miercuri, 5 februarie 2014

(1) [Din balconul meu de cleştar…]


...privesc lumea în față. N-am ceva anume să-i spun

 

Primii care s-ar împotrivi ar fi vecinii:

madamele cu păr mov de la scara B și inginerii

firoscoși de la scara A care le țin companie   

 

Tipa de la etajul trei de vizavi ce-și ridică poalele

cu oricine pentru optzeci de lei pe oră ar fi singura

persoană care probabil m-ar lăsa să zic ce doresc

Și-n fond chiar n-am ce să...

 

La parter administratoarea își cheamă fetițele cu Țițu Țițu

Țiț’! ca să le dea de mâncare

La poarta garajului din tablă zincată și calupuri de BCA

s-au strâns deja în jur de șapte-opt pisici

Jumătate dintre ele castrate

 

Terciul de apă cu lapte și pâine le întărește cozile

le unge pe gât. Felinele miorlăie...

 

Câinii domnului primar își așteaptă rândul

Administratoarea-i oprește cu piciorul ei ferm

Le vorbește ca unor oameni chercheliți care își cerșesc

doza de mahmureală

Îi alungă pe ungurește. Le arată iar piciorul

Picior de femeie bătrână. Fără copii

 

Mâțele se grupează în jurul stâlpului de carne

Formează o horă vie. Miau miau...!

Cu mustățile muiate în albul crud al laptelui

un arpegiu ascendent de smiorcăieli maligne

Eu stau la cinci și le-aud. Câinii râgâie baritonal

Și pleacă vomitând pe cărare

 

Mâine aceeași poveste


sâmbătă, 1 februarie 2014

Sculptură pe fotoliu


uneori când scriu sau citesc stau pe fotoliu
cu genunchii la piept
aplecat peste miezul crud al celor două scoarțe
crăcănate bune de lins cu privirea ce trece dincolo
de parantezele dintre litere cuvinte și propoziții
frecându-se până la nerușinare și excesiv de sâcâitor
de am mai văzut am trăit și-am mai făcut treaba asta  
cu ochii injectați de nesomn & dorințe utopice

firește că nu le-nchid și nici nu mă gândesc la acest
capitol tragic prin lipsuri și singurătăți sinonimice
le las să degaje căldura ce amintește de babylonia
muierilor care-și alăptau pruncii de la balcoane
iar ei de jos primeau albul spumant cu gurile căscate
pe jumătate
ca să nu-nghită brusc și să ne fure priveliștea
pe care o vom depista în scrieri mai mult sau mai puțin
reușite
sau pe foile sterile ce se vor inseminate printr-un
talent artistic incitant
capabil să le facă pe tipele care-ți vor parcurge
catrenele
să-și viseze perechea după o simplă binoclare înspre
figurile tale de stil
copiate clasic & romantic și cu bună știință
din cărți care au odrăslit din alte cărți
iar pe tine să crezi că de fiecare dată când o femeie
îți va descifra poemele
va fi ca și cum ți-ar băga mâna-n pantaloni
și ți-ar masa zurgălăii

nu pot decât să mă rog ca acestea să se-ntâmple
cât mai repede
aidoma fericirii ce m-a evitat atâta amar de vreme
lăsându-mă să-mbătrânesc și să urlu

(pun punct. continui mâine)


joi, 23 ianuarie 2014

Am sau n-am dreptate?


În faptul minunat al nopţii o ploşniţă mă suge
e cald transpir în greţuri şi mă las purtat
ba zău
cum ţi-o cădea la inimă fetița de s-ar înfige
și s-ar pune să aspire vinişoarele sânului copt
aruncându-ţi o tiflă
te-ar face la buci micuţa sugace mai rău ca bătrânul
ţânţar
te-ai scărpina frecându-ţi obrazul cu vai şi cu
n-ai scăpare frăţică doar un felcer şi-al său cleşte
te pot face fie om fie un bucifal străpuns
de mă crezi e bine de nu eu tot ţi-o zic băbeşte
altă soluţie nu ai
tu faci ce vrei strânge din dinţi apleacă-te
and smile


duminică, 19 ianuarie 2014

Te căutam


Cu gândul la tine peste mări
Când ne vom reîntâlni voi fi alt om
Dacă zorile ar putea vorbi ţi-aş fi aproape
Apusurile impudice te dezbracă de toate
Oameni cu doctorate-n psiho studiază versuri
iar eu ți le rostesc de la balcon

Montez un bec

E iarnă. Mă încumet să deschid uşa de la cameră
şi să păşesc. Ating balustrada băloasă a zidului
ce mă-nconjoară
Mă-nclin și simt cum răul de înălţime mi se ridică
în tâmple  
Aşa că mă retrag. O ultimă privire...

Mă apropii de uşă cu spatele  
Îmi măsor paşii
O închid şi răsuflu uşurat
Pentru tine sunt încă acolo
N-am reuşit să păcălesc timpul dar am încercat
Gestul contează
Mai mult ce puteam să fac?


marți, 7 ianuarie 2014

Relatarea unui coleg de cameră


Ochiul interior se uită în ochii exteriori, și ce vede? Vede un om buiac, aureolat de trândăvie, somnambul în papuci de casă, pe care și-i lasă pe unde apucă, de cele mai multe ori în calea celorlalți colegi care nu-l întreabă multe – îl cunosc prea bine – ca să nu-l trezească și să-nceapă să vorbească. Doarme în haine curate ce absorb transpirația și mirosul orelor de muncă ce nu se vor sfârși c-un duș de seară, fiindcă a făcut deja unul dis-de-dimineață, iar el nu miroase așa tare, mi-a zis mie nu cu multă vreme-n urmă, că doar n-o să facă două dușuri pe zi. Economie! Și mă gândesc cum, impecabilele rugăminți ale viitoarei sale neveste, și-o fi schimbând ciorapii de lucru cu cei de casă, fără să se spele pe picioare, chiar dacă azi – zice el – n-a muncit?
Se urinează zgomotos în closetul ce așteaptă să fie curățat de alții, cu mucii trântiți în chiuveta murdară, ș-apoi trage apa, dar doar un pic. Economie? Șlapii i s-au pierdut pe drum, târșâindu-și șosetele pe gresia pătată a băii, până-n bucătărie, pe holul lung, și zuuup în pat!, cu laptopul în brațe, același film de ieri, întrerupt de un altul la care se uită-n dorul lelii, apăsând pe săgeata de forward – spune că așa își dă seama dacă e fain sau nu –, revenind la primul.
Cu ochii lipiți de ecran, ascultă și învață. Îi sună telefonul. Răspunde după secunde bune, ca și când ar fi fost reținut de vreun vis pe care nu și l-a împlinit când a fost tânăr, dar tare și-ar fi dorit să..., chiar nespus de mult, de parcă ar fi fost ocupat cu cine știe ce treburi de importanță majoră și, deci, vitală pentru el. Cu vreo femeie? Mai multe?...

─  Alo, da! Uite, ce să fac?... Stau.  

Și chiar că stă, nu glumește, lungindu-se tendențios cu vorba, ca cei de la Cantina Municipală cu ciorba de varză. Râde gălăgios. Se forțează. E trecut de ora 12 a.m., iar el tot falsează-n discuție.  
Nu, pe bune, frate, chiar n-am nici cel mai meschin interes pentru conversațiile tale interminabile, fade, prostești și lipsite de cele mai elementare elemente ale dialogului pe care-l deturnezi, în mintea-ți aflată-n creștere, doar în favoarea ta.  

─  Citeam, cum ce să fac?

Har Cerului, că nu eram în cameră când a început! Am râs, ținându-mă de burtă. Bine că n-a zis altceva. De fapt, ce-ar fi putut să spună mai amuzant?
Mă duc să deschid ușa, cu gândul să-i potolesc nițel vocea – o mână pe clanță, dau s-o împing – și văd cum ciupercii flatulente i se rupe pălăria și i se-ntinde piciorul, strecurându-se pe lângă ușă, în timp ce el strâmbă din nas ca s-o închid la loc. Pe hol miroase a mațe în putrefacție. El râde înăbușit. Spârcuiri lingvistice îi ies pe gură. Pe cealaltă parte, asemenea. Cine-a zis că animalele și oamenii nu și-au găsit limba comună? Deși mă-ndoiesc că de i-aș aduce în cameră un animal, oricare ar fi acesta, ar rezista mai mult de-un minut. Da mie-mi ajunge unul singur.
Ieri-seară când a venit acasă, a-nfulecat câteva felii de pâine cu zacuscă și câțiva căței de usturoi, s-a spălat pe mâini – nu pe dinți – și-a tulit-o direct în pat. Azi-dimineață m-am dus și i-am deschis geamul. El era la baie. De cum a intrat, l-a închis imediat.
Acum stă tolănit în pat, cu laptopul pe coaie, și, cu degetele nevăzute, cântă afonic pe claviatură, chatuind pe Facebook.

Îngerii să aibă milă. Vampirul din mine nu mai rezistă.

Deschide dracului ușa!!!


vineri, 13 decembrie 2013

Cântecel


intră la-ntuneric și se simte ca în burta maicii sale
rămasă gravidă în războiul de secesiune al sexelor
cu poluţii şi dor de casă  
prin camerele saltelate ale internatului de fete
ce-şi cazează amanţii în plină zi
afară plouă cu mine şi cu gloanţe  
şi pe tot corpul şi-n varii direcţii în folosul
semnării tratatului de pace
ce s-a-ntâmplat să fie depus în cuibul strâmt
al tinerei
pe vremea aceea avea lipici la cadrele militare
în graiul îndrăgostiţilor emaciaţi de amor
cu nările lărgite
cam pe-atunci te-ai născut băiete
dintr-una năzdrăvană
utilizând lanțurile de cozonaci ca pistă
de aterizare și decolare
iar butelcile cu busuioacă lumini de atenţionare
nocturnă negură nea
după cât a băgat în ea le stăpânea pe toate
tu nu-ţi fă sânge rău. poate nu apucai crăciunul
cu absența opiniei pe coardele ei vocale
logopată ce zace adâncită în scame celeste
dă din clonț miroase a stătut
ție-ţi vine să-njuri
e cazul să ne desprindem de poveste


sâmbătă, 7 decembrie 2013

Singuri pe lume


Eşti ca o scápulă
Stai încovrigată în pat înfofolită-n plapumă
Caloriferele duduie. Ceaiul e-n aburi. Ciorapii flauşaţi
ţi se urcă pe glezne
E noapte. Afară-i frig. Ne-nţelegem prin semne

Ferestrele curg în spatele jaluzelelor de carton
şi pe ele proiectate ca din oblâncul renilor spaţiali
sosiţi ca să-ţi împlinească dorinţele
stau spânzurate imagini de acvarii răsturnate
cu peşti cu ierburi cu nisipuri fierte
cordoane de cauciuc cu bule de culoarea apei  
azvârlite toate ca pachetele cu medicamente
dintr-o Somalie îndulcită de câteva zâmbete ce nu cunosc
gustul pastei tale de dinţi  

Tu te uiţi la televizor îţi bei ceiuţul  
te scarpini în palmă şi te gândeşti că ai putea la fel de bine
să primeşti sau să-mparţi banii pe care îi visezi
copii ce nu-ţi vor aparţine
stând ghemuiţi între tine şi Brad Pitt
tu în aceeaşi lenjerie el cu o nouă barbă 

Te-ai sucit în bârlogeala plăpumioarei
şi mi-ai distras atenţia căzută pe-o pagină saramagogică
uitată în vechea bibliotecă a bunicii
A fost tipărită în anul naşterii tale a ungerii tale cu ulei
Când naşii te-au purtat în braţe... Erai mică pe-atunci
Taică-tu vâna raţe sălbatice iar mama soacră
păstra untura 

Mi-e somn. Citesc. Mă sprijin de calorifer
Terenurile de fotbal sunt sub zăpadă. Primăvara sportivă
doarme. La uşă bate-un ger ce crapă singur lemne
Vecinii să aştepte. Colindele-s pe CiDiu

De mult n-am mai fost singuri draga mea
Nici nu-mi amintesc de când
E timpul să nu pierdem timpul
cum ar zice unul dintre actorii tăi favoriți