miercuri, 22 iulie 2015

Undeva în lumea asta vastă


Avea părul prins în cozi negre
Era de o frumuseţe – Vai! – cum rareori
i se dă bărbatului să vadă în locuri publice atunci când
nu-i cu nevasta lângă el. Iar eu eram obosit
mai s-ațipesc pe scaun

Conversa cu o altă fată despre problemele existenţiale
specifice vârstei ultimilor ani de liceu
copile ce n-au început să se coacă   

Lumina gălbuie a segmentului nostru de tramvai
le evidenţia chipurile dulci ce se ascundeau ludic  
privind pe geam
jenate de ochii mei ce nu reuşeau nicicum
să ajungă unde și-ar fi dorit

Cu căştile pe urechi detaşat de ambianţa ordinară
a transportului în comun puteam visa că fetişcanele
vorbesc despre mine: că mi-au remarcat sprâncenele
stufoase barba nerasă şi – ca pachetul să fie complet
unghiile de la picioare ce ieşeau din sandalele verzi
cumpărate acum două veri

Staţiile rămâneau în urmă în timp ce limba metalică
de treij’ de tone înainta de-a lungul liniilor
ca o prelungire artificială a unui esofag imens
pe care nimeni nu l-a văzut dar cu toţii ştiu că există

Dar iată că printr-un gest crăiasa călătoriilor mele
şi-a tras omoplaţii înapoi a sărutat-o pe cea care urma
să coboare odată cu mine şi care acum îi zâmbea
cu toată dantura  
şi-a aranjat rochia şi-n picioare lângă uşile ce nu puteau
să-i refuze cererea de deschidere a sărit de pe trepte
direct pe plăcile de ciment unde – Surpriză!
nu o aştepta nimeni

Nu tu un cortegiu de admiratori nu tu un grup de prietene
nu tu băieţi cu oferta de a o duce acasă-n proţap
Nici măcar un pensionar toropit de caniculă
trezit de scrâşnetul amar al roţilor
care să-i amintească prin întrebarea banală:
Donşoară nu ştiţi cât e ceasul?
că nu-i bine ca omul să fie singur nici  
când traversează strada

Staţia era goală infestată de-ntuneric
aşa cum şi sufletul meu continuă să fie

Ajuns acasă cu înjurăturile între măsele
fiindcă la NonStop-ul din colţ n-au mai avut pâine
apăs pe butonul ciuntit din dreptul cabinei de lift
şi aştept – fute-i-ar sfinţii! – pe cei de la etajul zece

Vârâtul cheii în uşă declanşează depresia

Cine a zis că lumea e-o enormă puşcărie n-a minţit
Măcar la mine acasă nu sunt obligat să mă descalţ...
Îmi spun asta şi deja mă simt mai bine

Înjur din nou amintindu-mi că nici astăzi nu voi avea
apă caldă
Deschid televizorul îl închid după cinci minute
mă spăl pe picioare şi-mi tai unghiile
aruncându-le-n veceu
Trag apa peste resturile mele şi mă pun la somn

Undeva în lumea asta vastă cineva a făcut la fel 
Încă un analgezic înaintea orelor de coşmar  


luni, 6 iulie 2015

Poezia vânzătorului de duminică


e atâta seriozitate în jurul meu încât tuburile
de aer conditionat pompează slava unei zile
de februarie
mocheta a-ngheţat de-a binelea
nările mă ustură
iar musculițele cad ca scoase din priză

privirile celor ce intră se opresc pe orice obiect
care le iese în cale şi totodată pe nimic

nu e birtul de gară municipală  
sau vreun târg second-hand  
nici finele unei serate literare
când asculți în surdina aţipirii adiacente
o seamă de fraze versificate
bune de tăiat lemne

nu

sunt în locul din care nu poţi să scapi
oricât te-ai strădui
mai apropiat de om ca sufletul
acel inevitabil numit datorie ocupație
sau şi mai simplu scârbiciu

fără aere de poet notoriu ce se-mbată de fiecare dată
înainte să stoarcă din el un dram de tărie poetică
distilată...                  aici se munceşte!
nu sub ameninţarea zilei de mâine că n-ai ce pune
pe masă și tragi nădejde că mai ai o litră...
                                 aici mereu se munceşte!
nu spleenul artistic în faţa datului existenţial
al vieţii  s o c i o c u l t u r a l e.  nici pomeneală
                                 aici v-am spus se munceşte!

stările mele lirice izvorăsc din nuvela
Eu la dispoziţia altora editura Morții mă-tii
şi nu oricând deşi e un cuvânt frecvent la noi în firmă
ci în ziua una a săptămânii când lumea ar trebui
să se odihnească
dar iese-n oraş pentru încă o porţie românească
de window shopping  

aşa că stăm drepţi şi-i salutăm când intră-n magazin
apoi le ducem trena   
evident că nu cumpără. nici n-au venit pentru asta
important e că sunt aici
interesaţi vezi doamne de anumite produse
ca să nu pară proşti în ochii noştri

prea târziu

aşa că-ncep să întrebe despre una despre alta
întrucât ei nu lucrează ASTĂZI
iar noi – cioporoasele păsărele ale haikuurilor
de comerţ 
le răspundem cu amabilitatea forţată de care dăm
dovadă în astfel de situaţii

morga afişată de cei pe care îi folosim pe post de muze
ne inspiră până la refuz
mai să ne iasă pe nas şi pe gură
ia auziţi cum sună:

ah! romanțele dimineţii când îţi bat în grilajul metalic
și te-ntreabă „numai puţin... la ce oră deschideți
prăvălia?”

ah! cum se mai învârt asemeni unui roi de muşte
în jurul căcatului până când bagi cheia în broasca
dispozitivului

ah! întrecerea olimpică
când se aruncă cu capul înainte ca să vadă cu ochii lor
de pisică nimic altceva decât – aţi ghicit
oferta zilei

ah! cum după o tură de magazin se întorc
zgâriați pe muian

ah! mersul lor legănat ca al gâştelor la scăldătoare

ah! tunetul vocii lor că marfa nu-i bine aranjată
că oferta nu-i deloc primitoare

și ah! poezie
cum te scobori ca lumina de neon pe maşina
de spălat rufe sau pe frigiderul turcesc
cu sistem antiîngheţ
aidoma curentului de aer format între uşa deschisă
de la depozit şi cea de la intrare

tu ne-nvălui cu ariile tale chermezice
universul comercial e invadat de mii şi mii
de seminţe de plop       ...bucăţi de vată de zahăr  
iar asta nu pentru că am fi mari autori
dacă tre să dăm crezare acestui cancer neuronal
numit literatură               ci pentru că ne e foame
i-am mânca de vii pe cei care ne calcă pragul
însă nu pentru că nu ne-am putea abține
ci pentru că şi noi suntem în stare
să spunem lucrurilor pe nume
de dragul unor me... me...
metafore


miercuri, 1 iulie 2015

Când trec podul Micălăcii


Când trec podul Micălăcii un roi de fluturi albi
ca de mătase ce bat din aripi  
îmi frământă saliva din cerul gurii şi-mi vine să scuip
dar nu pot
Tramvaiul în care mă aflu n-are geamuri glisante
aşa că-nghit rând pe rând câte-o aripă 

Ştiu că mai am de parcurs jumătate din drumul
spre casă fiindcă mirosul îmi dă de ştire
Şi cum zi de zi mi se lungeşte traiul între un dus
cu tramvaiul 3 şi un întors cu tramvaiul 7
nu pot decât să mă uit la ceas
Când izul public al apei stătute de sub pod
îmi umple cu nesaţ plămânii ştiu deja cât e ceasul

Merg spre sau vin de la muncă când trec podul Micălăcii
şi sunt la fel de obosit în ambele situaţii
Cartea pe care o citesc îmi scapă din mână şi odată cu ea
şi sufletul meu
Dar cum se-ntâmplă când ne punem nădejdea
într-un volum de versuri
el nu reuşeşte s-o mai prindă eu nu reuşesc să-l mai prind
Ea continuă să cadă pătrunde prin patul de tablă
al podelei cu multe straturi trece printre traversele
de beton armat străpunge măruntaiele podului
iar când dă de aer îşi deschide copertele
aşa cum o pasăre de pradă îşi întinde aripile când atacă
Oricum n-am putut să-nţeleg ce voia sau nu voia
să spună autorul
Și de-aş fi înţeles mi-ar fi părut rău căci el e acolo
eu sunt aici

Când trec podul Micălăcii şi simt acelaşi miros
pe care-l simt şi ceilalţi pasageri nu-mi pun mâna la nas
ci din contră
Trag aer în piept ca să devin unul dintre ei
să trec testul

Dacă mă uit în jos văd crucea bisericii baptiste Maranata
cum tronează peste o parcare goală şi imensă
Îmi amintesc că mâine deşi sâmbătă voi fi din nou
la muncă
Astfel reuşesc să-mi găsesc uşor grade de comparaţie
cu cel care a murit într-o zi de vineri pentru ca
fiii sâmbetelor să se bucure în deplină libertate
de beneficiile consumismului de sabat
Însă poimâine voi fi iarăşi pe linie iar aceeaşi parcare
plină pentru două ore se va goli. Îşi vor porni motoarele
şi se vor grăbi să-mi facă o vizită  
dovadă că fiii sâmbetelor nu sunt şi fiii duminicilor
iar urma seminţei de pe coapsele părinţilor lor
restul acela ce nu se mai putea şterge
a rămas la fel chiar şi după atâtea veacuri de botezări
şi rebotezări 

Mă pot gândi la multe când trec podul Micălăcii
însă muzica grunge-oasă ce-mi urlă în timpane
îmi spune să le arunc peste galbena şi mica de înălţime
balustradă a podului
Toţi ceilalţi călători se uită la mine de parcă aş vorbi
de unul singur. Mie nu-mi pasă şi-ncerc să-i ignor
Întreb. Primesc răspunsuri. Mai întreb o dată
ca să fiu sigur. Şi ca un şahist experimentat
îmi găsesc singur portiţa de ieşire cu toate că nimeni
nu m-aplaudă

Tramvaiul va trece pe bulevardul Iuliu Maniu
va coti la dreapta spre Gara Veche recent renovată
și se va opri brusc 
Cei care stau în picioare se vor îmbulzi ca atraşi
de-un magnet spre cabina vatmánului
Destul cât să mă pufnească râsul

Privesc pe geam şi văd hora pestriţă de indivizi
cocârjaţi ce-nconjoară o fântână arteziană nefuncţională
Şi ei în aşteptarea unui miracol
Un tort de ciment presărat cu ţevi ruginite
este admirat de un grup de turişti tuciurii
Nu le vine să creadă că nu mai curge
Nici astăzi nu vor putea să se spele
Doar câinelui jigărit ce latră aiurea după maşini
pare să-i convină

Privirea mi se-aşază pe cei ce-şi butonează telefoanele
și pe tenişii mei cu talpa crăpată
Feţe impersonale vidate de suflet pline de gânduri măreţe
Tălpile mele vor rezista până la următoarea staţie
Gândurile lor nu

Când trec podul Micălăcii aud că locul pe unde trec 
e un pasaj rutier
Eu le zic să-şi vadă mai departe de telefoanele lor
inteligente
dau volumul mai tare şi încerc să mă adun pentru
ceea ce-o să vină

Căci peste toţi cei de faţă va veni cu siguranţă
fără de veste

Se deschid uşile. Unii uită să coboare
Dar nu când trec podul Micălăcii
ci după


marți, 2 iunie 2015

Aşteptând tramvaiul 7


După muncă aşteptând tramvaiul 7
Unul mai bronzat de lângă mine începe să-njure
în direcţia liniilor de tramvai: findcă-n Japonia
de-ntârzie douăj’ de secunde face ăla plecăciuni
mai ceva ca babele noastre ce vin duminica la biserică
Dar la noi nime’ nu te bagă-n seamă. Ai o afacere...
Cristi să fii la şi-un sfert acolo!!! N-ai ajuns ai pierdut
afacerea. Şi pe cine-nteresează că tu ai pierdut poate
un milion de euro?

Cic-a fost campion la box prin anii ’80
L-au furat arbitrii. S-a lăsat de sport
A încercat să treacă Dunărea ilegal pe vremea
lui Împuşcatu’ dar l-au prins şi l-au trimis la Securitate
unde a fost bătut cum numai cei de la Securitate
știau să bată
Au scăpat el fra-su şi c-un amic. A primit viză
de America; a dat şpagă până şi la femeia de serviciu:
sute şi sute de lei... ş-un lingou de aur
(Nicio legătură cu Dunărea dar povestea e interesantă)

Aflu că boc în ţigăneşte înseamnă foame şi că peştele
de la cap se-mpute iar el n-are bani ca să ajungă
la Bucureşti pentru a-l decapita pe dom’ preşedinte
Că pensia-i de rahat că valorile ţării noastre sunt uitate
prea repede că al Treilea Război Mondial
ar putea să-nceapă din România. Eu dau din cap
şi zic din Rusia
El se gândeşte... Îşi duce des mâna la frunte şi la inimă
și-mi spune: „Două lucruri frățică: banii pentru unii
şi onoarea pentru alţii”

Niciun strop de ploaie nu udă atmosfera încărcată
verbal a acestei poezii urbane. E-un soare blând afară
ce seamănă cu cel de azi-dimineaţă
Poveştile triste de viaţă pot fi spuse şi-n adieri molcome
de aer cald cu iz de ulei de motor
Privindu-l îmi pot da seama de cât de dornic
e după o oarecare atenţie sinceră

Cobor şi mă simt ca şi cum n-aş fi urcat
Prin geamul ros de soare din dreptul lui
doar ochii săi răzbat spre mine

Un om fără nume. O viaţă ca bătaia din aripi
a unei lepidoptere ostenite de primăvară

Pe controlori nimeni nu-i va băga în seamă
Niciunul din cei care au urcat n-a avut bilet

Pugilistul nostru merge mai departe
E tot ce contează acum


miercuri, 20 mai 2015

Chipurile oamenilor din tramvaiul 7


sunt identice cu cele ale oamenilor din tramvaiele 6 3 11 
şi 18 barat:
supte din interior cu ochii injectaţi acoperiţi de pleoape
groase dungate cu buze subţiri albite din lipsa de calciu
aferentă fiecărei zile de muncă 
cu sprâncene încordate ce-mping spre mijlocul frunţii 
pielea lor chinuită în timpul zilei
                                         
Gândurile fug în urmă rareori înainte la ceea ce-au făcut
în caz c-au apucat să facă ceva. Ei nu-şi mai aduc aminte:
posibil ca şeful să le fi spus câte ceva...
și că le-a intrat pe-o ureche şi le-a ieşit pe alta
posibil că au un refugiu spiritual numit familie...
dar intuiesc că n-au realizat nimic
şi nici n-au să realizeze prea curând

De şi-ar putea închide ochii s-ar simţi mai bine
Sunt obosiți nu reuşesc. Îşi sprijină capetele
în palmă iar unii pe geam
Privesc dincolo de sticla mânjită şi aspiră ultimele
urme ale unei vieţi umane ce li se deschide în faţă
şi li se fură în acelaşi timp
cu fiecare segment de şină lăsat îndărăt

Ochii lor văd mereu ceea ce a trecut
Viitorul pentru ei nu există

Tramvaiele se vor retrage în depourile lor întunecoase
Luna va stăpâni iar pământul
Ajunși acasă chipurile lor se vor afunda în pernele reci
ale unor paturi străine

O nouă zi pe care n-o plânge nimeni
s-a dus pentru totdeauna


vineri, 8 mai 2015

Chirurgul


Privindu-i sânii pleoștiți, ca două meduze încă neputrezite, se afundă și mai tare în șocul pe care-l avusese, și care persista într-un fel de durere plăcută, când a auzit că murise înecată în iazul din spatele casei, cu șase ore în urmă. Goală pușcă, fără urme de violență corporală și de violare de domiciliu, cazul i se păru suspect și ceru – prin scrisoarea trimisă comisarului din cadrul departamentului de criminalistică – ca trupul răposatei să fie dus la clinica sa, mai înainte ca acesta să ia, conform procedurilor, drumul spitalului municipal și, implicit, al morgii de stat.
Îi cădea greu să înceapă autopsia pe un leș de o asemenea frumusețe, cum numai în filmele pentru adulți mai văzuse, așa că-l admiră minute bune până să se apuce de treabă. Părul îi era ud, pielea buricelor degetelor era încrețită, ceea ce o făcea pe Miss Necrologul din acea zi să-i apară abia ieșită din piscină, rece pe dinafară și caldă pe dinăuntru – hopa sus! – pe marginea faianțată a bazinului, zâmbind provocator matelotului iscusit, gata în orice moment să-mblânzească sălbatica zvâcnire din coadă a sirenei ce n-are nevoie de voce ca să-l ademenească, așteptând s-o poarte la apele dulci ale Paradisului, unde ar urma să-și vorbească prin semne și să se iubească prin gesturi... Și tot așa până când cineva va scoate luna din buzunar și-o va agăța de cer.
Îi puse mâna pe genunchi și-l trase puțin spre el. Înaintă în sus, pe coapsa interioară, și palpă pielea fină a femeii ce privea, cu ochii săi albi ca doi ochi de pește, spre tavanul găurit de șiruri lungi de neoane rotunde. Prins de buricul victimei, descoperi un soi de inel cu diamant, iar între inel și pielea acelei zone, o dâră ușoară de apă. Cam cât ar fi putut să țină omul sub limbă. Ceva îl îndemnă să-l atingă, ba chiar să tragă de el, dar ușa trântită a cabinetului de ORL din capătul holului îl opri.
Pierduse destul timp. O ridică de pe platforma înclinată a spălătorului și o așeză pe masa mobílă. După câțiva pași ajunseră acolo unde urma s-o cunoască mai bine. Scăldați în lumina lămpilor scialitice, luă un pahar cu apă și-l bău din două înghițituri. După care se-ntrebă dacă ar putea să-i mintă pe cei de la poliție și să schimbe o fișă de autopsie cu alta, de dragul priveliștii ce i se-ntindea în față, pe orizontala macabră a unei mese acoperite cu mușama albastră, cu brațele lipite de corp, acoperindu-și pubisul, ca o fată mare în noaptea nunții.
Putea s-o îmbălsămeze și să o ducă acasă, îi spunea gândul, sau, mânat de-un fior vechi de artă medievală, să o-mpăieze pe de-a-ntregul și apoi s-o îmbrace cu ceva lejer: o rochie de satin, un capot mătăsos, potrivit cu febra nopților de vară ce vor urma, sau direct goală, c-un prosop de bumbac acoperindu-i pântecul, întinsă pe pat sau pe fotoliu, lângă el, ca să-și poată dormi nopțile și să-și soarbă cafelele în timpul zilelor în care n-avea să se mai simtă singur, părăsit atât de gândurile sale revoluționare, cât și de prieteni – căci o avea pe ea, deci era iubit, iar asta nu-i de ici, de colo.
Cu ea, își spunea, se va purta altfel, nu-și va permite s-o înșele, ca pe multe alte tăcute și supuse pe care le-a avut. Va avea grijă să aibă de toate. S-o răsfețe. O va masa cu ulei de camfor, îi va spăla picioarele, o va pieptăna ori de câte ori vântul stârnit de ventilator îi va încâlci părul, îi va citi povești înainte de culcare. Poate chiar cea cu prințul cel mic, în care își vor face loc și ei – printre rege și celelalte personaje ciudate, fiecare avânt câte o planetă, lucru inimaginabil și lipsit de sens până și pentru mintea unui copil, darămite pentru mintea ei, care nu mai avea niciun suport material, de vreme ce creierul îi fusese aspirat pe nas, iar inima, scoasă în urma unei incizii adânci în coșul pieptului, donată unei clinici particulare, ce la rândul ei a dat-o mai departe, ca dar târziu de nuntă, unui cuplu pricopsit înainte de căsătorie cu un prunc, care avea în ziua morții sale paisprezece ani, ucis într-un accident de mașină: traversa regulamentar pe trecerea de pietoni, când un BMW ce rula șerpuit, pe șoseaua prost peticită c-un fel de bitum amestecat cu piatră măruntă de râu, a lovit-o în plin, fără ca șoferul să mai aibă timp să frâneze sau să se trezească din coma alcoolică în care căzuse, ca-ntr-un butoi cu țuică, lipsit de tuburi de oxigen și ochelari de scafandru, legat la ochi de către o mână invizibilă, ce puțea a drojdie de bere, fără putința de-a o vedea cum cade, venită din cer, asemenea unui înger, în spatele mașinii ce-și continua drumul în viteză – cu o lume a lor, doar pentru ei, o planetă suficient de mare, pe care micul prinț ar fi putut s-o viziteze oricând ar fi dorit, dar nu nainte să-i sune. Să vină și să le povestească câte ceva despre viețile planetare întâlnite în călătoriile lui. Și, -n sunetul valurilor și-al șoaptelor salivânde, să-și ia zborul, ca steaua din vârful bradului de Crăciun, spre celelalte tărâmuri ce merită cunoscute, lăsându-i singuri, așa cum și-au dorit să fie.
Rădăcina părului îi ieșea în evidență, și, pentru prima oară de când o-ntâlnise, își dădea seama că blondul platinat al scalpului, nu era firescul solar a ceea ce emana când își rotea capul, făcându-l să fluture ireal de frumos, sau când își întorcea privirea și-l putea-i vedea, strâns în coadă, ca o pasăre exotică cu un penaj în nuanțe de galben, ci fusese un dat artificial al unei femei ce trebuia să atragă cât mai multe priviri. Dar asta nu-l deranja deloc, ba, din contră, îl făcu să-și încordeze memoria ca să-și aducă aminte în ce minimarket de cartier văzuse o vopsea identică.
Sfoara de apă, ce curgea în celălalt compartiment al spălătorului, înlăturase urmele de sânge ale cadavrului sosit ieri-dimineață, iar acum spânzura de capătul bombat al unei țevi ce ieșea, ca un mădular turgescent, din perete. Era al unui fost petrecăreț nocturn. Unul care a refuzat să-și plătească consumația. Te miri pentru ce e-n stare să moară omul.
Îl spălase chiar el. N-a durat mult până să se convingă că fanta roșie ce-i traversa gâtul de la o arteră la alta, și care ar fi fost făcută cu un ciob de sticlă sau c-o bucată de tablă, nu era un ultim zâmbet, venit din adâncul sufletului unui om căruia îi place să petreacă până la cântatul cocoșilor, ci grimasa unuia care se ia în serios în tot ceea ce face și care, atunci când a spus c-o să vadă soarele prin cel care n-a vrut să plătească, s-a ținut de cuvânt. Puțin a mai lipsit ca să-și ducă fapta la „bun sfârșit”. N-a fost vina lui: un șir de vertebre greu de convins i-ar fi dat de furcă, înainte ca obiectul crimei să treacă dincolo.
Doar carnea stacojie a buzelor ei, de pe vremea când era-n viață, putea servi ca element de comparație cu lanțul de la gâtul bărbatului. Buzele care, într-un viitor foarte apropiat, vor fi date cu ruj, mângâiate și apoi sărutate, c-un oarecare manierism, de cel care avea să le injecteze mai întâi cu formol. Nasul ei, ca al unui manechin, pudrat din abundență. Obrajii, ca două mere coapte, ce, în loc să cadă, stau să fie mușcate. Ochii de sticlă cu aspect de oglindă, în care să se reflecte tot ceea ce va fi obligată să vadă. Arcadele de deasupra și, nu în ultimul rând, sprâncenele false.
Ea era vârful piramidei alcătuite din toate acele trupuri neînsuflețite care au trecut prin laboratorul lui, de-a lungul unei încă nu destul de lungi cariere în domeniul eviscerărilor și-al îmbucătățirii. O așteptase din clipa în care a despicat, pentru prima dată, pielea fragedă a unui băiețel de nici zece ani, aflat sub influența anestezicelor introduse de cel care nu-și mai încăpea în piele de bucurie la auzul sec, de neegalat, al țesutului epitelial în deschidere.
Să-l fi picat cu ceară n-ar fi renunțat la tezele lui năstrușnice despre morții cei vii ai fiecărei familii ce vrea să-și păstreze demnitatea socială, despre prieteniile ce nu pot fi zdruncinate și câte-n lună și-n stele, și-n galaxiile de gaze nobile de care ar fi fost interesat.
În curând o să apară pe piață un exemplar al noilor tendințe propuse, cu încăpățânarea cocoșilor dresați să atace, de medicul ce-și calmează poftele în morga din suburbia de vest a orașului. Toată lumea-n picioare! Aplauze pentru viitorul laureat al Premiului Nobel!
Când veți citi aceste rânduri el va fi Eroul mondial – răspunsul dat tuturor dependenților internautici, supuși rețelelor sociale, și (ca toată lumea să știe din timp și să nu se mire) Tatăl unei iubirii neveștejite, ce va dăinui până și după restaurarea finală a lumii, când Noul Fiu al Omului se va arăta la față, iar fața lui va fi de zece ori mai luminoasă ca cea a femeii din vârful piramidei, pe care, chirurgul cu aspirații cosmice s-a hotârât s-o păstreze și s-o depoziteze într-un compartiment aseptic din dulapul frigorific, din spatele perdelei semitransparente ce separă sala de operații de micile bazine, faianțate și reci, ale spălătoarelor.
S-a decis. Va face exact cum îi spuse gândul, și-și caută mai departe de treaba lui. La fel cum vă sfătuiesc să faceți și voi, dacă nu vreți să fiți martorii unor scene pe cât de simple în descrierea lor pentr-un scriitor neconsacrat, pe atât de oripilant-incisive și de neșters din minte pentru memoria care a fost atrasă de ele, ca un câine la fecale, încât nu doar cei care vor privi la ce-o să se-ntâmple vor suferi de pe urma curiozității lor nesatisfăcătoare, ci și urmașii acestora (copii crescuți în vremuri de depresii), căci voi veți putea vedea cu ochii voștri povestea de dragoste dintre un chirurg cu viziuni largi și iubita lui, care (moartă nu demult) va fi readusă la un alt fel la viață, și veți avea coșmaruri, în funcție de planeta sub ale cărei auspicii v-ați născut, poate și o serie de temeri posttraumatice, dar fiți cu luare-aminte și luați în urechi cuvintele mele: pruncii voștri vor apuca zilele așteptării restaurării finale, și pentru ei va fi ceva firesc, ca o noapte petrecută pe chat, deoarece fiecare va avea câte o vedenie pe noapte, noaptea se va preface în zi, iar morții lor nu vor mai fi atât de înspăimântători, ca cei din copilăria voastră, ei vor fi materializarea cu mult mai plină de adevăr a ceea ce ați căutat în lumea cu potențial a tinereților voastre, vor fi noul trend în materie „de a fi”, care va arunca istoria în aer, și (în chip curios, dar nu cu totul surprinzător) vor putea să vadă, cu ochii lor făcuți la comandă, cum, din naltul vântos al orizontului, o să se pogoare un tânăr înfășurat într-o manta roșie. Acela va zice: „Bă, proștilor, cine v-a spus, de chiar ați crezut, că doi și cu doi fac patru? Hai, ochii la luminița din vârful degetului meu mijlociu! Am ceva foarte important să v-arăt. Nu durează mult. Priviți aici!... Așa... Așa e bine...”


vineri, 1 mai 2015

Un tramvai mai mult gol decât plin


Spre casă un tramvai mai mult gol decât plin
Lumina rece a tuburilor cu neon nişte franzele de gheaţă
Citesc despre începuturile revoluţiei franceze
Date cu caracter administrativ
Îmi vine s-o las baltă

Două fete discută despre ce discută fetele de obicei
Una vorbeşte cealaltă ascultă. O ascult şi eu
Castanie părul strâns la spate blugi un jerseu de lână
nasturi colţuroşi aceeaşi culoare

După douăsprezece ore de muncă ghilotina e la doi metri
de capul ce stă să-mi pice-n poală
Nobili aristocraţi burghezi se amestecă pentru a afla
un consens

O frunte lipită de geam îşi butonează telefonul
Tramvaiul se leagănă aidoma unui vapor lovit
de valurile puternice ale unui ocean de lumini şi luminiţe
plancton fosforescent în migraţie

Înainte de a coborî fata se uită la mine
Mai mult decât o căutătură cu tâlc de flirt
nu pot să-i arunc
Dacă n-aş fi fost atât de obosit
poate

Dar cum „patria e o fiinţă pe care o iubim
datorită preţului pe care ni-l cere
şi nu speranţelor pe care le avem de la ea”
șatena coboară păşind pe treptele argintii ale tramvaiului
numit neputinţă cu o găleată la braţ în loc de poşetă

Eu vlăguit îmi hrănesc reveriile

În racla ei lipsită de găurile de aerisire ale oricărui
coş de rufe care se respectă zăcea cu ochii deschişi
căpăţâna unui om căruia nu i-a păsat că lama ascuţită  
îl va priva de dreptul imprescriptibil de a iubi

Uşile tramvaiului s-au închis. Roţile s-au pus în mişcare
Nu va fi nici prima şi nici ultima femeie din viaţa
unui muribund
iar el nici primul şi nici ultimul impuls
al unei inimi ce n-o să bată pentru amândoi