capăt rezistență la ea,

să nu plâng de fiecare dată

12 ore e de-ajuns

Ne-am promis că data viitoare când ne vedem o să fim în același pat

N-am uitat

Chiar mai mult” 

 

Însă abundența reprezentărilor macabre cu care poeta încearcă să ne familiarizeze („capul nespălat”, „banca aia jegoasă”, „găuri în craniul unui om”, „putrezește carnea pe tine”, „fără organe, fără sânge”, „te vor tăia în bucăți”, „abdomenul tăiat și plin de spermă”, „morți în descompunere” etc.) alterează viziunea de ansamblu a cărții, privând-o pueril de recunoașterea pe care o merită.

Cristina Stancu - „Apără pe cineva de tine” (CDPL, 2021)

Cea dintâi impresie, după ce-am parcurs volumul, a fost o evocare a „Mandalei” Cătălinei Ninu și a „Cărții Memoriilor” (tradusă la noi Apocalipsa Memoriilor) a lui Péter Nádas, autoarea acestui vers fluviu (ce se revarsă peste șaizeci de pagini) sertisând cu precizia maniacală a unui bijutier, piatra din capul unghiului ei poetic.

Abordarea narativă pare să nu fie decât o confidență curativă, întreaga structură prozodică axându-se pe efortul de a gestiona claritatea dezinhibării într-un demers liric à la Alexandru Mușina (ar afirma unii), și anume poemul lung.

Cristina Stancu își începe „ședința” prin recunoașterea vulnerabilității în fața unei existențe amăgitoare („primul strat al pielii este țesut mort/îl folosim pentru a atinge” – p. 57), utilizând un element lacustru (cu rezonanțe adânci în activitățile arhetipale în plină desfășurare din arealul mioritic literar): „am visat că munca noastră era să dormim în fiecare noapte în mijlocul apelor” (p. 7), pregătind cititorul pentru avalanșa de „asocieri libere” livrate exemplar, adică fără nicio reținere, semn că „pacienta” își stăpânește bine meseria.

Inserez aici câteva mostre concludente:

 

„bătrânețea ca pierdere a identității celulelor

procesul de îmbătrânire declarat boală

moartea în curând tratabilă cu pastile” (p. 8) – interesul pentru formula unei imortalității deloc utopice, pe care, la adăpostul tehnologiilor eugenetice, posteritatea o va poseda cu orice preț.

 

„...am interpretat greșit evoluția, prosperitatea

și fericirea aglomerează arterele” (p. 9) – falimentul lor de până acum.

 

„pentru a exersa

asemenea maeștrilor zen

îmi repet că orice pot ține în brațe nu există” (p. 10) – preludiul unei experiențe luminate (tema centrală a sesiunii terapeutice) ce nu se mai termină, amânând climaxul, vindecarea.

 

„micul impuls electric pe care-au fost construite

cuvintele mari imediat după crimă” (p. 11) – ipocrizia inepuizabilă a omenirii.

 

„ce faci cu viața ta nu contează cât a trece peste ce faci cu viața ta” (p. 14) – progresismul redus la o reevaluare a unei apoftegme sartriene de căpătâi: „Nu suntem bulgări de lut, și important nu este ceea ce fac alții din noi, ci ceea ce noi înșine facem din ce au făcut ei din noi” (Saint Genet, comédien et martyr).

 

„într-o zi vom înțelege cu adevărat cât de slabi suntem

chiar și împreună” (p. 16) – sinergia ratată a umanității.

 

„sicriele unde dorm oameni vii în hong kong nu contează” (p. 18) – două linkuri pentru lămurire: https://www.nationalgeographic.com/photography/article/hong-kong-living-trapped-lam-photos și https://www.theguardian.com/cities/gallery/2017/jun/07/boxed-life-inside-hong-kong-coffin-cubicles-cage-homes-in-pictures.

 

„schița originală a camerei de gazare și a crematoriului seamănă cu

mâna unui robot cântând la pian” (p. 20) – cine zicea că nu mai avem nevoie de metafore?

 

„aș vrea să am o limbă maternă rară pentru a explica diferențele

ca omul care s-a simțit mereu mai înalt și umblă pe picioroange

doar pentru a fi el însuși” (p. 27) – un excurs în interiorul problemei care ne frământă pe toți: (ne)acceptarea propriei persoane (propriului „eu”), inerentă apartenenței de grup și colectivismului vertical.

 

„când mă întâlnesc cu toate româncele la țigară

vorbim despre vedete românești vremea frumoasă din românia

dorința de plecare și planurile de a deveni coafeze” (p. 33) –  o altă fațetă a perspectivei „diamantine” a exilatului.

 

„scriu prea des cuvântul vital însă

nimic nu mai e atât de important încât să amenințe” (p. 36) – resemnarea în calea inevitabilului tăvălugul biologic.

 

„în timp învățăm să fim mai răi cu noi înșine decât ceilalți” (p. 38) – nu degeaba titlul volumului se numește Apără pe cineva de tine.

 

„...cadavrul meu plin cu porumb de floricele în

crematoriu” (p. 55) – umorul este un indiciu al sănătății mintale; pacienta este pe drumul cel bun.

 

„locuiesc într-un sistem de oameni

care înlocuiesc obiectele” (p. 59) – tablou cioranian: „Să n-ai cui să spui niciodată nimic! Numai obiecte; nici o ființă” (Amurgul gândurilor).

 

Cristina Stancu ia foarte în serios lumea în care trăiește. Dezinvoltura cu care ne-o relatează e o dovadă a unei profunzimi asumate, nicidecum o slăbiciune specifică naivității adolescentine, lucru ce transpare la tot pasul, expozeul ei funcționând aidoma unei (neuro)imagistici sociale, developate în starea hipnopompică pe care încearcă să ne-o imprime și nouă.

 

„...metodele noastre de a ne demonstra că

în spatele paravanului printat nu mai rămâne

nimic de reprodus în afară de noi

 

ca formele atât de precise ale lucrurilor

contururile naturii adaptate la normele de siguranță

 

procesele paranoiei, plânsul sterilizant și căcatul lor poetic

în soarele de iulie pe care va trebui cu timpul să-l admirăm

 

nu pot opri sentimentul că trăiesc într-o peliculă de celuloid

însă iată ce se ascunde dincolo de peisajul încă viabil

 

aceasta este căruța care transporta cadavre, capul copilului

seamănă cu al unui monstru în șoc

 

în lumea liberă trupuri umane câștigă premii

pentru imaginile cu trupuri umane

 

valoarea constă în simplificarea empatiei”  (p. 28)

Ramona Boldizsar - „Nimic nu e în neregulă cu mine” (CDPL, 2021)

O autoare care, sub efectul fistulizant al unui procedeu aparent rigid și cu o încredere dezarmantă în virtuțile destăinuirii oneste (tot mai rară printre versuitori), tapetează hipocoristic paginile unui volum confesiv ce încastrează, în straturi narative de suprafață (exoterice), o frază deloc intricată, cum observăm în peisajul din ce în ce mai inextricabil al strofolog(h)iei românești contemporane.

Lipsită de ecolalia emulilor up-to-date (și up to no good) ai te miri căror futuriști într-ale literelor, poezia Ramonei Boldizsar îți reglează concomitent toanele „avangardiste” ale inimii & minții, aducându-te cu picioarele pe pământ, de fiecare dată când capul ți se pierde printre norii zugrăviți sublim de pictorii unui secol ce se îndepărtează abulic de chestiunile esențiale ale periplului nostru efemer – de ceea ce (ne) doare.

 

noi

 

visele tale sunt un roman de zamiatin

ale mele nu există – mă întind în pat și mă trezesc

ca și cum nu aș fi dormit, tavanul alb cu trei pete (urmele unor

țânțari morți goliți de sângele nostru uscat)

ne întâlnim undeva la mijloc

– tu cu povestea realităților tale

eu cu ficțiunea despre toate lucrurile care

n-au existat până am început să le gândesc

(lucrez din inconștientul inaccesibil care mă hrănește

ca pe un maidanez

un câine fără stăpân abandonat în câmp la mila unui

colț de pâine uscat).

îmi acopăr urechile să nu mai aud zumzăitul oboselii

tu dormi în secvențe scurte de rem și-mi povestești despre

aripile gigantice rupte în vidul neființei

despre exploziile gigantice care mi-au sfârșit și ultima fărâmă de

creativitate

visele tale te turmentează și compensează

ești spectatorul dezastrului și creației iar eu

rămân undeva pe din afară, mișcându-ți umărul în somn și

șoptindu-ți

Sunt aici

Ioan Coroamă - „Colectiva” (OMG, 2022)

Citindu-i versurile, după o după-amiază pierdută în încercarea eșuată de a mă odihni, am impresia că am pășit pe lespedea încinsă a oracolului din Delphi și, luat în primire de izul oleandrului ofilit, mi se oferă spre lectură un manuscris uncial grecesc. Sunt plimbat dintr-o stare de suspans într-una voit romanțioasă, debusolat ori de câte ori intenționez să pun punctul pe i, în tentativa de a-mi calma dorința depistării unui sens rațional în tot acest cosmos „logocentric”: „...poate nu există univers, ci doar/macro-sisteme/și micro-sisteme cu vase comunicante și tot felul/de colective” – p. 38.

Un poem gnomic considerabil, ce face caz de problemele spiritual-ambientale cu care se confruntă adepții declarați ai ecologismului new age-ist, ideologizând redundant ethosul epico-liric al corpusului de avertismente (post)umaniste:

„îmi întorc palmele când vreau să contaminez/exteriorul/cu energia optimismului de interior” (p. 17),

„vreau să construim fericire/și pentru cei din casele de copii/și pentru cei din uzinele dezafectate/și pentru cei înfometați din stradă/și pentru cei suferinzi din spitale” (p. 23),

„nu vreau să dau banii pe stații de epurare/forăm pentru sprijin comun/.../nu vreau să dau bani pe betoane/când am nevoie de pâine” (p. 35),

„aș vrea o căutare cu folos, nu pompe/de-nlăturare a faunei acvatice/.../uităm că din pământ venim/sunt gata să forez pentru pământ” (p. 36),

„...văzând prin/celelalte trupuri cum permafrostul/se risipește în trilioane de particule” (p. 43),

„cei atinși de copaci vor fi salvați” (p. 46).

 

hybrid things & processes II: circular

causality (hyper-diastic)

 

 

ești:

petala

minimă : rizom

dintr-un : rizom.

un mediu hibridat

cu petala medie

dintr-un minimum: rizom

dintr-un: rizom

ca o respirație

medie:

transmisă.

o trăsătură:

intensivă

începe deodată

să lucreze

pentru ea

însăși.

o percepție:

halucinatorie.

o sinestezie:

perversă.

un joc

de imagini

se desprinde.

mutația este

pusă

la îndoială.             (pp. 69-70)

Antonio Doda - „Primele fobii” (Editura Cartea Românească, 2022)

Un volum cu perspective largi, minate sistematic cu un biografism genuin, ce maximizează prin sinceritate și naturalețe textura plăpândă a versurilor. Tânărul scriitor (pasionat și de pictură) nu-și estompează câtuși de puțin limitele artistice, delectând prin imagini metaforice ce încântă ochiul și inima iubitorilor de poezie:

„ca un set de creioane pentru copii/fericirea/are puține nuanțe” (p. 9);

„stăm împreună/doar ca să-mi hrănesc imaginația” (p. 12);

„a picat internetul – /copiii urlă bezmetic ca haitele de lupi”,

„...noaptea golește străzile/și felinarele reîncep să bârfească” (p. 17);

„oamenii la geamuri/discută cu porumbeii/de parcă sunt rudele care i-au părăsit”,

„geamul – deschis/în locul certurilor ascult vântul” (p. 23);

„nu mi-am mai văzut familia și prietenii/cu toate că/ne întâlnim zilnic” (p. 27) ș.a.m.d.

Cartea este străbătută (atât cât să nu deturneze filonul narativ de la scopul său primordial: profilaxia spirituală: „bolnavii mor/deconectați de la aparate/eu de la cuvinte” – p. 42) de un laitmotiv pe care doar cei introvertiți îl pot experia cu adevărat.

 

nu mă simt vinovat

 

nu mă simt vinovat că iubesc necunoscutul

în locul celor cunoscuți

 

că nu vorbesc cu nimeni

și nu mă simt singur

 

anesteziile din spitale sunt tot ce simt

piesele ascultate sunt tot ce

mai văd

 

nu mă simt vinovat că iubesc o poezie despre o fată

mai mult decât pe fată

 

că nu cred în superioritate

nici pe pământ

nici în ceruri

 

nu mă simt vinovat că nu răspund la telefon cu zilele

 

dumnezeul multora

a creat o poezie

el crede că a creat pământul

dumnezeul meu nu a creat nimic     (p. 47)

Ioan Mateiciuc - „Anchilopoetica” (Alexandria Publishing House, 2020)

Ioan Mateiciuc descrie o societate mecanicizată (-antă) în care „simpla” existență implică (fără doar și poate) faptul-de-a-fi-în-lume, adică un fenomen redus la un ansamblu de accesorii ce se upgradează necontenit atât de-a lungul, cât și de-a latul fluviului care o să ne înghită într-un final pe toți (determinism implacabil, căci fiecare dintre noi e dator cu o moarte):

„ce lume veche roșie/ca o membrană plutind deasupra/cadavrelor indexate” – o aluzie la teritoriul Africii (leagănul omenirii), denumit și continentul negru – culoare pe care autorul o îndulcește prin filtrul credinței sale iudeo-creștine (panteon al civilizației europene și, conform sinoadelor politice, al întregului mapamond).

„e liniște și rețeaua e la viteză mare/cadru după cadru/cu buzele umede/ne luăm în brațe și trecem în log off” – somnul ca o prefigurare a exitusului.

„ne îngrijorează/că ceva bun se mai poate întâmpla/că o vom privi pe marla din spate/la fiecare update” (p. 24) – „marla”, un alt nume pentru Yahweh, cel căruia Moise i-a putut vedea doar „spatele” (Ieșirea cap. 33). Analizat etimologic, cuvântul antrenează după sine și o latură matrimonială a condiției umane – femeia (marla – mârlă – mârlire - a (se) mârli; expresia „a (-i) cădea mârlă pe pârlă” = a se îndrăgosti de cineva) –, cea despre care Freud mărturisea că este „un continent întunecat”.

Poetul făurește o „baladă” a încovoierii, a ploconirii (anchilo) în fața unei infinități de rețele fără firewall (p. 23), acționate, exact cum ai manevra niște fantoșe, de cel la care se raportează pentru a-și actualiza ființa: „oglinda în care îmi refac chipul/repetitivrepetitiv ca o jucărie cu cheie/e dincolo de viața în care încercam/să cânt/jazz mimând fericirea” (p. 23).

Totodată el își dă în vileag neputința cauzată de realitatea condiționării, exhibând, pe alocuri, câteva dintre spaimele sale cu valoare epitetică: smochine injectate cu cefort, fiole de carmazepină, celecoxibum, tuse convulsivă, comă, metastaze multicolore, ventilații non-invazive, șocuri anafilactice, sângerări ale urechilor, perfuzii, un flacon de diazepam, transfuzie etc., tânjind însă după o reconciliere eshatologică: „aștept dimineața bună în care viața mă va alege/așa cum tăcerea îl va alege pe munch” (p. 25)

 

⁕⁕⁕

 

„astăzi

ne vom costuma în oameni și

vom ieși în stradă

cine știe. poate

nu ne va recunoaște

nimeni”

Bogdan Lypkhan - „Wishing Light” (Fractalia, 2017)

Versete laconice, ce țintesc în „miezul problemei”, perforând vintrele machiste și fuzelajul oricărei stime de sine masculin-dominante („acei tineri puternici/biologici/nu/ca mine” – p. 87).

Un redutabil (și caritabil) concert al disergiei virilice sub aspect temporal, căci poetul s-a ramolit, iar snaga nu mai circulă prin instalație ca altădată („cînd te-am futut/nu apăruseră/încă/supermarketurile” – p. 91; „nu m-ai ales ca bărbat/aceasta este foarte clar/îți plac/spermoșii” – p. 53).

O atmosferă nosferatică, asezonată cu stoguri mițoase cu iz de flower (și luzăr) power („cînd pădurile noastre/pubiene/vor sta pe deplin/liniștite/una lîngă alta/va însemna că/totu-i perfect” – p. 77) și cu vestigii explicite ale unei (auto)sabotări plurivoce („...sînt un bukowski/fără pulă” – p. 107).

Din volum nu lipsesc însă episoadele idilice (cu perdea) și mirajul (nu atât de erotic, pe cât de tandru) al salvarii („într-o bună zi/Dzeu/va teleporta/spre mine/iubire//o barcă/ireal de albă/cîndva” – pp. 116-117).

Citind dintr-o suflare, gândul mi-a zburat inopinat la punkiștii trupei The Offspring și-al lor [No] Self Esteem, deși (judecând după competențele sportive precoce) aș fi preferat hitul tocilăresc al celor de la Fountains of Wayne – Stacy’s Mom [has got it goin’ on].

 

: :

 

„looking for the green

light

ca Gatsby

așa priveam

spre camera ta

cu plasă de țînțari

verde”