Cum mi-am petrecut, şi eu, sfârşitul lumii

Sună telefonul. Nu că m-ar căuta cineva, dar e programat să mă trezească din universul oniric și să mă zvârle în realitatea pe care o ocolesc, dezlipesc pleoapele, le lipesc, le dezlipesc iar, tre’ să mă ridic, întind mâna spre celularul de pe noptieră, ar fi cazul să..., bâjbâi după el, înșfăcându-l ca pe-un obiect valoros, și-l fac să înceteze.

Ce vorbești?! Mai lasă-mă! Oricum este o slujbă ca oricare alta, ceva efemer, dispensabil. Și pentru câteva clipe... Parcă-i aud: „Vineri, 21 decembrie, B. A. C., în calitate de salariat al companiei X., ...ce l-a primit la sânul ei ca pe-un orfan abandonat de soarta pe care sistematic o respinge, întârziind la serviciu și pretextând că e descendentul Întemeietorului cerului și-al pământului, nu al Statului degeaba, s-a sustras datoriei sale primare de a-și servi destinul, și a lipsit intenționat, intrând pe porțile magazinului cu un aer apatic, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat, având și crasa nesimțire (moștenită de la cărțile pe care le citește și de care am luat cunoștință) să ceară o învoire pentru câteva minute, ca să meargă la toaletă, că de asta ne ardea nouă în ziua premergătoare Crăciunului, în plină criză economică.”

Un lucrător comercial care nu-și poate lua mai mult de zece zile consecutive de concediu cu plată, iar când o face e după o îndelungată strategie de Doamne Iisuse..., telescopând stupizenii angoasante, Am ajuns să ne rugăm și pentru asta, căci legea naturală este mai presus de marazurile Creatorului – pastișa glacială a unei reverii estive, un pește înotând prin viață mai degrabă cu sprijinul adierilor boreale, decât cu cel al curcubeielor postdiluviene.

Lumina ce pătrunde în cameră printre fâșiile cartonate din dreptul geamului îmi înțeapă ochii, îi închid la loc, omul tre’ să se odihnească..., de ce să-l sculăm dis-de-dimineață ca să-l trimitem, soldat cu mâinile goale, la război? Pentru ce atâta trudă, pentru cine?

Pentru meltenii care ne calcă pragul, neștiind cum îi cheamă cu buletinul în mână, depășiți de orice situație, anacronici pasivi, nici nu se mai sinchisesc să-și spună părerea, cu telecomanda în mână, zapând ca să schimbe emisiunea, mindset-ul, lifestyle-ul, indolenți ce n-ar mișca o scobitoare, bastarzi ai noii religii seculare, circumciși la suflet mai abitir ca discipolii lui Charles Manson, burdușiți cu orizonturi limitate și informații nedigerabile, super..., mega..., preluate de pe canalele TV ale latrinelor, din revistele online sau din fițuicile de tarabă, rod al strămoșilor lor privați de-o igienă minimă, întruchipând viitoarele știri de la ora cinci:

„Bună ziua!” – nu-mi răspund.

„Dacă vă pot ajuta cu ceva, vă rog să-mi spuneți” – neant.

„Știți, lucrez aici și pot să vă ofer...” – tăcere, grimase, observă cutiile..., le deschid, scot încălțămintea, din încălțăminte hârtiile îndesate sub căpute, probează..., se holbează..., încă o dată, de două ori..., își întreabă apropiații, apoi pe mine, unora nu le ajunge oglinda de un metru cincizeci, vor una mai mare care să-i cuprindă în întregime – că ce-s pantofii fără față?

Unii cumpără, alții ba, și așază ghemotoacele de hârtie peste, sub și pe lângă, astfel că, văzute de la distanță, cutiile fac valuri ce-mi plesnesc obrazul... (din clipă-n clipă, poate să vină cineva în inspecție); io vreau să-i ajut, dar ei canci; iar când se decid, vor toți odată:

─ Domnu’, puteți să mă...?

─ Am deja doi clienți.

─ Păi...

─ Niciun păi. Stați la rând! – ca la Caritas. Deși nu cred că-ți mai trebuie. Uită-te-n oglindă! Poți juca oricând, o ai în sânge. Și ce sânge! – o bragă pe care a băut-o tac-tu înainte de „ora fabuloasă”, când s-a slobozit pe pieptul zglobiu al gospodinei pătimașe; mai avea puțin și ațipea, întocmai cum a făcut-o la nașterea ta, că d-aia ai fost obedient de mic și ușor de temperat, ai tăcut când a trebuit și-ai plâns de plictiseală, iar acum îți vine iarăși, ce să-i faci? tre’ să te abții: bărbații nu se lamentează când nu-și procură..., ci numai când femeile..., nevoiți să le aștepte până ce se hotărăsc; așa că stai la coadă, mai am doi la fel de indeciși, sau poate că-s diferiți; totu-i prezumtiv.

Ei se apropie și se zgâiesc la mine, de parcă pe ecusonul lipit de bluză scrie Servul Dvs., nu Vânzător, ceea ce nu-i aceeași chestie, stimați posibili mușterii, pentru că se interpretează..., gândindu-mă la cei pentru care sunt obligat să mă trezesc din visu-mi revelator, să mă duc la baie – La naiba! – apa e rece, abia pot să-i deschid..., insul din oglindă se uită la mine, Cine ești? Ce dorești? Un’ te duci?

Am scuipat în chiuvetă prima impresie, m-am spălat, șters. După abluțiune, m-am apucat de flotări, genuflexiuni, rotiri de gât și de brațe, am aruncat feliile de pâine în prăjitorul electric și-am trântit ibricul pe aragaz. Mi-am pus nădejdea într-un pateu de pasăre găsit în cămară, și mi-am făcut pachețelul.

Nu știu când m-am îmbrăcat, eram în hol, pe fotoliu, în fața radioului ce anunța că din luna următoare vom putea participa la spectacolele teatrale ce se vor desfășura începând cu data de... la Teatrul Clasic, cu doar cinci lei plătiți pentr-un bilet, zece pentru două... Să fie plauzibil? Au cântărit-o mult? Se pare... Știți cum se spune: Niciodată nu e prea târrrrrrrrziu.

Pe drum. Aceleași mutre fardate pentru supliciul ce-i aștepta la destinație. Bucuroase, dacă nu le arătai interes. Crispate, dacă te binoclai la ele.

„Dați-mi un ban, să v-ajute Dumnezeu!” – am traversat pe lângă biserică. Guguștiuci dolofani, pâine fărâmițată, un afiș ascor-ist și aroma de parafină topită. Semafoare, treceri de pietoni, o arteră plină de taxiuri, chioșcuri... și-un trotuar lat, să ne încapă pe toți.

Maidanezii dorm covrig pe locul unde ieri-noapte traseistele își băuseră cafeaua de la nonstop. E frig, scot aburi pe gură, n-am izmene – nu știu cum se pronunță corect țiținădrag sau țițonădrag, și mi-e rușine să mă duc să-ntreb dacă au.

Stația de autobuz și angajații halelor industriale: „Drum bun, cale lungă! Dacă nu veți prinde jubileul să nu vă mirați”.

Cine i-a pedepsit, ce păcate au săvârșit, cât mai au de trăit ...pe spatele cui și-n ce condiții? Mă uit la ceas, este nouă fără un sfert. Ăștia nu pot fi decât cei de la birouri.

Fost-a întrebat badea Gheorghe de către Ernest Bernea: „Neică, cum e să stai aici în vârf de munte, cu palmele sprijinite-n măciulia ciomagului, și să cugeți...?”

La care Ghiță, moțăind ca la stână, răspunsu-i-a: „Nu, nu! Nu cuget, doar stau.”

La fel și eu – merg... și m-oi opri undeva. Ce bine, cu semafoarele astea! Ar umbla lumea de nebună pe străzi. Zău așa.

Poc! – s-au pupat doi în apropierea fostului Combinat de Prelucrare a Lemnului. Claxoane și urări.... Nu-mi dau seama de ce-o lungesc atâta. Ar trebui să se pripească: chemarea Organelor de Poliție, constatările de la fața locului, poze, întocmirea actelor, martori etc., căci asigurările CASCO își vor pierde valabilitatea în curând.

Înaintez, evitând băltoaca, ajung față-n față cu ușile glisante, încărcate de abțibilduri ...până la 50-70% reducere, unu + unu ½ ș.a. Plasa de metal ce acoperea intrarea în magazin stătea neclintită. Șefa nu „aterizase”. Curios, nici colega. E zi de curățenie și-ar fi trebuit să fie aici.

Nu-i prima dată când vin mai devreme. Înc-o jumătate de oră pierdută de-a-n pulea. N-am cărți la mine și nici chef să inhalez muzica lor infantilă... Să dorm n-am cum. Oare ăsta-i iadul?

Din spate, hârâitul unui aspirator își face simțită prezența. Două lifturi urcă și coboară. Persoanele se strecoară pe aceleași uși: „Grăbiți-vă să nu rămâneți pe-afară! Ați venit unde trebuia.”

Tentat să dau o fugă la toaletă, mă ridic, ...pași mărunți, ...butonul încercuit c-un plastic semiopac ce devine roșu când cabina ascensorului e la palierul meu. S-o fi blocat? Mai apăs o dată. Cling!, Zuuup! – și sunt deja la unu. Deschid ușa compartimentului...

Materia reziduală ce plutea în veceu m-a propulsat (frizând oximoronu’) îndărăt. Ca să nu cad, m-am sprijinit de paravan. Altă ușă, aceeași poveste – ba și glasată cu hârtie igienică. Două din șapte...? Sper că a treia este câștigătoare. Mă aventurez spre ultimul closet. „Nirvana!” Șterg colacul, aștern patul de hârtie protectoare, mă așez, întind mâna spre rola de... – ioc curpapir. Acum chiar m-a părăsit norocul.

E liniște, nu tușește și nu se foiește nimeni. Doar o voce, ocupată cu alta, la telefon, se aude dintr-o cabină – convins că nu e cea de lângă mine. Trag apa, deschid ușa, privesc, ascult, pun mâna pe clanță și, presupunând că se-nțelege ce-a urmat, vă scutesc de detaliile tehnice cu privire la salubritatea particulară. Mâncasem rezonabil și stăteam proțăpit – un pui de dinozaur abia ieșit din găoace: „Groaaak!”

În fața lavoarului. M-am spălat pe mâini, mi-am fluturat palmele deasupra föhnului de perete care bârâia..., apoi: liftul, butoanele, ușile, culoarul, canapeaua triunghiulară – nervos, fiindcă iar picasem de fazan. Filmul se repetă, trebuia să vin mai târziu, și întind capul pe spate, rezemându-l de spetează. Muzica mallului îmi inundă urechile – electronică, blablauristă, compusă pentru cei de clasa a VII-a (mai taie!), dar clienții se delectează cu..., se simt OK, aici e cald – apocalipsa poate să vină.

Uite-o c-apare, mă salută, introduce cheia, o rotește, grilajul se ridică, intrăm... (că doar nu era să stăm afară) și mă îndrept spre așa-zisul vestiar (o odaie de șase pe doi, unde-mi schimb hainele), stând pe singurul scaun din încăpere, nu înainte de-a aprinde neoanele (cinci întrerupătoare atinse pe rând), luminând ochii celor care vor intra în magazin, dar mai ales ai celor trei persoane care vor lucra mai mult de unsprezece ore, azi, 21 decembrie: subsemnatul (menestrel al nopților invernale), colega mea pistruiată (viitoare mămică) și șefa (ca toate șefele), spetindu-ne, în epitimia cotidiană a finalului mult așteptat (mai puțin șefa), în datul cu mătura, mopuirii podelei, eu, cel mai iscusit, urcându-mă la etajul unu, intrând în debaraua celor de la Cleaning Service, în timp ce colega cu bucle roșcate, prinse-n creștet, se puse să șteargă praful de pe măsuțe, policioare și cutii.

De-ar ști șefa câte poți face c-o cârpă și-o găleată, n-ar mai sta în fața monitorului, calculând procentul de sporire... (dacă nu se preface), mânată de duhul profanării locului de muncă – prin pauze lungi și dese. O văd cum iese din spațiul amenajat cu casă de marcat și înghițitoare de carduri și se duce spre vestiar, unde rămâne până mai târziu.

Au urmat deschiderea magazinului, pătrunderea hoardelor consumiste, aranjarea cutiilor într-o nouă ordine, bolboroselile managerului, Ca să vindeți competitiv, literele m, u, i și e, cu privirea pierdută pe codurile de produs, pe fesele dezinhibate ale puștoaicelor, pe stratul de praf pe care n-avusesem timp să-l execut, pe faciesurile animalelor ce-și dădeau prea multă importanță în public și se uitau la mine ca la unghiile lustragiilor de pe vremea când bunicii lor se mândreau cu tabieturi aristocratice și refuzau să lase bacșiș, din prințipii cu ștaif, izbutind să doarmă-n bocanci dacă se punea de vreo revoluție mai curând sau mai târziu de ora împărțirii pijamalelor și a biscuiților cu lapte de Curtici, picurat din ugerele văcuțelor ce fumează doar iarbă, iar condurul pe care o să vi-l aduc, așezat pe-o tipsie de argint, e gravat de țări precum Italia, Polonia, Bangladesh, RPC și Ro, doamnele mele, avem pantofiori din întreaga lume văzută de ochii voștri dornici de un chilipir.

Dar nu astăzi, voi, cei îmbătați cu vinul Marii Zile a Reducerilor, e una obișnuită, de odihnă, ziua zbanghiului care probează șalupele acelea din piele, iar dacă soția lui a catadicsit să-i facă un cadou, asta-i privește pe ei, nu pe dumneavoastră, stimate cucoane c-un prost gust al vestimentației, temperament coleric, tunse scurt și pregătite de măcel. Vă rog s-o consultați, dacă doriți să beneficiați de oferta pe care – Strigați de la balcoane! – magazinul nostru v-o pune la dispoziție, începând din întâi a lunii, până-n treizeci și unu, inclusiv, de la orele zece ale dimineții, pân’ la omoloagele lor postmeridiene, ce vor cădea peste noi, storcând ce-a mai rămas, ...cipícii ăștia minunați, ce vin cu o garanție de peste treij’ de zile, cu toate că n-o s-o mai puteți folosi, căci vine sfârșitul lumii calculate în vremi și jumătăți de vreme, așa că dragele mele interlocutoare, ascultați ce vă spun pentru a patra oară:

Puteți să vă cumpărați o pereche la preț întreg, iar cealaltă, la doar jumătate din prețul afișat pe cutie, dacă veți merge cu ambele perechi la casa de marcat, încasându-le pe același bon, nu pe bonuri diferite, nu roz bombon, ci un bon alb cu litere și cifre negre..., ăla care iese din aparatul situat în fața casieriței. Îl vedeți? Acolo! Da, exact. La orice model... fie șlapi, fie ghete, ba chiar și la articolele de nonîncălțăminte, gen poșete, curele, ciorapi, umbrele ș.a.m.d. Pe același bon. Eeexact.

Și, -n timp ce vă decideți, am să fac un pas spre jupânul care de cinci minute privește mocasinul maro cu dungi azurii, marcă românească, model trendy, piele de bivoliță, luat din colțul perimetralului și adus pe degete, purtat în scârbă, în raionul de femei, ca un vânat fraged, predat șefei de trib, și anume soției, ca să-și dea cu părerea dacă merită luat acasă, pentru că are o dâră de prenadez pe marginea tălpii, groasă cât o ață de papiotă. Ea analizează „calul troian” al comerciantului ce vrea să-l facă de pomină pe mușteriu, și zâmbetele cu subînțeles, îndată ce va părăsi magazinul..., un fir de „păr sintetic” lipit pe talpa mocasinului purtat doar ca să-l observe nevastă-sa, adică inginera de Calitate, să-l vadă mai bine, să-l ia și ea în mână, să se uite de enșpe ori, să nu care cumva să fie, de fapt, o tăietură pe care vânzătorul (de ce trebuie să fie el geniul malefic al tranzacționării rebuturilor?) a văzut-o și-a căutat s-o ascundă:

„Știm noi ce este, că nu degeaba ați băgat aferta asta. I-o minciună... acoperită cu un clei ce se prea poate să nu țină o zi, darămite doi ani...” (La prețul ăsta, cât ați vrea să țină?), ațintindu-și privirea asupra mea – cyborg ajuns la menopauză.

Așa că-mi duc mâna la burtă, mișcând-o ca pe-o beschie pe care și-o arată, unul altuia, țapinarii când vor să se ducă la masă, spunându-i: Pe bune, un fir de păr?! scoțându-mi limba, ca să priceapă că mi se făcuse greață și c-ar putea să-și schimbe produsul, lucru pe care mă rugă să-l fac, deși era ultimul cu acea mărime. Ghinion.

V-am explicat că nu mai avem un alt patruzeci și doi, de ce insistați și vă holbați la mine de parc-aș fi responsabil cu procesul de fabricare a pantofului pe care-l țineți (ca pe-un..., să nu zic ce) în mână? ...că o altă pereche de aceeași măsură nu mai există-n stoc ...și ce-i cu stupoarea pe care o manifestați, ca și când aș putea să vă scot din fund o pereche identică, dar din pricini nebănuite declin invitația – chit că v-ar surâde ideea? Așa ceva nu e stipulat în contractul de muncă. Nu-s vinovat de ispravă... Iar pentru toate celelalte există MasterCard.

Până la 22:00 vă stau la dispoziție, oferindu-vă o gamă vastă..., chiar și pentru transsexuali, ...de diverse mărimi, ce vă vor cuprinde cu blândețe talpa, o vor mângâia profilactic, la câte ateliere sunt pe lume, atâtea calapoade care v-ajută să scăpați de plantalgie, încercând un patru’ș’unu, văzând că e imens, ...nu te mai sâcâie, apoi un patruzeci, ...îl simți lărguț, și te miri cu voce tare: „Ce fel de numere-s astea?”

Răspunsul: Sunt multe. Ce fel..., nu-ți pot spune, să nu-mi ceri..., n-am decât pentru dame, îți pot aduce ceva asemănător cu ce-ai probat înainte, însă de mă vei interoga (ca cei care au venit, s-au uitat, n-au găsit și-au întrebat dac-avem numere mai mici pentru bombardieri), îți voi replica cu aceiași termeni pe care n-ar strica să-i lipim la intrare, ca să nu se mai obosească norodul cu privitul haihui, raita prin magazin și „dezbaterile” pe de-a moaca, N-avem decât la raionul de copii – asta-n cazul în care nu doriți să-l vizitați pe cel de femei, care e mai în față.

Cum de ce? Deloc! Și nu te-ncrunta, nu-s io cel care hotărăște, trage sforile, plătește șoferii, alege discountul, semnează documentele, îți urează La mulți ani și de anul ăsta și te-așteaptă în prăvălia lui și la anu’, iar când se întâmplă o nenorocire, spală putina. Eu doar mă asigur că v-am bătut destul la cap cu promoția iernii, uns cu toate transpirațiile plantare, continuând turuiala:

...cu talpă moale, zimțată, ideală pentru alergările spre tramvai, ...cu talpă dură, dac-aveți platfus și n-are rost să vă grăbiți, ...până la glezne și peste, de zici că-s ghete slim ce merg cu pantalonii de gangsteri, ...bot pătrat, rotunjit/săgeată, în vârf n-avem ciucuri, dar puteți să vă puneți singur, tip sport, în j’de mii de nuanțe de căptușeală, glencuri... sau urechi prin care să vă băgați șireturile ce-au sosit anul acesta în numai două culori pentru fiecare model în parte, clasic și neo, că cine împarte parte-și face, tovarășe, cu carâmbi..., de-i putem numi cizme, și nu vorbesc de cei eleganți, am trecut..., ci de la acajú la chihlimbar, de la bordó la trandafiriu, gălbui vărgat și smoliu în dungi, de-o parte și de alta, cu șnururi cilindrice, împletite ca de Mărțișor sau late ca tăiețeii de casă, făcuți cu ouă și lapte gras. Cu ținte nu vei găsi, dar avem cu bombeu metalic și de plastic – Fătălăule!

Vă oferim și șlapi de plajă, de mers la dușuri, având mare grijă în preajma căror indivizi vă scăpați săpunul, ...cu blăniță sau fără. Vă prezentăm și colecția de sneakerși de ast’ toamnă, cu piele interior & exterior, ori pe-o dungă îngustă din extremitatea căputei, însemnând că-s imitație, mușama sau carton vopsit și dat cu cremă gudronică, așadar, să nu vă pună Sanepidul să vă apropiați nasul, presupunând că nu sunteți curioși de mirosul nepalezilor care au stat la baza făuririi acestor exemplare lejere ca pana cocorului și viabile ca fulgul de nea, odor pe care-l poartă cu ei prin autobuze, trenuri, metrouri, pe sub sau direct pe străzile orașelor metropolitan de inumane, cu biciclete simple ori cu motoare puturoase, scutere ceva mai gălăgioase, ...carne și oase, accelerând ca s-ajungă la domiciliile din trestie și oțel, producție municipală, unde vor putea să spună familiilor flămânde și crispate de-atâta orez chior, dres cu sare, prin sincera lor prezență, în aceleași combinezoane ponosite, că ei au robotit pentru fala partidului... Fă ce vrei, eu te-am atenționat.

 

O altă clientă fidelă își duce botina la năsuc:

 

─ E de piele?

─ Și încă ce piele. Să fi văzut cum ședeau văcuțele în abator, în așteptarea barosului în țeasta lor pansivă. De la atâta iarbă... Să-ți dea lacrimile, nu alta.

─ Naturală?

─ Ca izvoarele termale ale Muntelui Fuji.

─ Sută la sută?

─ Am glumit. E tratată cu cianură. Deci nu, fiindcă n-ar rezista procesării... Și dăi cu schimonoseli, canini scoși la vedere, cute pe frunte...

─ Cum vă permiteți!?... (cánci simț al umorului). Așa vă-nvață aici?... (nici n-are suficient mălai la ea). Unde vă este șeful?

─ Acolo! arătându-i cu mâna spre ieșire. Șeful e o ea, și nu m-a-nvățat așa ceva. Știam deja. Râsul relaxează, veselește inima și n-a omorât pe nimeni. Zâmbiți! Sunteți la camera ascunsă.

─ Vai, ce mi-ați făcut! Sunteți criminali. (Sper să nu creadă că-i vom da ceva pe gratis.) Și unde este camera aia ascunsă?

─ În cutia – îndrept brațul – stacojie din spatele dumneavoastră.

─ La ce post de televiziune?

─ Cel local.

─ Aaaa!

─ Cumpărați?

─ E pentru o amică. Când o să primesc tichetele cadou... Vindeți și pe tichete, nu?

─ Absolut. Tot ce vă poftește inima.

...

─ Pssst!

─ Ce-i, mă Fâsâilă? întorcându-mă spre agentul de pază al papucilor (și obiectelor de galanterie...), ce cu greu își putea stăpâni revărsările spasmodice de hlizeală, în timp ce se-nclina din bazin, cu mâna la burtă, de ziceai că urmează să decarteze tot ce băuse c-o seară-nainte.

─ Dilău, probleme!? și niscaiva tangențiale pe cortexul meu cerebral, ...mireasmă de naftalină. Cine v-a pus s-o deschideți? Era din lotul de marfă primit ieri ...Nu se descurcă. Agent la pământ! Să chem întăriri? Colega discută cu băbuțele. Șefa s-a apucat să dea ordine, ...să mute cutiile de pe rândul doi pe rândul unu, cele de pe trei, pe doi, și în stânga, și în dreapta intrării, cizmele ș-apoi ghetele, tip duplex, ca la grădina publică, pe o parte florile pădurii ecuatoriale, pe cealaltă ciulinii Bărăganului.

─ Ț-am zis io, dacă nu le-o coc, să-mi spui Fernando de-acum încolo? – că nu degeaba se flatulase el într-un pantof. ’Ce drac’ miros atâta, doar scrie clar că-s din piele!?

Și le-a copt-o. N-am idee dacă era încă fierbinte când și l-a dus la bârnău, dar un lucru e bătut în cuie, și anume agentul de pază care a pus-o pe vatră, a așteptat să se rumenească și a scos-o (pervers simț al umorului) la timp, ca să fie anchetată de doamna inspector.

─ Bravo, Mirciulică! Meriți o statuie ecvestră în mijlocul mallului.

 

Inși cu brațe avide după un velur la modă sau un adidas old school, ...să și-l dea pe la năsuc, să-l pipăie, să-l atingă de obraji, zombi ai unei lumi ce crede că, dacă vine sfârșitul, vor scădea prețurile la articolele de încălțăminte, dornici să pertracteze în neștire pe tema de ce? cum? cât?, cadavre ambulante ce mută marfa de la locul ei, contrariate de costul piperat, și o lasă aruncată la nimereală, plimbându-se, în gioarsele lor de firmă, ca să nu-mi dau seama de unde vine duhoarea înțepătoare de putrefacție, la două sute cincizeci de lei sticluța de 100 ml, se pare că unii chiar au parale, parfum de dihor, ciudă și invidie – exemplare demne de-a intra într-un manual de antropologie, subcapitolul Mutații frecvente.

 

Interzis minorilor! – au intrat două centuriste, mamă și fiică, cunoscute atât de mine, cât și de colega ce-mi face semn cu mâna și mă-ntreabă (un șuierat de glonț, printre buzele-i cărnoase): „Le-ai văzut?” „Le știi?”

Da, panaramă logodită ce ești. Cum erecțiile mele să nu le știu? memorându-le mersul mlădios, suplețea abdomenului anticoncepțional, acoladele femurale, precum și decolteurile adânci ce suiau pe colinele de abanos, stropite, din când în când, cu tzatziki-ul unui oarecare mușteriu. Cocoțate pe tocuri cui, admirau ghetele..., ba nu!, cizmulițele vișinii..., și intenționau să le plătească cu banii strânși în trei nopți albe, ca ochii iepurilor ce se descompun pe marginea unei șosele cu trotuare late și garduri vii, înalte cât un om cu statură medie, ce se ține de șale, în timp ce clientele noastre chipeșe îi oferă momente de neuitat. Le-au probat, ridicându-și pulpele golașe înspre inima-mi falită și credulă, și, dup-o tură în lungul și-n latul magazinului, le-au cumpărat.

Sunt solicitat... Un nene umflățel, cu doi copii docili, având aspectul unor suricate de companie, mă întreabă unde ar putea găsi saboți mărimea treizeci și opt. Îi arăt, el se uită de parcă nu vede, pesemne că nu-i convin prețurile, și mă-ntreabă, din nou, dacă nu cumva ar putea găsi unul de sezon, mărimea trei’ș’opt, în altă parte. Îi răspund, cum era firesc, că nu, imposibil, aici îs cele pentru copii, iar dincolo (întinzându-mi mâna), celelalte articole de primăvară-vară. El se uită la mine cu o unduire vizuală excremențială, similară dansului subacvatic al ierburilor-de-mare-adâncime, ca să-mi vorbească de cele cinci minute în care eu, cică, n-am înțeles ce dorește domnia lui (presupunând că domnia aceea era o altă persoană), vorbind în van, vreme de-un minut, în timp ce plozii lui, cu scalpuri seboreice, priveau îngândurați cum boul dă să-l împungă pe toreador.

Asta-i culmea! O venă din gâtlej dă să se spargă, un glas pițigăiat îmi inflamează auzul, oastea de leșuri nomade se aruncă asupra prăzii, șase ochi se uită către doi ochi cu ostilitate, însă și cu puțintică teamă, după ce l-am atins pe tătic cu palma pe umăr, zicându-i să mă urmeze, fi’ncă mergem să vorbim cu supervizorul, ripostând, cum era de așteptat, cu „De ce pui mâna pe mine, domnule?”, derutat și alarmat deopotrivă, găsind-o ulterior pe șefa noastră, căreia i l-am prezentat pe tăticul cu probleme financiaro-mintale, podidindu-mă râsul în timp ce îi explicitam desfășurarea acțiunii, și-am plecat (la comanda ei) să aranjez ceea ce mai rămăsese de aranjat, cu fruntea sus, pulsând a nervi întinși cu gratuitate.

Am sesizat că îi tremura vocea când, întrebat de colega mea creață ce model i-ar plăcea să încerce copilul său, se strofoca să mențină conversația printr-un șir coerent de cuvinte urâcioase și neputincioase, și mi-am putut redirecționa mila (la vederea unui părinte care-a eșuat în fața copiilor săi) spre buzunarul de la piept. Hristos cu indulgența, eu cu pantofii. Vă mai așteptăm! Și s-a dus.

Cum probabil se vor duce și aceștia: un el și o ea, suspecți de inerție cefalorahidiană. Bărbatul îngenunchează și-i oferă duduii cu care a intrat în magazin un sortiment de sandale, culori diferite. Ea le probează, trecând jucăuș prin fața oglinzii (special concepută pentru astfel de ritualuri sociale), țopăie, bocănește și că se rotește pe călcâie. Cavalerul a dat să zică ceva, însă ea își deschise gura și rosti: „Ăștia rămân.” Apoi am auzit-o explicând sex doll-ului: „Răducule, sunt unii care se îmbracă fain, dar când te uiți cu ce sunt încălțați..., ca niște boschetari.” El a dat din cap, semn c-a aprobat.

În sfârșit, pauza. O jumătate de oră = zece minute. Când te ostenești, și Dumnezeu îți pare că îmbătrânește. Timpul se scurge pe canale pe care nu le putem percepe. Un băț de chibrit ar fi ars mai mult timp... Mâncarea pe care o preparasem dimineață, e acasă. Nevoit să merg pân’ la minimarket. În picioare. Stat la coadă. Tot tacâmul.

Reintrând în magazin, am observat cum clientela pe lângă care treceam se dădea la o parte. Aflat pe muchie (căci mi s-a luat cu de-a sila, prin calcule făcute de alții, lucrul cel mai scump – libertatea), eram capabil de orice.

Sometimes I wish I had a gun, fredonând în cap. Avem gozuri la reducere...! Boracii ăia mă enervează. Unde le sunt genitorii? Sucuri în mâinile lor distrate. Salutările mele, nou-veniților. Turnuri babelice, din lădițe ruinate. Cantități neglijabile de dezinteres. Diforme pete de galben acidulat, pe pardosea... Cine spală pe jos se spală și pe mâini. Dacă veți achiziționa două produse, unul va fi la preț duo in carne una.

„Bos, ai putea să m-ajuți?” ...fețele buhăite, asemeni unui sufleu de roșii cu vinete, se irită. Cine le va răspunde? Tăcere. „Unde sunt angajații?” „Cum se poate așa ceva?” ...vălmășag de cioturi umane se adună ca saliva la baliverne. Pitagora îi scrutează, socotindu-le demența. Prisma rotantă, împodobită cu gablonzuri, este învârtită de o fată. Nu sunt de argint, posibil să fie. Morbul comercial te îndeamnă la omucideri, laitmotivele zgomotoase îmi urzesc țesătura poetică, un moșneag astigmatic rupe un încălțător de plastic, babacii s-au întors cu mâinile-n șold și cu înjurătura-ntre buze, nu mai am mult până la ușă, un fagure cu mutre inepte într-o expectativă modestă, cutii ce se răstoarnă, espadrile căzute la datorie, „Șireturile astea-s prea mici ca să le lege... Ce fel de treabă e asta?”, scorpioni minusculi mișună pe limbă, nu pot s-o spună, îi las în urmă, deschid ușa depozitului, mă așez pe scaun, beau apă, șed oleacă, și ies, fără chef, pe sală.

Figuri zăbrelite de neșansă, chipuri hulpave ce-și ascund, de ochii lumii în care ar trebui să trăiască, tarele subiacente, bracurile perspectivelor pozitive și slăbiciunile homeopate puse deoparte și folosite în cea pe care și-au asumat-o cu prețul nesincerității și-al maladiilor sufletești; partizani ai vidului socio..., pseudo..., nevro..., oligo..., schizo... și restul slovelor obligatorii pentru a contura blazoanele acestor familii vicios-nobiliare.

Aruncă-le un șoșon – o să se sfâșie-ntre ei; asudă... forfotesc..., picături de insulină... Nu cumva să piardă ceva despre a cărei existență nu știu nimic, doar și-o imaginează. Cine se stresează astăzi pentr-un galoș, mâine se va panica în fața raftului gol pentru bețișoare de urechi. Poimâine: „Nu mai avem pită!” – și pac! atacul de cord, pac! nedoritul puseu, pac! o lipotimie pe podeaua livingului, nimeni acasă; pe sub termopanele întredeschise, sirenele autosanitarelor trec, sunând a balamuc, ducându-se la naiba.

„Păcat de căputa asta cafenie! S-a pătat cu ulei și nu mai iese.” Blesteme... Morți & Răniți majusculați, se atrage atenția..., suferința lui... – Vai! – Plângeți cu el, păsări ale cerului! Omul și-a murdărit pantoful, iar acum suferă din suferința ce nu suferă alinare. Ce n-aș da să crape neoanele, să ningă cu gazul tuburilor..., covârșiți de mătreața electrică ce-o să ne intre, pe nări, în plămânii ca o menghină, ...tromboplastine, cârnați din intestine, pancreas și apendice cu deșeuri metabolice, corpuri înțesate c-o strălucire violentă, specifică nefralgiilor în ascensiune, explodând treptat și radiind cum nu s-a mai văzut pe fața pixelată a Terrei, ci doar pe cea a ecranelor TV, nu în orice film, nu la orice oră, în cazul în care vorbim de programul unei televiziuni private, și nu de arhiva de DVD-uri a lui Cristian Tudor Popescu.

Radiază evanescent.... Se va termina povestea... Surâd a repaus... Se ivește acalmia... Cercopitecii plesnesc din buze, scârțâie din măsele, își umflă pesimist bojocii, expiră ifose și plictiseli:

„Vino și probează-i! Nu vezi că nu găsești ce-ți place?! Hai, mamă, că așa se poartă, lasă mofturile! Hai, că nu mai am răbdare și-o să-ți cârpesc două, de față cu toți oamenii ăștia! Te miști? Acum, am zis!” Ultima zi de cumpărături, înainte de Marea Îmbarcare, cu destinație obscură.

 

Contează? Le pasă...? Ei se amuză în fața distrugerii Cosmosului... Gura-ntinsă, cicatrice nevindecată, semiluna celor ce nu vor să piardă ziua ce li s-a dat pentru a-și salva nopțile, cu parcimonie... Cei care adună cu ambele mâini, împodobindu-se cu zorzoane ce se vor sparge într-un final, apoi pregătirea lor de dinaintea decolării, ...consumatori perplecși, însă natura le-a rezervat o surpriză, ...angelomorfoza prin articolele de încălțăminte pentru care ne-am jertfit luni întregi, cele ce nu ne-au lăsat să simțim piatra colțuroasă a macadamului sau bitumul clocotitor al drumurilor pe care le-am avut de parcurs, cele mai josnice slugi, cele pe care le călcăm zilnic în picioare, cele ce-au purtat și poartă poverile noastre – inefabilele Nike-uri.

Că de unde nu te-aștepți poa’ să vină mântuirea. Când nu te gândeai c-au să scape, iată-i eliberându-se din cleștii nesorților de izbândă, cu toate că becurile nu începuseră să clipească, atmosferă cu iz de colanți, șosete transpirate și-un amestec de portmonée din piele genuină și șervețele umede, apucând cu turbare cutiile aliniate pe etajere, verificându-le, binoclându-se, mirați uneori că nu corespund utopiei „subvenționate” de acțiunile întreprinse pentru „cauza lui Moș Gerilă”, nevoiți să-și rotească capetele și să caute (episodul cel mai des întâlnit, în care le luau, le mutau, încurcând modelele) dup-un chip prietenos ce i-ar fi putut ajuta în demersul lor; nu că nu s-ar fi descurcat și fără noi, lefegiii, dar să cooperăm ca să nu clacheze, să nu facă riduri, fire albe de păr... – potențialii noștri clienți, dați dracului.

Când erau singuri, se purtau ca la ei acasă. Doar că dintr-o amnezie ce-i poseda pe acești băgăcioși (ce se aplecau deasupra sicriașelor de pe sală, răscolindu-le cu degetele lor ca dinții de greblă, lăsându-le suspendate într-un deranj mai mult decât inestetic), ai fi zis c-ar fi uitat unde se află, cotrobăind din obișnuințe bătătorite după rezervele de cafea made in Colombia, în dulăpiorul cu șlapi chinezești de la intrare.

Ridicau capacele cutiilor, se uitau în interior, le puneau la loc, ca după câteva secunde să repete aceleași mișcări cu aceeași nedumerire pe buze. După a patra sau a cincea reiterare, mă opream din travaliu și începeam să înregistrez:

Urmăream traiectoria membrelor, a trunchiurilor, precum și expresia faciesurilor pierdute în soarele orbitor al neonului încapsulat ce veghea peste noi, ne aflam într-o mizanscenă, eu: actor și spectator, concomitent, fericit de ceea ce oferea mica estradă de la parterul unui mall în plin sezon de vânătoare a afacerilor rentabile, privindu-i pe cei ce doreau să probeze pantofii pe care-i găseau în coșulețele de pe măsuțele mobile, încărcate cu oferta de iarnă din acest an, pe cale să se sfârșească chiar azi, cu orbitele adâncite în direcția celor două forme alungite, finisate și cusute pe partea anterioară, cum stăteau ele, reținute și nederanjate, cu călcâiele la vârful degetelor, în poziția zodiacală a racului, gata să fie scoase la vedere și sondate cu propriile lor picioruțe, posibilii noștri clienți, dintre care unul, ce nu știe pe care s-o aleagă mai întâi, se gândește c-ar putea fi un ghinion astronomic să încerce cu laba stângă prima dată, că nu doar pășirea în față/spate, după ce s-ar fi încălțat cu amândouă, ci simpla introducere a degetelor în cupa primitoare de la piciorul stâng ar fi declanșat un șir de accidente indezirabile, ce s-ar fi putut solda cu întorsături de situații de evitat, după cum învățase de la veteranii din satul natal, cândva tineri și cu poftă de sale-uri, ezitând pe moment, în scurt timp revenindu-și, dând să-l probeze pe dreptul, cu tibia învelită-n blugi spre colțul taburetului (capacul dat într-o parte, i se zăreau ghetele cafenii), așezând-o cu grijă și proptind-o-n călcâiul cu ciorap în carouri.

Și dacă voise să și-l vâre ca să nu pățească ceva, să se detensioneze, fiindc-a scăpat de frica de-a face greșeala ce i-ar fi periclitat existența superstițioasă, luă hotărârea să-l încerce pe cel din dreapta, așa că ridică gheata, o examinează (nefiind o somitate în domeniu, ci un impostor) și, privind-o ca și când s-ar fi uitat la o femeie cheală și cu barbă, o puse jos, lărgind gura flaușată, își ridică iar călcâiul, căutând să-l pătrundă cu degetele ș-apoi cu talusul, dar în tentativa sa de a-și băga laba-n scobitură, și-n timp ce verifica duritatea și elasticitatea materialului din care fusese confecționată gheata probată cu grijă, ca să nu se fisureze și s-o plătească ca pe una din țiplă, și-a dat seama că nu era talpa concavă pe care ar fi vrut s-o umple, ci era perechea ei, ce aparținea de piciorul pe care ținea morțiș să nu-l folosească înaintea celui care purta noroc.

Habar n-am dacă i-a achiziționat – amănunte ale unui praxis consumist. Să înceteze odată tornada acestui du-te-vino funambulesc!

 

Mi-am cerut voie să-mi iau a doua pauză de masă, și-am ieșit, cu răspunsul afirmativ în urma mea, pe ușa aglomerării vertiginoase, am luat-o înspre liftul din capătul culoarului, l-am străbătut, am apăsat pe buton, clopoțelul a clincăit, ledul rotund s-a-nroșit, ușile s-au deschis, am pătruns, butonul cu etaj 1, s-a închis, a pornit, urcă, senzație de sufocare, ușile se deschid și pășesc energic către magazinul unde, pe scaun, retrasă, într-un colț ferit de camerele de luat vederi, printre șirurile de articole de lenjerie intimă atârnate pe un întreg perete de cârlige cu bilă la una dintre extremități, și pe umerașe sub formă de cercuri utilizate în gimnastica ritmică, dar mai mici și nerezistente la șocuri, de plastic și aranjate frumos, în trepte, copleșite de câte-un slip brazilian, niște boxeri de damă sau de câte-o minusculă și neverosimilă tánga, pentru uzul aleatoriu al cucoanelor ce urmau să le poarte după ce le-ar fi studiat, unele chiar le-ar fi probat, mai ales că aveau posibilitatea să le asorteze cu alte mărfuri de nepovestit ce se iveau, dacă căscai ochii, în panoplia de bikinei și sutiene ce-mi furau privirea ori de câte ori aveam ocazia s-o văd, ...cupe de diferite dimensiuni și culori, pe toată durata recreației, ședea ea – unica ce merita.

Dar în scurt timp mi s-a rupt (cum li se rupe celor suferinzi de traumatism postetilic) filmul vieții proletare, contemplând-o pe cea care nu trebuia contemplată în totalitate, ci numai de la gât în jos, pe porțiuni, ...riscurile adiacente unei escapade periculoase, stenozându-mi, ...aură întunecat-senină, canalul vorbirii, stafidindu-mi gura, ...cataplexic, ...indigență a gesturilor, doar doi ochi exoftalmici (martori ai splendorii ortostatice care aranja un rând de monokini), ce așteptau semnalul nervos care să le transmită să clipească.

Aici s-a sfârșit totul. Nu tu amintiri despre cele întâmplate în urma „întâlnirii de gradul III”, coborârii în infernul ticsit cu îngeri dresați să muște, nu tu continuări ale meseriei de serv cu diplomă, facultate și master, măturatul, spălatul sălii și echiparea de plecare spre locuințele noastre provizorii (căci casa noastră este-n ceruri), nu tu amintiri legate de drumul către casă sau dușul dinainte de culcare, ci doar câteva (infime și vagi) cu privire la somnul profund, ...lamă de topor într-un pătuț de sugar, afundat în plapumă, visând la cum ar fi putut să fie viața mea, dacă mi-aș fi deschis gura ca să-i spun: Te iubesc!

Crâmpeie desprinse dintr-un subconștient alert și a toate veghetor, din marșul meu spre casă: același trotuar și artera scăldată în brianța portocalie a păpădiilor din beton armat, ...petale electrice într-un bol de sticlă, ce alcătuiesc, flancând șoseaua, șiruri infinite de stâlpi gri, servind iluminatului stradal pe timp de ceață, ploaie, eclipse... ce se mai pot descifra, după cum aveam să descopăr a doua zi, de pe colile dungate ale caietului, format liliputan, în care-mi țin, în funcție de răgaz, jurnalul – și pe care, cu permisiunea voastră, vi le ofer bonus:

 

...către bârlog, pe același drum pe care mă deplasez în zilele de muncă (și ce alte zile mi-au mai rămas?) În apropierea semaforului de lângă biserică, am dat peste un câine mărunt, ieșit parcă atunci de sub țâța mă-sii. Cu ochi pojghițați și-o ureche turtită aidoma unei coji de banană, a dat înapoi, terifiat, la demarajul brusc al unui jeep. Nu știu ce s-a întâmplat cu el. Dacă în noaptea asta ar fi, să zicem, minus 15 grade, ar muri. Dar afară e bizar de cald pentru perioada aceasta din an, așa că puteți fi liniștiți.

În căști, diverse melodii. În apropierea celuilalt semafor (așa e viața, o distanță între două semafoare), prostituatele își mușinau clienții. Abordau taximetriștii, agasau pietonii... Purtau cizme noi și pantaloni mulați.

„Vrei să facem sex?” m-a întrebat una, într-o seară. Sincer aș fi vrut, arăta mai bine ca prietena mea, dar i-am răspuns „Am cu cine...”, și mi-a zâmbit.

O altă escortă, tăcută, cu geacă și colanți negri, cu capul întors spre bodega deschisă la acea oră, privea înăuntru, pe geamul enorm, în direcția clientului ce tocmai își plătea băutura împachetată într-o pungă de hârtie. Uitătura ei nu era una oarecare, o coadă de ochi fugară, lacomă sau disprețuitoare, ce ar fi înțepat portofelul bișnițarului din fața tejghelei, sau ar fi desfăcut dopul sticlei cu conținut spumos, ce i-ar fi curs mai târziu pe gât ori i s-ar fi prelins pe alte zone, căutătura ei trecea dincolo de bariera spațio-temporală a momentului.

Iar birtul nu era doar un soi de cramă rafinată, la fel cum traseista nu era o simplă curvă de trotuar; eu eram altcineva; toți, într-o altă dimensiune; poate de la oboseală...; oricum altele sunt simbolurile, iar gândul vostru a rămas la patrupedul de adineauri.

Ajuns acasă, mă dezbrac, mă spăl..., urmez, cu alte cuvinte, întregul ritual cutumiar de apartament, până mă pun în pat și deschid cartea unuia dintre marii noștri poeți care spune: „Și a fost seară/ Și a fost dimineață/ Dar asta a fost demult/ Și o singură dată.”

 

Pentru mine e în fiecare zi.

(Foto © flickr.com, chrisfriel)

(2) Jurnal de Recepţie. Ziua C

De dimineață șefa mea blondă e pusă pe fapte mari – în niciun caz pentru ea, ci pentru cei care le vor aduce la-mplinire. Vine, pleacă, deschide și trântește tot ce-i intersectează calea, în dorința (din preludiul toamnei) de-a face curat la locul ei de cârcoteală. Începe cu bucătăria, se plimbă prin oficiu, bar, camera boilerelor... Doar începe.

Când am intrat în încăperea cu miros de ciorbă și soluție de curățat geamuri, bucătăreasa stătea cocoțată, c-un picior pe cuptor și cu celălalt pe trei scaune suprapuse, în dreptul firmamentului de var lavabil, mai să dea cu capul când m-a văzut. La cât de obosiți eram amândoi, nici nu ne-am salutat (nici n-am avut cum), că a și sărit în fața mea și mi-a aruncat în brațe, ridicându-l din grămada de lângă perete, un borcan de 10 litri plin cu apă, oțet, mărar, morcovi și castraveți, spunându-mi (pe jumătate gâfâind, pe jumătate prefăcându-se): „Ăsta tre’ s-ajungă la șefă-ta-n mașină”.

Am cărat douăsprezece borcane cu castraveciori, plus unul cu ardei iuți, verzi și încovoiați – asemenea degetelor hipocratice ale unei creaturi amfibii, capturată în anii tinereții de către un soț, pe-atunci ginerică, iubit de toți, bărbățelul ei cu platoșă de familie bună și sabie renumită pe acțiuni, un individ... habar n-am cum arată (dar al cărui nume va dăinui în eternitate), un ins ce și-a pierdut mâna în lupta pentru supremația speciilor, furată apoi de ajutoarele lui și aruncată, printr-o mișcare măiastră, în vasul de sticlă cu apă salină, din care, ciorchine necopt, când va fi scos și pus pe masă vor suge toți, ca din țâța crudă a galaxiei primatelor, de-și vor înroși limbile în seva murăturilor, bile de foc pe gâtlej, ce cu anevoie vor ieși pe unde se iese de obicei, usturându-i..., ei cu gura deschisă, ventilând-o cu palmele, de-o să le vină să-și roadă bocancii de durere, pișcându-le mațele, sindromul colonului iritabil, ca, în cele din urmă, să-i coasă la buburuza din dos..., atunci se vor screme, vor rupe din carne suturile sângerânde și-și vor da drumul în gaura rece a closetului – de mi-a pierit cheful de lucru.

Le-am cărat pe toate, am dus gunoiul, am înșiruit tomberoanele, am aranjat pungile galbene pentru sticlele de plastic, căci cele albastre au stat trei zile în văzul lumii, până când cineva de la firma de salubrizare s-a gândit să telefoneze ca să ne transmită că alea nu-s acceptate, înlăturând din priviri liniile de hârtii și hârtiuțe, smocurile de praf și frunze, precum și câteva deșeuri alimentare ivite din pubele, urmare a poftelor pisicilor maidaneze, ce tronau lângă gurile de scurgere ale burlanelor, de parcă ar fi plouat cu pielițe de salam și capete de pește.

Am încuiat poarta și m-am lovit de umerii ei provocatori și de-o pereche de labe, din care una ținea o mătură ce alinta gresia din camera centralei pe gaz, pentru a face loc celei sosite de la București, cu 48 h întârziere, și-ncă șapte cât a stat nefolosită, iar cu cealaltă mi-a indicat unde și cum să vină așezată, găsind însă timp să-mi reamintească de zeama butoiului cu varză ce trebuie deșertată la canal: „dar cu grijă, să nu împuțim parcarea”.

Uite-o că vine, urcă și-l prinde (fi’ndcă n-avea toarte) de buza lui frântă în care cu greu îmi pot introduce deștele, îl saltă și-o ia cu pași grăbiți înapoi pe scări, ea în față, eu în spate, zicându-i să m-aștepte că-l scăp dracu’ și se-mpute tăt hotelu’.

Mă aude, încetinește și trecem peste pragul ușii de la intrare – tandem de vidanjori ce duc hârdăul cu fecale la marginea pietruită a râului care le-nghite pe toate. Lăsăm gura butoiului să verse puțin câte puțin, se ușurează de patruj’ de kile; observ c-a reușit să scuipe și-un rest grețos de varză, urmează altele; șefa le vede, se apleacă să le strângă, și le stoarce-n palme, cu gândul să le ducă la rațele ei de la țară...

La rațe să ducă și asta! Mă întorc și vomit.

(Foto © flickr.com, Maxum1201)

(1) Jurnal de Recepţie. Abraham

Abraham are doi copii: o fată ș-un băiat. Și, după cum cred că ați dedus deja, are ș-o soție. Strașnică făptură cocoșată, cu gura strâmbă și cu șase degete la mâna stângă. Șase ca steaua lui David. Galbene ca filtrele de Camel.

El știe românește. Ceilalți membri ai familiei nu. A vrut să se cazeze la noi și a făcut demersul necesar cu o lună-n urmă: și-a rezervat, pe internet, un apartament pentru patru persoane.

Intră, ne salutăm – nume, prenume etc. Întreabă dacă avem lift, îi spun că nu, însă îl asigur de forța brațelor mele ce-l vor ajuta să-și urce calabalâcul. Rapid, eficient și fără bacșiș.

Ajung înaintea lui, deschid ușa și mă-ntorc pentru înc-o tură de bagaje. Zic hai, că-i ultima! ca să prind curaj.

Când pun valiza jos nu-l mai zăresc, dar o văd pe ea – nisip mișcător – cum se schimonosește cu jugulara umflată și cum dă din brațe, aidoma unei găini ce și-a pus recent un costum de om – mascota hotelului.

Însă Abraham e bărbat calculat, își scoate capul de după dulap și mă informează că e o PROBLEMĂ: sora și fratele (în jur de 10-11, respectiv 13-14 ani) nu pot dormi în același pat; că dorește în schimbul canapelei extensibile, pe care nevastă-sa o tot arată (pe evreiește?) cu piciorul, două paturi. Și începe cu de ce n-a găsit ce-a vrut? de ce nu era specificat pe site-ul hotelului (deși era) că nu sunt paturi separate, ci o amărâtă de sofă? și că ce facem? cum de se poate una ca asta? că nu așa ne-a fost tocmeala... și așa mai departe.

Îi ofer o alternativă, el cârnește din nas că-i prea scumpă, ca după cinci minute să-mi comunice că va dormi el cu băiatul, iar mama cu fata, și-mi cere să mai aduc o plapumă pentru fi-su, deoarece... (mi-o transmite ca pe ceva ce nu trebuie aflat de toată lumea) băiatul e special, expresie pe care am auzit-o mai devreme, când se pusese problema mutării odraslelor în altă cameră, singura disponibilă din păcate pentru ei, din fericire pentru conducerea hotelului. După câte am înțeles, pruncii nu puteau (sau n-aveau voie) să doarmă împreună.

Cotrobăi prin rafturile parfumate ale cameristei, găsesc un cearșaf pe măsura plăpumioarei cu elefănței și rățuște, pe care o îmbrac și i-o înmânez lui Abraham – acum vizibil detensionat.

Și că tot vorbeam de el, uite că mă sună și-mi cere parola de la wireless. Mă întreabă dacă am idee pe unde ar fi situată clădirea sinagogii: „aia nouă”. Îi spun că știu numai una. Dar e veche.

Coboară, se postează în fața pultului și-mi zice hotărât că s-a uitat pe site-ul hotelului și a văzut că-s trecute un pat matrimonial și o sofă, iar lucrurile nu i se par destul de clare. Trebuie, adaugă el, menționat că n-aveți paturi separate: „Ne-ați făcut o mare neplăcere. Mare neplăcere...”

Coboară și familionul, după care pleacă, în șir indian, la mașină. Merg spre unica sinagogă din oraș... merg conduși de GPS.

(Foto © flickr.com, Valerio)

Bezele roz

Bezele roz pe părul tău

Bezele roz pe ochii tăi închişi cu pleoape moi

Bezele roz pe nasul tău de porţelan

Bezele roz pe buzele tale vopsite

Bezele roz pe gâtul tău de floare rară

Bezele roz pe umerii tăi pistruiaţi de soare

Bezele roz pe sânii tăi alunecoşi

Bezele roz pe sfârcurile tale ca mura

Bezele roz pe coastele tale penticostale

Bezele roz între ele                  

Bezele roz pe talia ta subţire

Bezele roz pe coapsele tale de marmură

Bezele roz pe spatele lor pe faţă...

Bezele roz sub ele

Bezele roz pe genunchii tăi rotunzi şi calzi

Bezele roz pe fluierele picioarelor tale

Bezele roz pe oscioarele de la încheieturi

Bezele roz pe degetele cu unghii de chitină

Bezele roz gust din tine Rebeco

Şi iată cum dă soțul tău în boala zaharului

E nebun nu e prost

E nebun nu e prost. Îl ştiu

încerca să ne explice unul din tramvaiul 7

întorcându-şi faţa umflată de râs la vederea nebunului

rămas cu pantalonii pe vine care se întoarse

şi-şi arătă perechea de buci ce se arcuia în prelungirea

cămăşii creponate fără nasturi

evidenţiind-o cu palmele lui osoase şi maculate

E nebun dar nu-i prost. L-am întrebat eu ceva

şi-am văzut că-l duce capu’

comentă acelaşi bărbat ce-şi îndoi genunchii

ţinându-se de burtă fiindcă nebunul se întorsese cu faţa

şi îşi ridicase braţele

în nemulţumirile vociferate ale femeilor de vârsta a treia

ce se lamentau cu Daţi-l afară!!!

în timp ce el ricana cu Hî hî hî! Futu-vă neamu’!...

E nebun face pe prostu’. Filmaţi-l careva şi-l puneţi

pe internet să vadă şi dom’ primar ce fel de oameni

are Aradu’

Filmaţi-l bă careva!...

În urlet de babe sunet de frâne tramvaiul se opreşte

Cobor

Mă desprind de rânjetele bolnave privirile exoftalmice

ţipetele de neplăcere şi de vorbele la adresa dementului

Traversez şi-mi văd de linia curbă a trotuarului

În spate cineva sparge un geam

Nebunul îşi măreşte paşii împleticiţi. Îl scuipă pe vatman

se face că mai aruncă o piatră

şi se pierde printre gardurile vii de peste drum

E nebun dar nu-i prost aud repetându-se în stupul

minţii mele sastisite de bolânzi

şi pe gât îmi urcă voma

Vino şi dă-mi voie să mă piş în gura ta cu tona!

Iar tu filmează-n continuare!!!

         Să vadă şi dom’ primar...

                         şi pune-l pe internet

                                    ...ce oameni! ce culoare!

(4) [Adesea mă gândesc la moarte...]

...ca și cum m-aș gândi la zâzâitul elicei de răcire

a „Computerului Personal” de la serviciu

ce toacă particulele de aer elementare faptului

secundar al existenței mele

important doar din punct de vedere economic

ca să-i îmbogățesc pe alții

când decursul implacabil al orelor de calvar

sapă  î n c e t - î n c e t  în pământul de sub mine

O scobitură din ce în ce mai adâncă

 

Plouă

Sufletul meu așteaptă să vie și să mă poarte dincolo

în depărtarea atât de apropiată a deja dar nu încă-urilor

pline de mistere teologale

Un fulg de floare modificat cromatic în suflul anemic al

inerției de la care am plecat în discuție cu mine însumi

în momentul în care am pornit calculatorul

 

Și el zâzâie și astăzi iar eu mă-nvârt odată cu pálele

de metal aidoma bătăilor din aripi ale unei păsări

ce murdărește aerul cu gesturile ei meschine

jeturi împuțite de suflare agitată scârnăvii întraripate

zumzete ale necuratului muște musculițe buburuze și

fluturi de carton ce par să iasă din tornada orizontală

a obiectului muncii ce Zzzzz!... în continuare și azi și mâine 

Și n-am ce să fac dacă vreau să-mi primesc leafa

Ascult mă supun și-mi văd de treabă

Ziua e lungă. Mai e mult până dimineață

O noapte le desparte

 

Voi încuia ușa de la intrare în caz că adorm și uit de lume

În vis mă regăsesc. Lumina de la capăt e acolo

Nu sunt singur

 

Odihna e pretutindeni  

Fac de toate în enigmaticul tărâm al somnului pe care unii

îl consideră o preînchipuire a morții iar eu o sursă de viață

la care adeseori mă gândesc când mă trezesc la moarte

De luni până vineri

te voi iubi. Weekendul am să-l las domnului 
domnilor stăpân peste toate să te iubească şi el

să vă iubiţi cu surle şi trâmbiţe  

să vi se ude izmenele de-atâta rugăciune

și să vă stoarceţi hainele

la slujba de duminică seara  

să cădeţi morţi de oboseală în pragul casei

de închinare și stăruinţă cu limbile de-un metru scoase

ținându-vă de mână precum copiii aceleiaşi mame

dormind şi visând o lume mai bună

să-ţi fie mai mare dragul să te scoli dimineaţa

şi s-o accepţi ca pe propria fiică născută din tine şi el

în veşnicele zile de vară

odihnită fără grabă în liniştea şi pacea unui concediu

ce nu se mai termină

Rebecă cu blăniţă la tulpină eu mă zgârcesc la milă

când vine vorba de adversari într-ale iubirii

aşa c-am să te ridic doar pe tine am să-ţi spăl faţa c-un

pumn de agheasmă şi-am să te iau la mine-n apartament

zona gării bloc de nefamilişti dezinsecţia la zi 

voi aştepta să se facă ora 12 tu să-ţi revii

din isteriile sfârşitului de săptămână să guşti

două-trei felii de pâine cu gem să bem un ceai

să vorbim ca doi oameni sinceri

să auzim trenurile cum sforăie să te pun în cadă

ca să te bălăceşti și apoi dacă-mi dai voie

să te şterg cu prosopul  

Să-mi trag scaunul lângă tine ca să continui povestea

cu şi despre cele întâmplate în lumea reală în care trăim

pentru a ne plăti la timp chiria  

și pentru a ne procura alimentele necesare celor două

temple în care vrea Dumnezeu să locuiască și locuiește

dar abia în primele zile de după salariu  

dar ş-atunci... dacă ni-l aprobă Rebeco

Tu să-ţi revii spre dimineaţă eu să te strâng în braţe

sub pătura de in să găsesc un corp de femeie goală

să-ţi deschizi buzele şi să-mi spui printr-o pânză

de salivă mentolată că domnul poate ce noi nu putem

iar eu să te cred

în cele din urmă