Pe marginea dulapului din bucătărie

O sticlă de ulei pe marginea dulapului din bucătărie

Atât mi-am dorit să ţin minte

Stăteam la masa înaltă din mijlocul încăperii

cățărat pe scaun şi priveam în direcţia geamului

de lângă cămară spre sticla maronie din vârful căreia

se desprindea prin rotire o bandă metalică subţire

uşor de-ndoit 

Aşa mi-am propus eu atunci să ţin minte  

Nu „supa arsă” reţeta pierdută a mamei

pe care o mâncam ca pe-o tocăniţă

înmuind în farfuria adâncă una după alta

bucăţi de pâine proaspătă de la Alimentara

Nu fiinţa care se afla în stânga mea

undeva în spate şi terminase

Nu palmele grele pe care tatăl meu le-a aplicat

mamei

probabil băut probabil nervos probabil prea plin

de prostia dureroasă a acelor ani

Nu vocea care ne-a trimis pe balcon ca să luăm aer

iar noi am luat destul cât şi pentru mama

şi l-am ţinut în piept cât am putut de mult 

Nici faptul că după ce fiecare dintre noi

şi-a luat porţia pe ziua respectivă şi ne-am întors

la ceea ce făcusem înainte

supa mamei a avut alt gust 

Nu asta!

Ci sticla de ulei de pe marginea dulapului din bucătărie

cu dopul ei din metal cu eticheta ei gălbenă

ce mai avea puţin şi se dezlipea cu totul

Doar atât a contat pentru mine şi încăpăţânat  

mi-am dorit să ţin minte doar acest amănunt:

bucătăria unei cutii de chibrituri şi-o sticlă de ulei

anul 1980 şi ceva

De pe balcon liniile de tramvai din josul străzii păreau

să ne fi trasat deja un drum pe care ar fi trebuit

să-l urmăm

Am strâns-o pe soră-mea de mână speriat de înălţimea

acelui etaj

După nici trei zile mama ne-a trimis la bunici

i-a intentat proces lui tata şi a plecat din oraş

pentru o vreme

Când am părăsit cutia de chibrituri sticla era

tot pe margine

Probabil că şi-acum e tot acolo

Adevărata fericire

Adevărata fericire este rară şi niciodată inoportună

Tramvaiul pe care tocmai l-ai pierdut a deraiat

cu două staţii în faţă  

Se zice că mai durează până se eliberează linia

şi nimeni dar absolut nimeni dintre cei de la serviciu

nu ştie că tu nu te aflai în acel tramvai

Aşa că ai scăpat pentru câtăva vreme de gândul nociv

al trecerii rapide a timpului

pe care l-ai fi avut cu siguranţă dacă te-ai fi aflat

unde nu te afli acum

şi ai fi dorit ca timpul să fie tras de sub tine ca un preş

Ca-ntr-un déjà vu sunetul de joncţiune al celor două

metale se apropie iar de tine

Uşile se deschid şi totul revine la normal

Răspunsul la toate acestea pare să mai aştepte

La fel şi adevărata fericire

Undeva în lumea asta vastă

Avea părul prins în cozi negre

Era de o frumuseţe – Vai! – cum rareori

i se dă bărbatului să vadă în locuri publice atunci când

nu-i cu nevasta lângă el. Iar eu eram obosit

mai s-ațipesc pe scaun

Conversa cu o altă fată despre problemele existenţiale

specifice vârstei ultimilor ani de liceu

copile ce n-au început să se coacă   

Lumina gălbuie a segmentului nostru de tramvai

le evidenţia chipurile dulci ce se ascundeau ludic  

privind pe geam

jenate de ochii mei ce nu reuşeau nicicum

să ajungă unde și-ar fi dorit

Cu căştile pe urechi detaşat de ambianţa ordinară

a transportului în comun puteam visa că fetişcanele

vorbesc despre mine: că mi-au remarcat sprâncenele

stufoase barba nerasă şi – ca pachetul să fie complet

unghiile de la picioare ce ieşeau din sandalele verzi

cumpărate acum două veri

Staţiile rămâneau în urmă în timp ce limba metalică

de treij’ de tone înainta de-a lungul liniilor

ca o prelungire artificială a unui esofag imens

pe care nimeni nu l-a văzut dar cu toţii ştiu că există

Dar iată că printr-un gest crăiasa călătoriilor mele

şi-a tras omoplaţii înapoi a sărutat-o pe cea care urma

să coboare odată cu mine şi care acum îi zâmbea

cu toată dantura  

şi-a aranjat rochia şi-n picioare lângă uşile ce nu puteau

să-i refuze cererea de deschidere a sărit de pe trepte

direct pe plăcile de ciment unde – Surpriză!

nu o aştepta nimeni

Nu tu un cortegiu de admiratori nu tu un grup de prietene

nu tu băieţi cu oferta de a o duce acasă-n proţap

Nici măcar un pensionar toropit de caniculă

trezit de scrâşnetul amar al roţilor

care să-i amintească prin întrebarea banală:

Donşoară nu ştiţi cât e ceasul?

că nu-i bine ca omul să fie singur nici  

când traversează strada

Staţia era goală infestată de-ntuneric

aşa cum şi sufletul meu continuă să fie

Ajuns acasă cu înjurăturile între măsele

fiindcă la NonStop-ul din colţ n-au mai avut pâine

apăs pe butonul ciuntit din dreptul cabinei de lift

şi aştept – fute-i-ar sfinţii! – pe cei de la etajul zece

Vârâtul cheii în uşă declanşează depresia

Cine a zis că lumea e-o enormă puşcărie n-a minţit

Măcar la mine acasă nu sunt obligat să mă descalţ...

Îmi spun asta şi deja mă simt mai bine

Înjur din nou amintindu-mi că nici astăzi nu voi avea

apă caldă

Deschid televizorul îl închid după cinci minute

mă spăl pe picioare şi-mi tai unghiile

aruncându-le-n veceu

Trag apa peste resturile mele şi mă pun la somn

Undeva în lumea asta vastă cineva a făcut la fel 

Încă un analgezic înaintea orelor de coşmar  

Poezia vânzătorului de duminică

e atâta seriozitate în jurul meu încât tuburile

de aer conditionat pompează slava unei zile

de februarie

mocheta a-ngheţat de-a binelea

nările mă ustură

iar musculițele cad ca scoase din priză

privirile celor ce intră se opresc pe orice obiect

care le iese în cale şi totodată pe nimic

nu e birtul de gară municipală  

sau vreun târg second-hand  

nici finele unei serate literare

când asculți în surdina aţipirii adiacente

o seamă de fraze versificate

bune de tăiat lemne

nu

sunt în locul din care nu poţi să scapi

oricât te-ai strădui

mai apropiat de om ca sufletul

acel inevitabil numit datorie ocupație

sau şi mai simplu scârbiciu

fără aere de poet notoriu ce se-mbată de fiecare dată

înainte să stoarcă din el un dram de tărie poetică

distilată...                  aici se munceşte!

nu sub ameninţarea zilei de mâine că n-ai ce pune

pe masă și tragi nădejde că mai ai o litră...

                                 aici mereu se munceşte!

nu spleenul artistic în faţa datului existenţial

al vieţii  s o c i o c u l t u r a l e.  nici pomeneală

                                 aici v-am spus se munceşte!

stările mele lirice izvorăsc din nuvela

Eu la dispoziţia altora editura Morții mă-tii

şi nu oricând deşi e un cuvânt frecvent la noi în firmă

ci în ziua una a săptămânii când lumea ar trebui

să se odihnească

dar iese-n oraş pentru încă o porţie românească

de window shopping  

aşa că stăm drepţi şi-i salutăm când intră-n magazin

apoi le ducem trena   

evident că nu cumpără. nici n-au venit pentru asta

important e că sunt aici

interesaţi vezi doamne de anumite produse

ca să nu pară proşti în ochii noştri

prea târziu

aşa că-ncep să întrebe despre una despre alta

întrucât ei nu lucrează ASTĂZI

iar noi – cioporoasele păsărele ale haikuurilor

de comerţ 

le răspundem cu amabilitatea forţată de care dăm

dovadă în astfel de situaţii

morga afişată de cei pe care îi folosim pe post de muze

ne inspiră până la refuz

mai să ne iasă pe nas şi pe gură

ia auziţi cum sună:

ah! romanțele dimineţii când îţi bat în grilajul metalic

și te-ntreabă „numai puţin... la ce oră deschideți

prăvălia?”

ah! cum se mai învârt asemeni unui roi de muşte

în jurul căcatului până când bagi cheia în broasca

dispozitivului

ah! întrecerea olimpică

când se aruncă cu capul înainte ca să vadă cu ochii lor

de pisică nimic altceva decât – aţi ghicit

oferta zilei

ah! cum după o tură de magazin se întorc

zgâriați pe muian

ah! mersul lor legănat ca al gâştelor la scăldătoare

ah! tunetul vocii lor că marfa nu-i bine aranjată

că oferta nu-i deloc primitoare

și ah! poezie

cum te scobori ca lumina de neon pe maşina

de spălat rufe sau pe frigiderul turcesc

cu sistem antiîngheţ

aidoma curentului de aer format între uşa deschisă

de la depozit şi cea de la intrare

tu ne-nvălui cu ariile tale chermezice

universul comercial e invadat de mii şi mii

de seminţe de plop       ...bucăţi de vată de zahăr  

iar asta nu pentru că am fi mari autori

dacă tre’ să dăm crezare acestui cancer neuronal

numit literatură               ci pentru că ne e foame

i-am mânca de vii pe cei care ne calcă pragul

însă nu pentru că nu ne-am putea abține

ci pentru că şi noi suntem în stare

să spunem lucrurilor pe nume

de dragul unor me... me...

metafore

Când trec podul Micălăcii

Când trec podul Micălăcii un roi de fluturi albi

ca de mătase ce bat din aripi  

îmi frământă saliva din cerul gurii şi-mi vine să scuip

dar nu pot

Tramvaiul în care mă aflu n-are geamuri glisante

aşa că-nghit rând pe rând câte-o aripă 

Ştiu că mai am de parcurs jumătate din drumul

spre casă fiindcă mirosul îmi dă de ştire

Şi cum zi de zi mi se lungeşte traiul între un dus

cu tramvaiul 3 şi un întors cu tramvaiul 7

nu pot decât să mă uit la ceas

Când izul public al apei stătute de sub pod

îmi umple cu nesaţ plămânii ştiu deja cât e ceasul

Merg spre sau vin de la muncă când trec podul Micălăcii

şi sunt la fel de obosit în ambele situaţii

Cartea pe care o citesc îmi scapă din mână şi odată cu ea

şi sufletul meu

Dar cum se-ntâmplă când ne punem nădejdea

într-un volum de versuri

el nu reuşeşte s-o mai prindă eu nu reuşesc să-l mai prind

Ea continuă să cadă pătrunde prin patul de tablă

al podelei cu multe straturi trece printre traversele

de beton armat străpunge măruntaiele podului

iar când dă de aer îşi deschide copertele

aşa cum o pasăre de pradă îşi întinde aripile când atacă

Oricum n-am putut să-nţeleg ce voia sau nu voia

să spună autorul

Și de-aş fi înţeles mi-ar fi părut rău căci el e acolo

eu sunt aici

Când trec podul Micălăcii şi simt acelaşi miros

pe care-l simt şi ceilalţi pasageri nu-mi pun mâna la nas

ci din contră

Trag aer în piept ca să devin unul dintre ei

să trec testul

Dacă mă uit în jos văd crucea bisericii baptiste Maranata

cum tronează peste o parcare goală şi imensă

Îmi amintesc că mâine deşi sâmbătă voi fi din nou

la muncă

Astfel reuşesc să-mi găsesc uşor grade de comparaţie

cu cel care a murit într-o zi de vineri pentru ca

fiii sâmbetelor să se bucure în deplină libertate

de beneficiile consumismului de sabat

Însă poimâine voi fi iarăşi pe linie iar aceeaşi parcare

plină pentru două ore se va goli. Îşi vor porni motoarele

şi se vor grăbi să-mi facă o vizită  

dovadă că fiii sâmbetelor nu sunt şi fiii duminicilor

iar urma seminţei de pe coapsele părinţilor lor

restul acela ce nu se mai putea şterge

a rămas la fel chiar şi după atâtea veacuri de botezări

şi rebotezări 

Mă pot gândi la multe când trec podul Micălăcii

însă muzica grunge-oasă ce-mi urlă în timpane

îmi spune să le arunc peste galbena şi mica de înălţime

balustradă a podului

Toţi ceilalţi călători se uită la mine de parcă aş vorbi

de unul singur. Mie nu-mi pasă şi-ncerc să-i ignor

Întreb. Primesc răspunsuri. Mai întreb o dată

ca să fiu sigur. Şi ca un şahist experimentat

îmi găsesc singur portiţa de ieşire cu toate că nimeni

nu m-aplaudă

Tramvaiul va trece pe bulevardul Iuliu Maniu

va coti la dreapta spre Gara Veche recent renovată

și se va opri brusc 

Cei care stau în picioare se vor îmbulzi ca atraşi

de-un magnet spre cabina vatmánului

Destul cât să mă pufnească râsul

Privesc pe geam şi văd hora pestriţă de indivizi

cocârjaţi ce-nconjoară o fântână arteziană nefuncţională

Şi ei în aşteptarea unui miracol

Un tort de ciment presărat cu ţevi ruginite

este admirat de un grup de turişti tuciurii

Nu le vine să creadă că nu mai curge

Nici astăzi nu vor putea să se spele

Doar câinelui jigărit ce latră aiurea după maşini

pare să-i convină

Privirea mi se-aşază pe cei ce-şi butonează telefoanele

și pe tenişii mei cu talpa crăpată

Feţe impersonale vidate de suflet pline de gânduri măreţe

Tălpile mele vor rezista până la următoarea staţie

Gândurile lor nu

Când trec podul Micălăcii aud că locul pe unde trec 
e un pasaj rutier

Eu le zic să-şi vadă mai departe de telefoanele lor

inteligente

dau volumul mai tare şi încerc să mă adun pentru

ceea ce-o să vină

Căci peste toţi cei de faţă va veni cu siguranţă

fără de veste

Se deschid uşile. Unii uită să coboare

Dar nu când trec podul Micălăcii

ci după

Aşteptând tramvaiul 7

După muncă aşteptând tramvaiul 7

Unul mai bronzat de lângă mine începe să-njure

în direcţia liniilor de tramvai: fi’ndcă-n Japonia

de-ntârzie douăj’ de secunde face ăla plecăciuni

mai ceva ca babele noastre ce vin duminica la biserică

Dar la noi nime’ nu te bagă-n seamă. Ai o afacere...

Cristi să fii la şi-un sfert acolo!!! N-ai ajuns ai pierdut

afacerea. Şi pe cine-nteresează că tu ai pierdut poate

un milion de euro?

Cic-a fost campion la box prin anii ’80

L-au furat arbitrii. S-a lăsat de sport

A încercat să treacă Dunărea ilegal pe vremea

lui Împuşcatu’ dar l-au prins şi l-au trimis la Securitate

unde a fost bătut cum numai cei de la Securitate

știau să bată

Au scăpat el fra-su şi c-un amic. A primit viză

de America; a dat şpagă până şi la femeia de serviciu:

sute şi sute de lei... ş-un lingou de aur

(Nicio legătură cu Dunărea dar povestea e interesantă)

Aflu că boc în ţigăneşte înseamnă foame şi că peştele

de la cap se-mpute iar el n-are bani ca să ajungă

la Bucureşti pentru a-l decapita pe dom’ preşedinte

Că pensia-i de rahat că valorile ţării noastre sunt uitate

prea repede că al Treilea Război Mondial

ar putea să-nceapă din România. Eu dau din cap

şi zic din Rusia

El se gândeşte... Îşi duce des mâna la frunte şi la inimă

și-mi spune: „Două lucruri frățică: banii pentru unii

şi onoarea pentru alţii”

Niciun strop de ploaie nu udă atmosfera încărcată

verbal a acestei poezii urbane. E-un soare blând afară

ce seamănă cu cel de azi-dimineaţă

Poveştile triste de viaţă pot fi spuse şi-n adieri molcome

de aer cald cu iz de ulei de motor

Privindu-l îmi pot da seama de cât de dornic

e după o oarecare atenţie sinceră

Cobor şi mă simt ca şi cum n-aş fi urcat

Prin geamul ros de soare din dreptul lui

doar ochii săi răzbat spre mine

Un om fără nume. O viaţă ca bătaia din aripi

a unei lepidoptere ostenite de primăvară

Pe controlori nimeni nu-i va băga în seamă

Niciunul din cei care au urcat n-a avut bilet

Pugilistul nostru merge mai departe

E tot ce contează acum

Chipurile oamenilor din tramvaiul 7

sunt identice cu cele ale oamenilor din tramvaiele 6 3 11 
şi 18 barat:

supte din interior cu ochii injectaţi acoperiţi de pleoape

groase dungate cu buze subţiri albite din lipsa de calciu

aferentă fiecărei zile de muncă 
cu sprâncene încordate ce-mping spre mijlocul frunţii 
pielea lor chinuită în timpul zilei

                                         

Gândurile fug în urmă rareori înainte la ceea ce-au făcut

în caz c-au apucat să facă ceva. Ei nu-şi mai aduc aminte:

posibil ca şeful să le fi spus câte ceva...

și că le-a intrat pe-o ureche şi le-a ieşit pe alta

posibil că au un refugiu spiritual numit familie...

dar intuiesc că n-au realizat nimic

şi nici n-au să realizeze prea curând

De şi-ar putea închide ochii s-ar simţi mai bine

Sunt obosiți nu reuşesc. Îşi sprijină capetele

în palmă iar unii pe geam

Privesc dincolo de sticla mânjită şi aspiră ultimele

urme ale unei vieţi umane ce li se deschide în faţă

şi li se fură în acelaşi timp

cu fiecare segment de şină lăsat îndărăt

Ochii lor văd mereu ceea ce a trecut

Viitorul pentru ei nu există

Tramvaiele se vor retrage în depourile lor întunecoase

Luna va stăpâni iar pământul

Ajunși acasă chipurile lor se vor afunda în pernele reci
ale unor paturi străine

O nouă zi pe care n-o plânge nimeni

s-a dus pentru totdeauna