Hidoșenie

era cu puțin sub zero grade și s-a făcut întuneric

pășeam încordat pe trotuarul sticlos cu sabia gerului înfiptă-n

mine până-n plăsele

pe marginea străzii printre nămeții ce astupaseră rigolele

cu motoarele torcând taxiurile își fumau somnul de seară

 

pe aleea bușteni la cotitura pieței am dat de silueta firavă

a unui băștinaș ce stătea strâmbat de frig și de neputințe

pe un scaun cu rotile

aproape viu... nu se deosebea de peisajul static al cartierului

 

ghemuit cu mâinile bocnă dârdâindu-i la piept lăsa impresia

că nu-i cu nimic mai mult decât un manechin de testare

pe un jilț electric: tremura din toate încheieturile

 

știam că sună stupid dar l-am întrebat dacă era de-acord

să meargă la căldură

putea să nu-i convină și cu ochii mijiți ca dintr-o piftie să-și

ruleze coșmarul și să nu m-audă

răspunsul a fost afirmativ... am telefonat la urgențe:

nume prenume prezentarea cazului în zece minute...

speranța că se vor grăbi... epifania celor doi voluntari de pe

ambulanță și a unui șofer cu mănuși de nitril...

dificila sarcină de a-l sui în dubă... pân’ la urmă tot per pedes

ținând strâns de mânerele roase ale scaunului cu rotile

 

poarta masivă a spitalului municipal se deschise:

eu și el intrarăm primii   salvarea în spatele nostru

 

pe ușa camerei de gardă ieși în goană o cucoană balșoaie

cearcăne grele halat alb descheiat pantalon bleu din tercot

înaltă...

 

îi luă tensiunea îl întrebă dacă este flămând iar după

încheierea procedurilor îmi atrase atenția că instituția medicală

nu-i adăpost de noapte că ar fi un haos total dacă lumea ar

confunda spitalul cu serviciul de ajutor social că situația de față

mai treacă-meargă însă „data viitoare să nu-i aduceți aici”

fiindcă nu asta e meseria doctorilor că li se-ntâmplă în fiecare

iarnă... că nu le vrea răul dar „așa este”

 

am plecat: sabia gerului... dalbul cerului... coloana de taxiuri

mai lungă   locul în care stătuse... pavat cu omăt

nu mi-am dat seama c-a nins...     habar n-avea că se apropia

crăciunul

 

(posibil să nu fi primit pătura...

pentru el nu va mai fi o data viitoare)

 

Îmi reproşa că nu o prezint cum trebuie

că-n realitate e mai frumoasă

că are numeroase calităţi şi mult mai multe de arătat

că de ce m-am rezumat doar la câteva dintre ele?

Mă învinuia că o iubesc pentru prea puţin din ce are

iar ce are ea n-are nimenea

și că tre’ să-mi schimb ochelarii

că am înţeles atât de puţine lucruri despre ea   

că până şi omul de serviciu „ăla bătrân ce pute a usturoi”

ar fi în stare de ceva mai bun

că-i vai de capu’ meu de poet nebun că-s doar un vânător

de fuste ce nici pe alea nu le vede bine

Îi răspundeam că aparenţele înşală

iar cititorii profesionişti ştiu asta

că o mare parte din ceea ce atingem e clădită pe minciună

corpurile noastre nu spun întotdeauna adevărul

important e sufletul; e o chestiune de interior

carnea e ca o haină groasă ce ne apără de vremea urâtă

de-afară

și la fel şi cu celelalte lucruri privite din exterior

incontestabilul poate fi acolo dar e greu de dibuit  

Dar nu voia să înţeleagă şi prin urmare i-am zis:

Dacă aş fi nevoit să spun cine eşti şi ce-nsemnezi

pentru mine

ţi-aş cere să-ți înmoi sfârcul în călimara aceasta

să te apleci deasupra mesei mele de scris

peste foaia albă neatinsă de două zile

s-o înţepi apăsând atent

şi să nu-l dezlipeşti până când gurile de vărsare

ale canalelor lactifere nu-şi vor fi lăsat cerneala

pe lemnul colii de hârtie

Fiindcă aşa te văd eu draga mea că eşti pentru mine:

soarele albastru hrănitor de pe cerul propriei mele

Siberii Spirituale

ochiul care vede tot ce fac

singurul dat biologic în lumea aceasta lipsită de viaţă

punctul meu de vedere...

Aşa e bine?

Mă uit la televizor

n-am făcut-o de multă vreme

de când cu internetul...

 

o familie problematică  certuri apostrofări... circumstanțe

cu tâlc rânjete cu vicleșug

lamentații... suspine... isterii opulente și împăcări șocante

pe final

 

oamenii ăștia nu dorm nu-și fac de mâncare nu stau pe veceu

ei spun că ar avea joburi însă n-am remarcat să fi lucrat

bárem o clipă

n-au rate la bancă... nici clauze de reziliere

 

o dată nu i-am surprins spălându-se pe mâini deși zilele și

nopțile la ei acolo sunt lungi... de cel puțin șase sezoane

nu ca mine unul singur

și cu termenul scadent tot mai aproape

 

nu mănâncă. trăiesc cu doze insuficiente de aer și alcool

ba sughițate într-un intermezzo de dup-o săpuneală zdravănă

în prefața unei vendete

ba ingerate cu calm într-un respiro dintre sunetul tocurilor de

fier și explozia unui conac de opt milioane de dolari  

 

nu i-am văzut lecturând. apariția unei cărți e de neimaginat

în această sagă rural-urbană

eventual etichetele de pe sticlele de vin și paginile

meniurilor...

 

niciun indiciu

doar vorbe goale

 

(oare așa va fi în celălalt tărâm?

o să aflu în episodul următor)

 

[Când i-am auzit vocea...]

Când i-am auzit vocea pentru întâia oară

mi-am spus: Nu e bine ca omul să fie singur pe lume

Îi trebuie un ajutor potrivit pentru el

Când şi-a pus capul pentru prima dată la mine-n piept

a zis că aude cerul şi pământul cum cântă laolaltă

şi a vrut să m-ajute

Drept care în zilele ce-au urmat am înregistrat

cum am putut: ea vocea ei

eu bătăile inimii mele

Înainte de culcare

cu buza de jos lipită de reportofon

îmi citea cuvintele pe care le scrisese în ziua aceea

pentru ca eu să le ascult a doua zi

cu căştile pe urechi şi cu reportofonul ei la piept

să înregistrez dangătele inimii mele

şi să i le dau să le-asculte în ziua următoare

când avea să scrie din nou cuvinte simple

impresii şi sentinţe despre ce se-ntâmplă cu noi

cum ar vrea să fie şi cum va fi de fapt

În seara respectivă mi le şi citea

şi tot aşa şi tot aşa şi tot... aşa

până-n ziua a şaptea când

privind la toate lucrurile bune pe care le-am făcut

şi mulţumiţi de ceea ce-am putut realiza împreună

ne-am odihnit

Te aşezi lângă mine...

mă deranjezi ridici plapuma

și-un miros de cloceală îți dă de știre că ziua-ntreagă

m-am tolănit pe canapea ingurgitând succesiv

trei antologii de fabule contemporane

că afară-i frig și-nnorat și-n lirismul douămiist poeții

își taie unghiile cu lama

iar acum mă necăjesc cu cea de-a patra și mi-e lehamite

ca de-o proctoscopie

 

ninge într-un pururelnic ritm alb ninge plictisitor

nici fulgii de zăpadă nu ne mai bagă în seamă

lexicul de speluncă autohtonă nu poate decât să-mi tulbure

nosofobiile invernale și să adeverească o dată în plus

că disimularea narcisică n-are limite

 

mă mir că în timp ce citesc nu tragi de mine

 

poponețul tău e o roată de cașcaval ce se afundă-n saltea

habar n-am ce carte joci dar o joci decent

mă ling pe buze îmi etalez dinții. tu spui: „...lacomule!

îți vreau binele”

 

te iau de mână

ea glisează pe umflătură. amândoi în așteptarea unei erate

pe măsură

gen „Variațiuni pe tema LANGA-BALANGA POETICA”

 

(„până una-alta o viață avem”

adaugi

„de ce s-o irosim pe mărunțișuri?”)