Jocul cu vagoanele de sticlă

N-avea părul vopsit, pielea-i era ca oloiul, purta blugi strânși pe coapse, cămașă fără năsturel, balerini de gumă și ochelari de soare, de ziceai că-i cameristă sau recepționeră la vreun hotel. Nu era ruptă din soare, era ruptă din pusta ungară.

Băiete, aia nu era babă, era imaginea cioflingară a unei femei pe care am văzut-o și eu: în colanți bleumarin și tricou cu Steaua. Părea ea tinerică, dar îi înflorise demult zarnacadeaua.

Uneori parcă-i vie, alteori o nălucă te privește, ce-ncrețindu-și buzele de rățușcă îți mai și citește-n cărți, dacă o abordezi pe-nserat și-i pui mâna la gură, conducând-o, din șoapte, pe o bancă din parc.

O să te piște cu unghiile-n palmă – fi’ndcă de cărți ea s-a lăsat – și-o să-și plimbe peste ea doar privirea de gheață – să zicem vreo treișpe minute, trecute peste alte zece.

Poa’ să-mi spună cineva ce ceara mă-sii se petrece?

Și-acum ce-i de făcut? zise unul dintre cei doi sexagenari aflați față-n față, de pe scaunul lui incomod, din vagonul numărul 3, deși al doilea după locomotiva ce trăgea trenul de Iași-Timișoara Nord, undeva în apropiere de gura largă a Humorului, ce mă-nghiți cu totul, dar mă scuipă îndată în nostimul tren, părăsind-o la scurt timp după ce fluierul impiegatului cheferist..., plescăielile babalâcilor albiți la mansardă..., zgomotul produs de ușa cu deschidere automată, ce avea buton, dar era trasă cu forță de cei care nu-l vedeau..., hârșâitul bagajelor, cântecul celularelor și tăifăsuiala moldovencelor din compartiment. Deși nu se străduiseră îndeajuns să mă trezească, m-au făcut să-mi dau seama de dorința de dialog a pensionarilor, chiar și când deraiază de la universul nostru limitat,

Că altfel cum îți explici precizia cu care Iezechiel a descris aceste arme de război cu

aripi, piloți și roate? Uite, scrie în revistă!...

Iar acum, problema cu Siria, petrolul, gazele acelea toxice ce-au făcut mii de morți. Eu am fost cadru de armată. Am albit în douăzeci și patru de ore. Nu era simulare.

Anu’ ista s-au făcut prunili. Pepenii, cam prost.

Da’ ardeii?...

Uiti-așa ardei am, cât sticla de Cola.

Și-o mizerie de-ți mută nasul. Eu nu știu ce fac femeile astea de serviciu, dar dacă ar fi curățat veceul cum trebuia n-ar fi mirosit în halul ăsta.

Băiatu’, nu tragi te rog geamu’, că-i curent?!

Și-acum la bătrânețe mă ocup cu apicultura.

S-a furat tot. Tot s-a furat...

Mai demult n-aveai loc în tren, că nici nu mai ajungea nașu’ la fiecare. Iar acum bate vântu’.

Biletele la control!!!

O haltă, două halte și-un buchet de brazi.

La Cluj schimbăm locomotiva.

La cât?

La 18 și 18 minute. Oradea... Mai avem.

E greu, domnule. E greu cu serviciile.

Și cine o să mai apuce pensia? ronțăind cuvintele în pas-de-pas cu trăn-trăncăneala trenului InterRegio, cincisprezece ore de la Bacău la Arad, noroc cu ploaia. Har, Domnului! – pentru că omu’ tre’ să-nceapă de undeva – să constat, ca prin somn, realitatea crescândă a celor prezenți cu mine la această întrunire de familie pe roți și lipsa de umor a văduvei cu țâțe mari și burtă pe măsură, ce se dădea rotundă, având absolută dreptate, de credința colorată a surorii neocreștine, ce nu o înțelegea pe-a sa fiică, martoriță a lui Iehova, precum și realitatea pământie a bărbatului transpirat (și pe picioare nespălat) din fața mea, care, pe tot parcursul tămbălăului, și-a ținut căștile audio-dop în urechi, butonând de zor telefonul, și și-a închis (mai mult în semn de mi se rupe de voi, decât de într-adevăr mi-e somn) ochii.

Iată că a coborât la Cluj înc-un student la Filosofie...

M-am trezit în poală cu cartea pe care o primisem în dar de la o fată, și m-am întrebat de ce taman aici, în „Trenul Foamei”, se-ntâmplă să se vorbească de lumi paralele, de ființe cu o înțelepciune supraomenească, de piramide, de navele de război ale Armatei Americane, de dușmanii albinelor de munte, despre chemarea la pocăință a surorii și despre vindecarea de epilepsie a nepoatei sale, de vremea proastă care-o să vină, de ușa de pe coridor care nu se-nchide, de mirosuri, de tocănițele de cartofi la ceaun, despre păcatele medicilor români și, nu în ultimul rând, despre-un popă dintr-un sat de lângă Botoșani, care și-a jucat preoteasa la barbut (și a pierdut).

Și, întrebându-mă eu așa ca să n-adorm la loc, mi se păru că văd o femeie cu o bilă de sticlă-n mână. O duce la ochi și privește, prin ea, sicriul deschis pe-un sfert al colegului din compartimentul scăldat acum în soare, că zâmbește într-un fel aparte și că împinge cu piciorul olecuță de pământ reavăn, peste buza gropii în care se găsește, azvârlit de multă vreme, un muc de țigară bulgărească, fumată cu pohta ce-a pohtit-o.

La ce bun, atâtea întrebări? Ia și dormi! Mai sunt vreo șase ore pân’ la Arad.

Cu roşii şi smirnă

1 Septembrie, 2013. Duminică

Dragă Jurnalule, astăzi am participat la ceea ce s-a intitulat „Salvați Roșia Montană!”

Ceva s-a semnat și e posibil ca lucrările de exploatare să înceapă. O nouă lege a mineritului a fost adoptată: Orice ar face și oricare ar fi efectele lucrărilor ce țin atât de extracția de minereu, cât și de prelucrarea acestuia – efecte mai mult sau mai puțin nocive pentru mediu și, deci, pentru noi –, întreprinderile miniere nu vor fi trase la răspundere ever. Ele vor ști doar să taie, să foreze și să polueze. Era nevoie de această lege care să le ușureze activitățile celor de la Gold Corporation, deși se știa de urmările catastrofale ale cianurării: poluarea apelor de suprafață și a pânzei de ape freatice din zonă.

Referendum pentru această lege sau pentru acest grandios proiect?

Nici vorbă.

Jurnalule, vrei să știi câți oameni au fost astăzi în fața Primăriei la protestul pașnic și de scurtă durată pentru conștientizarea arădenilor cu privire la vinderea ilegală a resurselor țării și a poluării mediului înconjurător?

Vreo șaizeci de inși, doi jandarmi cu chipiu și un polițist local în cămașă cu burtă.   

Chipurile n-am avut autorizație pentru miting.

Adică ce!? Stai așa! N-am auzit bine. Nu suntem autorizați să ce?... Să ne spunem părerile în ceea ce privește viitorul nostru, al copiilor noștri, al României până la urmă? Să ne opunem crasei nesimțiri a clasei politice din România? Să ne opunem furtului pe față, poluării mediului, distrugerii de către alții a sănătății noastre? Și n-avem autorizație ca să protestăm, să ne revoltăm?!... No, asta-i bună! Păi, asta-i și ideea, de vreme ce luptăm împotriva unor decizii luate de cei care ne conduc. Ar fi culmea ca taman lor să le cerem să ne aprobe un miting prin care să ne exprimăm dezacordul față de deciziile luate de ei. Ceva de genul: „Vreau să fiu revoluționar. Îmi puteți da o aprobare?”

Așa că mulți au venit pe Facebook, și puțini au ajuns la întâlnire.

Capii Bisericii – ca de fiecare dată când e vorba de o problemă acută, ce se răsfrânge asupra a milioane de vieți omenești terestre, pragmatice, făcute din carne vie – au tăcut și n-au încercat – de fapt au fost total dezinteresați de subiect (ca pomul să se cunoască după roadele sale) – să-i mobilizeze pe iubiții credincioși de duminică în vreo activitate prin care să se împotrivească, vădit, celui rău, barem că exploatarea aceasta, de la Roșia Montană, nu-i va prinde bine nici unuia dintre noi.

Și-au rostit predica, s-au spălat pe mâini și au lăsat frâiele țării în mâinile gingașe ale Preaputernicului Părinte.  

Amin, și la gară!

Despre politicieni nu are rost să mai pomenesc. 

Iar acum, Jurnalule, când ceasul bate de noapte, vreau să vorbesc despre un alt subiect care mă frământă. Și anume despre cum pot unii duhovnici (păstori sau capi ai Bisericii) să-i îndrume pe oameni, arătându-le direcția de mers, cu brațul hitlerist înainte, inculcându-le ideea (Ah! cu atâta patos) să muncească cu orice preț. Și asta exceptând, din frazele lor imperios-solemne, condițiile inumane în care lucrează cei înspre care se îndreaptă cuvintele lor de piatră, mai ales că mai sus pomeniții îndrumători de suflete nu se servesc deloc din iarba deasă și grasă a plaiurilor munci, așa cum fac enoriașii lor. Din contră.

De ce zic inumane? mă întrebi. Răspunsul e la fel de simplu cum ai zice adevăr.

Pentru că Adam (știi tu..., ăla cu frunza, iar prin Adam și noi) a fost trimis la munca-n sudoarea feței sale exact după ce a călcat porunca lui Dumnezeu. Blestemul pământului a survenit eșecului existențial al celor doi protopărinți: al lui (Adam) și al ei (Eva). Așadar, omul din ziua de astăzi, mai mult sau mai puțin restaurat în Hristos, rămâne sub umbra grea a deciziei divine din acea vreme, atâta timp cât nu se împacă cu Dumnezeu. Când se va împăca cu El, blestemul (ca orice neajuns al proastei relaționări a creatului cu Creatorul) se va risipi – pentru că omul nostru va fi spălat de apa botezului, reconcilierea va fi pecetluită de Duhul care unge și va fi mereu proaspăt prin de carnea și sângele Mântuitorului. Asta dacă mai știi, dragă Jurnalule, ce rol mai au și astăzi (da chiar și astăzi) tainele acestea ale Bisericii lui Hristos, zis și Iisus.

Ei, ș-atunci, de unde această muncă, muncă și iar muncă, de vreme ce noi (împăcați fiind sau pe cale de a ne împăca, că doar asta încearcă să ne-nvețe păstorii: să ne ridicăm cât mai mult posibil pe scara valorilor morale-spiruale-duhovnicești, să ne îmbisericim, să ne sfințim, să ne îndumnezeim, să fim oameni în adevăratul sens al cuvântului, după har, prin conlucrare, ținând cont de toate indicațiile manualelor de Teologie Dogmatică) încercăm să ne apropiem de Dumnezeu și să ne îndepărtăm de osteneala cu care va trebui să ne hrănim din pământ în toate zilele vieții noastre, în condițiile abrutizante ale fabricilor și făbricuțelor?! De unde toate acestea?! Nu ți se pare ilogic?

Nu e cazul să recurgem la operele unui Max Weber sau a mai știu eu cărui teolog grec cu doctorat în Germania, crede-mă. E o chestie simplă, cum ar spune o bună prietenă de-a mea: Ai păcătuit – muncești de-ți sar capacele. Nu mai păcătuiești – ai dreptul la un lung, lung concediu de odihnă; ești în sfârșit liber.

Și cu toate astea, monsieur Jurnal, noi continuăm să muncim pe brânci și să ne servim, la pauza de masă, cu câte-o bucată de pâine muiată în cianura oboselii. Căci munca nu este echivalentul lucrului pe care-l faci din plăcere (zis-a printr-o carte recentă domnul H.-R. Patapievici), după studii de specialitate în acest scop, dorind să profesezi în domeniul respectiv. Pentru că te trezești la finele unei facultăți că ești obligat să muncești într-un, cu totul altfel, sector al muncii, unul contrar firii tale, dar (din păcatele celor care trăiesc bine pe spinarea ta) acesta este singurul în care ți se dă voie să muncești, din lipsa permanentă de posturi disponibile, asta ca să nu mori de foame.

Nu! Munca nu este lucrul pe care îl facem din dragoste. Ea este chinul pe care-l simțim cum trece prin toți nervii, în timp ce ne străduim să nu ne enervăm pe șefii care ne-au mărit nizamul (celebra normă de lucru ce veșnic e-n creștere, hrănindu-se din noi), când cerințele angajatorului tocmai s-au schimbat, salariul s-ar putea să nu ți se mărească în următorii cinci ani, și – Da! – ai auzit bine, vei lucra de-acum încolo trei weekend-uri pe lună, următorul concediu îl vei primi la primăvară, și toate acestea atunci când nu te-aștepți, când n-ai cu cine să vorbești, nu te aude nimeni, când vor sosi cheltuielile de bloc și factura de curent, iar dacă mai stai și pe chirie o să te ia dracu’.

Păstorii bisericilor te trimit la muncă. Părinții (dacă mai există) la fel. Eu aș bea o bere, tu ai bea o bere și ne-ar plăcea la nebunie dacă această flexiune verbală, prea des folosită la acest sărăcăcios condițional-optativ, ar fi la prezent continuu, acum, aici, eu, tu și voi, și bericile ținute la rece pe albia-nspumată a râului din apropierea Roșiei Montane.

Nici urmă de cianură. Încă o lună de concediu de odihnă cu plată, cu politicieni cusuți la gură, cu păstori ce-și mulg oile departe (să n-auzim de ei), o toamnă frumoasă și mult, mult soare, și bilete cu reducere pentru trenul ce duce spre mare. Cazare să fie, mâncare să avem, o plajă, o carte. Dar în niciun caz să mă trezesc mâine dis-de-dimineață ca să merg la serviciu, după două săptămâni de concediu, din care patru zile cu ploaie, două pierdute pe tren, cu seri și nopți, dar în special nopți, în care am adormit cu greu. Și știu... prea puțină rugăciune, Doamne.

Fă bine, în cazul în care mai ții la mine, și ușurează-mi ziua de mâine. Iar de nu cer prea mult, ușurează-le și pe următoarele, până ne-om întâlni în Ceruri. Fi’ndcă eu vreau să mă-mpac cu Tine, dar munca asta..., șefii ăștia..., colegii pupincuriști și mulți alții nu-mi dau pace.

Sincer, nu vreau să slujesc la doi domni, că unuia sunt silit să mă supun, iar altuia Îi  ofer câte-o pagină, două din acest jurnal mâzgâlit cu albastrul defulărilor mele necesare.

La sfârșitul acestei lumi și începutul Împărăției Tale Veșnice, când Tu vei sta cu cartea Ta în poală și vei citi despre mine și despre orele mele existențiale care-au fost, eu voi sta cu acest jurnal la piept și voi aștepta momentul potrivit, privirea milostivă, brațul drept care să-mi arate calea, și-Ți voi rosti: „N-am avut multe de spus, Doamne. Doar nimicurile unui om de nimic, prea mic pentru lumea asta mare. Dar merită să le citești. Le-am consemnat gândindu-mă la Tine. Primește-le ca pe o rugăciune scrisă într-o limbă străină”.

Amin, fac o cruce, și la somn!

Fracturi-m-aș și n-am splint

Văzut

ce contează

ca pe-un cal surd

ce mai şi şchiopătează 

Ai tăi colegi

un pachet de kent

ştiai de mine

şi m-ai respins impertinent

Cu rubedenii

și-ale tale

un vechi pian

doar în chilot şi-n sandale

                                                  salon ticsit

                                            ei – haimanale

Am dat târcoale

ne încăpea

............................................

ceva tot nu rima iubita mea

Era lumină-n ultima-ncăpere

cocheta făbricuţă a ceștilor târzii

ca-n filme... ușa scării

să vii

O umbră se plimba pe geam

o alta se lipi de ea cu tâlc

balauri şi dihănii  

să le-arunc

Dar am luat decizia ’ţeleaptă

să plec şi să nu mă mai întorc

scuipând  

acelui bloc

                                       că poate va cădea

                                                  nițel noroc

În fumuri

Ce dor m-aduce şi te duce

ce dor          bate-l-ar jalea

că-mi intră ochii în plămâni

şi mi se-ndoaie-n scăpătări spinarea

Îmi sare inima    prin pielea-n sânge

îmi cade-n letargie: o zbatere   două

şi la trei arbitrul ridică mâinile şi foarfecă aerul

lovind o muscă

Sala e-n aer         cu antrenori cu tot

cu căţel cu purcel

Coastele dezacordate se lasă fotografiate de zecile

de camere cu obiective lungi şi bliţoase

Genunchii mi-s pe podea lasă urme adânci  

şi pe astea le văd doar eu

Gleznele-s lângă călcâie                 departe oricum

Fese n-am. Iar bazinul                    e plin cu sânge

Urina mi s-a ridicat în creier.   Nu penisul!   Urina 

Gâtul mi-e frânt. S-a smerit forţat de-mprejurările

date şi luate de acelaşi nedestin în care am adormit

cu toţii                              după cum bine şi rău ştiţi

dar vă prefaceţi că n-aţi văzut              şi n-aţi auzit

Mergeţi la dracu’ şi-ntrebaţi-l cum vă cheamă

Pot spune cacofonisit                          că capul

mi-e încă pe umeri          deşi n-are cum să fie                

nu s-a separat   dar e pe punctul în care orice punct

contează în plus sau în minus

Unde vreau să ajung au ajuns studenţii trimişi să-nveţe

în orele lor de libertate...

Doar ei şi futaiurile din cămine

pot da mărturie        despre cele ce urmează

după tăvălelile din campus

şi despre unde vreau să ajung cu treaba asta

E ca-n balada Greierului Manole:

Ce cri-crea el ziua...                   o stri-strica ea noaptea

Ş-apoi cum să n-o-ngropi de vie în spatele faianţei

de la duşuri                                   țigară blestemată

Nocturnă

Noapte

Flux de neatins

de idei de sperări de minciuni

ce se-amestecă în durerea beznei

Ca să-mi simt rădăcinile mă întind

și ciupesc coardele de chitară  

Nervi spirituali ai unei proteze dentare

ce s-a obişnuit să muşte

Pereţii ăştia – proptele în calea morţii

Dacă pe Dunăre curg cadavre noi facem poze   

Eram tineri cu plete rebele şi trăgeam din ţigări

după ţigări ce se duceau la fel de repede

ca idealurile noastre de poeţi virgini

dar gureşi de extaz

Mă lungesc în pat. Sorb iarăşi din cană  

Tu nu eşti lângă mine şi mă gândesc

să-ţi scriu că sunt din nou la Sud

Același gând de repudiere

Te doresc dar oare aşa ar fi trebuit să-ncep?

Respir fi’ndcă n-am altceva de făcut

Mănânc ca să nu mă dezobişnuiesc. Şi privesc

în gol

Aici nu se taie bilete. Filmele bune se văd

doar online  

Când spun că te voi avea te voi avea

Vino toamnă!  

Plastic doll

E uşa deschisă; la fel e și fereastra

Că de nu voi putea ieşi pe uşă voi ieşi pe unde vrei

nu vrei eu tot am să ies ca să iau aer

și-o să-l pun în borcane  

Trage-odată din ţigara aia. Hai încă o dată! 

Trece-ţi părul slinos pe după urechi şi arată-mă

cu degetul. Hai make my day!

Iarăşi tu iarăşi eu; animale cu domiciliu stabil

Stăm şi privim; fiecare cu ce-l doare

Încerc să-mi destup urechea; îmi ţiuie de trei zile

Stau picior peste picior dar în echer ca să nu mă opăresc  

Cu degetul mic apăs uşor până dau de verdeaţă

Începe partida

Tu stai în picioare şi te uiţi l-această arătare

cam nedumerită

aşa cum de-atâtea ori m-ai privit  

Sunt o icoana plimbătoare ce mănâncă şi se cacă

N-am mesaje de mobilizare şi nici lumini aurii-argintii

nu-mi aureolează scăfârlia

Am doar o telecomandă şi-un fotoliu confortabil

Apăs pe buton şi se face lumină  

Acum toate sunt bune

Ce-a fost a fost şi nu va mai fi nici dacă se mărită

mă-ta a treia oară Iubire ascultă-mă pe mine  

Se-aude un scârţâit de clanţă și-o uşă trântită

Iar restul e doar un meci de fotbal pierdut

din dragoste

Vara la bloc

Viziunile, viziunile, Lumini ce se intensifică după ce se dezintensifică gradat, ca limba de mercur roșu a cocainei lichide ce-ți urcă și nu se-ncurcă în trepte și-n viziuni și alte viziuni de lumini virtuale, ce văd prin tine ca să nu vezi prin ele, deși rațiunea lor de-a exista este ca tu (Da, tu!) să fii și să-ți fie bine, c-un gram de aspirine dizolvate-n apa lăsată la soare pe pervazul din interiorul ferestrei de unde sor-ta și-a fumat țigara-i mentolată, cu toate că de obicei ea fumează iarbă tare, Pachetul de țigări îi fusese dăruit, ca pretext, de băiatul de la bar după ce-a luat-o la miros și-a simțit că-i nurlie, chiar dacă-i durdulie,

S-a-ngrășat cu vreo zece chile afumate intens, căci vântul – bată-l gheața – venea de-afară, apartamentul prinzând gustul unei țigări ce se consuma degeaba, Încă două fumuri și-o să-i rămână doar cotorul, aruncat pe fereastră-n grădină, din grădină-n pământ, iar din pământ va ieși, încolțind, o sămânță de brăduleț pitic modificat genetic, ca să nu țină umbră vecinilor de la parter, chiar dacă-s orbi, da’ vorba vine, și vine și se duce și s-apropie și uite cum pleacă o mireasă de lumini eterate, picătură cu picătură, cum cocaina se zbate și temperatura crește, și temperatura scade, mireasa și-a vopsit iarăși părul, dinții i se strepezesc, unghiile o dor, ciopor de ciopor a sosit ca s-o viziteze de ziua ei – o înmormântare pe așa soare și căldură mare de-ți transpiră corpul, de sub duș la prosop, în j’de mii de bubulițe ce, șterse, fac poc!, fiindcă e atât de cald încât până și pisicile de la bloc, îngrijite toate de către o administratoare sterilă, leșină de la căldură, cocoțate pe gardurile de beton de lângă garaje, și cad ca trăsnite, scoțând sunete surde,

Iar patroana, de cum le aude, se aruncă pe scări, aleargă și le ridică, udându-le cu apa unui bidon de plastic, ținut la frigider, în caz de orice: „Fetițele mele!...” le vorbește, „Fetițele mele bune” le spune, privind cum își revin din vertijul estival de cartier,

Și, din nou, sus pe garduri, în ciuda soarelui pârjolitor și a câinilor maidanezi, alungați – de lângă grătarul vecinului tinichigiu de la scara B – cu o furie asemănătoare cu cea a împăraților ce-și apărau averea, femeile și faima de odinioară,

În fum se întâmplau toate, așa că n-am cum să fiu precis în relatări, cu făina diluată-n sânge călcând, de la duș pân’ la prosop e cale lungă, și-o ceață colilie îmi blițuiește ochii: „Cioc-Cioc!” Cine e? „Bucuria Albă. Ți-am adus o seringă și sper să-ți ajungă”, spunându-mi,

Uite-l și pe șeful meu, nebărbierit de-o lună, purtând rochiță de majorete: „Poftim avansul pentru luna iulie!”, Uite-o și pe nebuna de la șase, goală pușcă, cu o sticlă în mâna dreaptă: „Vrei o dușcă?”, și privește pisicile care-mi zgâlțâie balconul cu al lor „Miau-Mau!” (și-un șut în fund să vă dau) cântat de prin copaci, de pe garduri și pervazuri, și dulăii hămesiți ce le țineau basul, așteptând, ca din clipă-n clipă, să leșine,

Pastile vorbitoare, Coada de mătură ce se transformase în șarpe, fără să-i fi spus ce să facă, Stilouri-supozitoare, Vreo trei cărți premiate, dar proaste, ce încercau să mă tragă-n păcat, vârându-mi-se între picioare, lipindu-se în cele din urmă,

Părul meu proaspăt tuns, ce își cerea independența, smulgându-se singur, Femeia aproapelui meu, sunând la ușă (Era normal, trecuseră trei ani de logodnă perfectă),

I-am strigat că nu-s acasă, Dar aveam să aflu de la vecini: fusese ginerică și-mi ceruse să le vin la cununie (cu plicul la purtător, se-nțelege),

Așa că nici pe ăsta nu l-am putut ajuta (Ce să faci? Viziunile...), Particule din praful covorului aspirat cu grijă, se ridicau spre naltul stelelor ascunse de frica Soarelui Căpcăun, sfidând gravitația, și-mi împrumutau din senzațiile lor,

Ca și când apartamentul ar fi fost întors cu susu-n jos, eu mă simțeam ușurat și pluteam prin aer – singurul om care și-a depășit limitele, închizând televizorul cu puterea degetului, fără să apese telecomanda, înjurându-l în gând pe boul care tocmai își parcase coaja de mașină în spatele blocului, cu muzica radioului românesc, de jalnică pomenire, în difuzoare:

─ Închide, bă sclavule, radioul!

El să m-audă și să facă cum i s-a poruncit – minune din minunile unei săptămâni caniculare, la bloc.