Privindu-i sânii pleoștiți, ca două meduze încă neputrezite,
se afundă și mai tare în șocul pe care-l avusese, și care persista într-un fel
de durere plăcută, când a auzit că murise înecată în iazul din spatele casei,
cu șase ore în urmă. Goală pușcă, fără urme de violență corporală și de violare
de domiciliu, cazul i se păru suspect și ceru – prin scrisoarea trimisă
comisarului din cadrul departamentului de criminalistică – ca trupul răposatei
să fie dus la clinica sa, mai înainte ca acesta să ia, conform procedurilor,
drumul spitalului municipal și, implicit, al morgii de stat.
Îi cădea greu să înceapă autopsia pe un leș de o
asemenea frumusețe, cum numai în filmele pentru adulți mai văzuse, așa că-l
admiră minute bune până să se apuce de treabă. Părul îi era ud, pielea
buricelor degetelor era încrețită, ceea ce o făcea pe Miss Necrologul din acea
zi să-i apară abia ieșită din piscină, rece pe dinafară și caldă pe dinăuntru –
hopa sus! – pe marginea faianțată a bazinului, zâmbind provocator matelotului
iscusit, gata în orice moment să-mblânzească sălbatica zvâcnire din coadă a sirenei
ce n-are nevoie de voce ca să-l ademenească, așteptând s-o poarte la apele
dulci ale Paradisului, unde ar urma să-și vorbească prin semne și să se iubească
prin gesturi... Și tot așa până când cineva va scoate luna din buzunar și-o va
agăța de cer.
Îi puse mâna pe genunchi și-l trase puțin spre el.
Înaintă în sus, pe coapsa interioară, și palpă pielea fină a femeii ce privea,
cu ochii săi albi ca doi ochi de pește, spre tavanul găurit de șiruri lungi de
neoane rotunde. Prins de buricul victimei, descoperi un soi de inel cu diamant,
iar între inel și pielea acelei zone, o dâră ușoară de apă. Cam cât ar fi putut
să țină omul sub limbă. Ceva îl îndemnă să-l atingă, ba chiar să tragă de el, dar
ușa trântită a cabinetului de ORL din capătul holului îl opri.
Pierduse destul timp. O ridică de pe platforma
înclinată a spălătorului și o așeză pe masa mobílă. După câțiva pași ajunseră
acolo unde urma s-o cunoască mai bine. Scăldați în lumina lămpilor scialitice, luă
un pahar cu apă și-l bău din două înghițituri. După care se-ntrebă dacă ar
putea să-i mintă pe cei de la poliție și să schimbe o fișă de autopsie cu alta,
de dragul priveliștii ce i se-ntindea în față, pe orizontala macabră a unei
mese acoperite cu mușama albastră, cu brațele lipite de corp, acoperindu-și
pubisul, ca o fată mare în noaptea nunții.
Putea s-o îmbălsămeze și să o ducă acasă, îi
spunea gândul, sau, mânat de-un fior vechi de artă medievală, să o-mpăieze pe
de-a-ntregul și apoi s-o îmbrace cu ceva lejer: o rochie de satin, un capot
mătăsos, potrivit cu febra nopților de vară ce vor urma, sau direct goală, c-un
prosop de bumbac acoperindu-i pântecul, întinsă pe pat sau pe fotoliu, lângă
el, ca să-și poată dormi nopțile și să-și soarbă cafelele în timpul zilelor în
care n-avea să se mai simtă singur, părăsit atât de gândurile sale revoluționare,
cât și de prieteni – căci o avea pe ea, deci era iubit, iar asta nu-i de ici,
de colo.
Cu ea, își spunea, se va purta altfel, nu-și va
permite s-o înșele, ca pe multe alte tăcute și supuse pe care le-a avut. Va
avea grijă să aibă de toate. S-o răsfețe. O va masa cu ulei de camfor, îi va
spăla picioarele, o va pieptăna ori de câte ori vântul stârnit de ventilator îi
va încâlci părul, îi va citi povești înainte de culcare. Poate chiar cea cu
prințul cel mic, în care își vor face loc și ei – printre rege și celelalte
personaje ciudate, fiecare avânt câte o planetă, lucru inimaginabil și lipsit
de sens până și pentru mintea unui copil, darămite pentru mintea ei, care nu
mai avea niciun suport material, de vreme ce creierul îi fusese aspirat pe nas,
iar inima, scoasă în urma unei incizii adânci în coșul pieptului, donată unei
clinici particulare, ce la rândul ei a dat-o mai departe, ca dar târziu de
nuntă, unui cuplu pricopsit înainte de căsătorie cu un prunc, care avea în ziua
morții sale paisprezece ani, ucis într-un accident de mașină: traversa
regulamentar pe trecerea de pietoni, când un BMW ce rula șerpuit, pe șoseaua
prost peticită c-un fel de bitum amestecat cu piatră măruntă de râu, a lovit-o
în plin, fără ca șoferul să mai aibă timp să frâneze sau să se trezească din
coma alcoolică în care căzuse, ca-ntr-un butoi cu țuică, lipsit de tuburi de
oxigen și ochelari de scafandru, legat la ochi de către o mână invizibilă, ce
puțea a drojdie de bere, fără putința de-a o vedea cum cade, venită din cer,
asemenea unui înger, în spatele mașinii ce-și continua drumul în viteză – cu o
lume a lor, doar pentru ei, o planetă suficient de mare, pe care micul prinț ar
fi putut s-o viziteze oricând ar fi dorit, dar nu nainte să-i sune. Să vină și
să le povestească câte ceva despre viețile planetare întâlnite în călătoriile
lui. Și, -n sunetul valurilor și-al șoaptelor salivânde, să-și ia zborul, ca steaua
din vârful bradului de Crăciun, spre celelalte tărâmuri ce merită cunoscute,
lăsându-i singuri, așa cum și-au dorit să fie.
Rădăcina părului îi ieșea în evidență, și, pentru
prima oară de când o-ntâlnise, își dădea seama că blondul platinat al scalpului,
nu era firescul solar a ceea ce emana când își rotea capul, făcându-l să
fluture ireal de frumos, sau când își întorcea privirea și-l putea-i vedea, strâns
în coadă, ca o pasăre exotică cu un penaj în nuanțe de galben, ci fusese un dat
artificial al unei femei ce trebuia să atragă cât mai multe priviri. Dar asta
nu-l deranja deloc, ba, din contră, îl făcu să-și încordeze memoria ca să-și
aducă aminte în ce minimarket de cartier văzuse o vopsea identică.
Sfoara de apă, ce curgea în celălalt compartiment
al spălătorului, înlăturase urmele de sânge ale cadavrului sosit ieri-dimineață,
iar acum spânzura de capătul bombat al unei țevi ce ieșea, ca un mădular
turgescent, din perete. Era al unui fost petrecăreț nocturn. Unul care a
refuzat să-și plătească consumația. Te miri pentru ce e-n stare să moară omul.
Îl spălase chiar el. N-a durat mult până să se
convingă că fanta roșie ce-i traversa gâtul de la o arteră la alta, și care ar
fi fost făcută cu un ciob de sticlă sau c-o bucată de tablă, nu era un ultim
zâmbet, venit din adâncul sufletului unui om căruia îi place să petreacă până
la cântatul cocoșilor, ci grimasa unuia care se ia în serios în tot ceea ce
face și care, atunci când a spus c-o să vadă soarele prin cel care n-a vrut să
plătească, s-a ținut de cuvânt. Puțin a mai lipsit ca să-și ducă fapta la „bun
sfârșit”. N-a fost vina lui: un șir de vertebre greu de convins i-ar fi dat de
furcă, înainte ca obiectul crimei să treacă dincolo.
Doar carnea stacojie a buzelor ei, de pe vremea
când era-n viață, putea servi ca element de comparație cu lanțul de la gâtul
bărbatului. Buzele care, într-un viitor foarte apropiat, vor fi date cu ruj, mângâiate
și apoi sărutate, c-un oarecare manierism, de cel care avea să le injecteze mai
întâi cu formol. Nasul ei, ca al unui manechin, pudrat din abundență. Obrajii,
ca două mere coapte, ce, în loc să cadă, stau să fie mușcate. Ochii de sticlă cu
aspect de oglindă, în care să se reflecte tot ceea ce va fi obligată să vadă. Arcadele
de deasupra și, nu în ultimul rând, sprâncenele false.
Ea era vârful piramidei alcătuite din toate acele
trupuri neînsuflețite care au trecut prin laboratorul lui, de-a lungul unei
încă nu destul de lungi cariere în domeniul eviscerărilor și-al îmbucătățirii.
O așteptase din clipa în care a despicat, pentru prima dată, pielea fragedă a
unui băiețel de nici zece ani, aflat sub influența anestezicelor introduse de
cel care nu-și mai încăpea în piele de bucurie la auzul sec, de neegalat, al țesutului
epitelial în deschidere.
Să-l fi picat cu ceară n-ar fi renunțat la tezele
lui năstrușnice despre morții cei vii ai fiecărei familii ce vrea să-și
păstreze demnitatea socială, despre prieteniile ce nu pot fi zdruncinate și
câte-n lună și-n stele, și-n galaxiile de gaze nobile de care ar fi fost
interesat.
În curând o să apară pe piață un exemplar al
noilor tendințe propuse, cu încăpățânarea cocoșilor dresați să atace, de
medicul ce-și calmează poftele în morga din suburbia de vest a orașului. Toată
lumea-n picioare! Aplauze pentru viitorul laureat al Premiului Nobel!
Când veți citi aceste rânduri el va fi Eroul
mondial – răspunsul dat tuturor dependenților internautici, supuși rețelelor
sociale, și (ca toată lumea să știe din timp și să nu se mire) Tatăl unei
iubirii neveștejite, ce va dăinui până și după restaurarea finală a lumii, când
Noul Fiu al Omului se va arăta la față, iar fața lui va fi de zece ori mai
luminoasă ca cea a femeii din vârful piramidei, pe care, chirurgul cu aspirații
cosmice s-a hotârât s-o păstreze și s-o depoziteze într-un compartiment aseptic
din dulapul frigorific, din spatele perdelei semitransparente ce separă sala de
operații de micile bazine, faianțate și reci, ale spălătoarelor.
S-a decis. Va face exact cum îi spuse gândul, și-și
caută mai departe de treaba lui. La fel cum vă sfătuiesc să faceți și voi, dacă
nu vreți să fiți martorii unor scene pe cât de simple în descrierea lor pentr-un
scriitor neconsacrat, pe atât de oripilant-incisive și de neșters din minte
pentru memoria care a fost atrasă de ele, ca un câine la fecale, încât nu doar
cei care vor privi la ce-o să se-ntâmple vor suferi de pe urma curiozității lor
nesatisfăcătoare, ci și urmașii acestora (copii crescuți în vremuri de
depresii), căci voi veți putea vedea cu ochii voștri povestea de dragoste
dintre un chirurg cu viziuni largi și iubita lui, care (moartă nu demult) va fi
readusă la un alt fel la viață, și veți avea coșmaruri, în funcție de planeta
sub ale cărei auspicii v-ați născut, poate și o serie de temeri posttraumatice,
dar fiți cu luare-aminte și luați în urechi cuvintele mele: pruncii voștri vor
apuca zilele așteptării restaurării finale, și pentru ei va fi ceva firesc, ca
o noapte petrecută pe chat, deoarece
fiecare va avea câte o vedenie pe noapte, noaptea se va preface în zi, iar morții
lor nu vor mai fi atât de înspăimântători, ca cei din copilăria voastră, ei vor
fi materializarea cu mult mai plină de adevăr a ceea ce ați căutat în lumea cu
potențial a tinereților voastre, vor fi noul trend în materie „de a fi”, care
va arunca istoria în aer, și (în chip curios, dar nu cu totul surprinzător) vor
putea să vadă, cu ochii lor făcuți la comandă, cum, din naltul vântos al
orizontului, o să se pogoare un tânăr înfășurat într-o manta roșie. Acela va zice:
„Bă, proștilor, cine v-a spus, de chiar ați crezut, că doi și cu doi fac patru?
Hai, ochii la luminița din vârful degetului meu mijlociu! Am ceva foarte
important să v-arăt. Nu durează mult. Priviți aici!... Așa... Așa e bine...”
